Cartea de poezie.

 

O pendulare între posibil și real din „colivia de sticlă”

 

 

Încercând să descifrăm odgoanele-legături ale acestei punţi de trecere: dinspre poet, spre poezie, dinspre fiinţa sa materială spre fiinţa sa spirituală, nu avem cum să ocolim acest avertisment al unei poete, constrânsă în „colivia de sticlă” al momentului îngenunchiat de existența planetară a unui virus. Însă în tot acest echilibru retoric al răzvrătirii și captivității noastre, o relație de cauzalitate cu viața o are puterea de a acționa: „A venit acel timp în care am fost nevoiți să coborâm în noi ca să ne înțelegem, să ne acceptăm și să ne iubim necondiționat”- ne mărturisește poeta din Dobrogea. Cartea de poeme „Colivia de sticlă” (ed. Ex Ponto, 2020), a poetei Mihaela Meravei, este un astfel de „spectacol existențial” (după Ion Cristofor), cu tot zbuciumul și trăirile poetei în colivia de sticlă a „impunerii” ființei noastre pe vreme de pandemie, în labirintul în care ne-a azvârlit întâmplarea, pentru a înțelege că ai întotdeauna de dus o luptă cu tine însuți. Cartea, ca rezultat al gândurilor îmbrățișate pe parcursul a șase săptămâni de izolare (denumite: săptămâna vieții, a omului, a coliviei, a păsării, a speranței, a femeii-poem), nu-i decât labirintul unor căutări ce continuă (în poezia ei) modalitatea ființării percepțiilor sale dionysiace, când ludice și patetice, de ași sublima emoțiile între tragicul și absurdul momentului. Cioran spunea în „Cartea amăgirilor”, că „cine a înțeles că lumea asta nu întrece condiția amăgirilor n-are decât două căi: să devină religios, salvându-se din lume, sau să salveze lumea, distrugându-se”. Nu căutăm noi totul, în poezie, fiindcă am pierdut pentru totdeauna câte ceva? În poezie gândurile poetei trebuie să fie umerii pe care se sprijină sufletul cititorului: „Acum știu că nu în exterior trebuie să caut liniștea și iubirea, ci în mine însămi și, mai mult, în creație și creator.” Poți fugi în afara iubirii? Cităm: „Trece viața pe lângă noi fără să ne dăm seama/la început parcă nici nu o auzim/până când își ascute securea/și începe să taie în carne vie,/să rașcheteze tinerețea cu tot mugurul visurilor...” („Pe lângă noi”). Și fiindcă de mâine nimic nu va ma fi la fel (spune poeta), capetele balaurului „care-mi furase lumina” trebuiesc tăiate, și așa cum Orfeu i-a mai cântat Euridicei sale, poeta se zidește în această rugăciune a poemului „în timp ce inimii îi făceam scut din amintirile unei poezii”. Cum timpul e o notă înaltă sub cerul poeziei, rugăciunea spusă cu sinceritate o va multiplica și, astfel „număr de la mare la mic umbra anilor/care m-au cutreierat ca pe o savană și/ori de câte ori deschid clepsidra,/se repetă aceeași iubire...” („Mulțimea unor mulțimi de inimi”). Din toate sentințele poetice ale unei prime săptămâni cu care descoase viața, între limbajul intraductibil al sufletului și cel al vieții, în care dumnezeu câștigă sfâșiindu-se în om, nu-i decât credința că, rugându-se pe altarul creației, inima i se va preschimba în cenușă de flori: „am ars tristețea ca pe o tămâie pe altar,/cuvintele mi le-am îngropat în van, Părinte...,/iubirea n-a secat.” („Dincolo de nori”).

„Inventând un timp paralel, o viață, o iubire”, într-un anume fel lumea fiecărui poet fiind o lume a simțurilor personale, noi credem că prin gânduri, simțurile noastre se deschid spre taine. Convingerile sale estetice, suflul interior al sufletului feminin (acest spațiu infinit al trăirior), sunt temnițele în care poeta pendulează între măștile auctoriale ale imaginarului și năzuința faustică a unui strigăt de descătușare. Altfel spus, „ezitând între taină şi nimic…”, o viaţă de căutări sunt tresăririle poetei întemnițate în „colivia de sticlă”, undeva „departe de existența noastră fizică”, convinsă și ea că „trăim într-un vârtej în care rareori avem timp să mai privim în noi”, și în triunghiul de credință (consacrat de Iisus Hristos: adevărul, calea și viața) oscilează între două lumi paralele, din care fragmentar tot cară, cară câte ceva, validează simultan și ispita infernului din noi pentru a ne lămuri, ori pentru a estompa taina constrângerii de a avea viziuni diferite dinaintea ferestrei prin care privim, în transcedent, cum poate fi reprezentată lumea, „albului mut,/înfricoșat”. Și toate astea, pentru ce? ne punem odată cu poeta dobrogeancă, întrebarea. Stimularea frumosului, prin această trezire de tămăduire a unei vieți în agonie, abia acum reprezintă starea normală a lucrurilor ce trebuiesc înfăptuite. Adică: „În căutarea unei destinații pe care nimeni nu reușise să mi-o dezvăluie” – spune ea. Și în orașul unde întotdeuana se întâmplă ceva ciudat, tăcerea poetului se transformă în rugăciune: „Când m-am trezit, pasărea mi se înălța dintre versuri/dincolo de umbrele morții și oamenii,/ah, oamenii.../mi se păreau atât de frumoși cum se opinteau/la fiecare sută de metri de urcuș sisific,/sorbind fericirea strop cu strop/din cocoașele lor de dromaderi îndumnezeiți,/încât mi-au făcut poftă de viață!” („Oamenii mi se păreau atât de frumoși”) Dar chiar suntem noi „captivi în colivia vieții”, în acest „vârtej” al trăirilor? Nu cumva, noi nu ne-am zămislit mai mult poezia, decât ea însăși ne-a zămislit pe noi (cum a voit să spună Montaigne?), sau dimpotrivă poetul este cel intervievat și atenționat să nu-și piardă „ochiul spunerii” (cum ne atenționa Nichita?). Pe steaua fără de nume a veșniciei, dar și „căutând o fisură în burta cerului pe unde/să poată păși poeții cu arsenalul lor de cuvinte vrăjite” - (dincolo de bine și de rău, din care este imposibil de evadat din colivia de sticlă) -, poeta glosează cu amărăciune: „De timpuriu mi-au înfrunzit degetele,/pentru ca din unghii să-mi picure cuvintele,/păsări au înnoptat în mine ca într-un clopot de sticlă.”(„În ultimul timp”) Cum ar fi glăsuit și David în psalmul 103, 1-13: „Cel ce trimiți izvoare în văi, prin mijlocul munților vor trece... Peste acelea păsările cerului vor locui, din mijlocul stâncilor vor da glas”. Dar poate umbrele trecutului să-ți încătușeze visul? Un vis trăit, încă din copilărie, în orașul tău? Cităm din eseul care prefațează săptămâna păsării: „Brusc, m-au îmbrățișat pescărușii, locuitorii orașului apelor. Mi-au întâmpinat gândurile, credința în frumos”. Și atunci?: „cum este să te lepezi de orice pasăre/doar pentru a deveni tu însuți zbor/pentru o singură zi.../de mare iubire” („Iarba încă nu știe”). Și fiindcă „o perdea de lumină îi acoperea casa sufletului”, cum să nu dai țipăt dorului din tine: „Cât de aproape eram de fericire!” Și astfel: marea, pasărea, viața, timpul, inima, colivia și credința în El devin simboluri, motive care o transformă prizonieră în arhitectura poemelor, ori „umbra mâinilor dansând pe peretele coliviei”, înregimentând simptomele frustării în „poteca unui alt început”.

Cum fiecare purtăm, în grade diferite, o formă de romantism, nici poetul nu poate fugi în braţele dragostei, ca ultim refugiu, de temerile sale. Prin poezie își construiește lumea din care să iasă ceva mai întărit. Sau poate are obsesia că a moştenit printr-o minune miracolul unui hotar dintre lumi. Puse dinaintea minţii, fie de văz, fie de închipuire, apropierile sale de acele porți ale irealității pot însemna cheile participării sale la acest ceremonial al ridicării unor lespezi de pe suflet. Și e posibil ca fluxul câmpurilor magnetice ale creierului (în veghea de noapte dintr-o colivie de sticlă) să multiplice şi să deformeze realitatea. Nici la Mihaela Meravei visul nu-i încearcă imaginaţia la cine ştie ce iscodiri ale minţii, dar sunt semne că poeta îşi asumă acel coeficient de risc în a nu strivi legătura lăuntrică a unui „eu reîncarnat” viețuind în ființa sa: „Poezia mea este de profesie optimistă,/chiar și în condițiile de pandemie,/merge cu nasul în vânt, jucând șotron pe stradă,/face piruete și fluieră la fiecare trecător care/nu a priceput că treizeci de minute de citit/te scapă de toate tristețile.”(„De profesie, optimistă”)

Suntem la limita dintre relatarea exactă a clipei şi lumea ficţională a închipuirilor? Ori mentalitatea fabuloasă a poetei acţionează cu alte elemente şi semne asupra cititorului său spre a-l determina să-şi pună şi el acele întrebări menite să redescopere lumea? Dar să-i auzim explicația (din eseul ce prefațează și „Ultima săptămână” a cărții de poezie: săptămâna femeii-poem). Cităm:  „De ce am avut nevoie de șase săptămâni de izolare ca să înțeleg că locul tău nu a fost gol? Pasărea din inima mea și-a făcut cuib în acest fotoliu și a privit cu speranță, prin ferestrele coliviei de sticlă, viața”. Cum de ce? Fiindcă „o femeie fără poezie seamănă cu o icoană fără rugăciune” (cum spune și titlul unui poem).  Potrivit textului biblic o spusese și Timotei 3, 1-4: „Vrednic de crezare este cuvântul”. Este o fericire inspirația, dar pentru a scoate la iveală sufletul, când pătrunzi dincolo de informația rece a ceea ce vezi, tehnica poeticii-epice va trebui să surprindă și o pendulare între posibil și real a celor deja trăite. Iar pe noi, poeta Mihaela Meravei ne-a convins că e posibil.  

 

Tudor Cicu