Cronica de carte: Ion Lazu despre „nu ești în povestea aceasta”

 

Ion Lazu – despre cartea de poezie „nu ești în povestea aceasta”

 

     Notă: După „Vreme închisă” (Jurnalul anilor 1979 și următorii până în 1989), <prietenul prin cărți> Ion Lazu mi-a trimis și „În neatenția generală” (Jurnalul anilor 2001-2004).  Continuând și în aceste zile lectura Jurnalului scris de prietenul prin cărți conu Ion Lazu, începi să înţelegi că astfel priveşte cu admiraţie lumea, numai omul estetic, cel care având suflet şi „armură” de artist. Și îşi poate stăvili, când vrea, pornirile contemplative, aplecându-se asupra scrierii şi îi transferă din pulsul trăirilor sale focul în care se modelează creaţia. Ion Lazu este un scriitor al detaliilor, dar Jurnalul devine o necesitate prin a se rosti în cam tot ceea ce gândeşte ori, prin scris, spune lucrurilor pe nume: „Asta (jurnalul – n.n.) se citește acum mai mult ca orice altceva. Pe Cărtărescu l-a săltat mai mult Jurnalul decât orice Orbitor sau altele”. În „Neatenția generală” (Jurnalul anilor 2001-2002…), despre scrierea romanului Veneticii, spune: „E mult mai greu să păstrezi tensiunea, cadența și interesul, mai ales atunci când lipsește epica și miza” (sau) „Scriitorul e și el ca furnica – adună fragmente din imaginea celui ce a fost, încearcă să edifice o construcție…”. Citești cu plăcere și ochii făcuți mari asupra paginilor din care afli tot zbuciumul unei vieți de scriitor doar din aceste „încercări de a trage timpul înapoi, de s-ar putea, măcar pentru câteva secunde de amăgire” (cum spune în Jurnal), iar tu, eu, rămânând melancolic asupra colii de scris și mâzgălind o poezie, nu facem oare la fel? De curând i-am trimis cartea mea de poezie „nu ești în povestea aceasta”, recent scoasă de la tipar. Pe 7 august mi-a dat un semn (postând cartea pe blogul cu scriitori al domniei sale), că a primit-o. Și iată, după lectura ei, îmi și scrie:

  „Drag prieten poet, mulțumiri pentru noua carte de poezii. Am citit-o cu drag și cu mare atenție, de la prima la ultima filă.

    Este un privilegiu să fii strămutat  ca printr-o magie în lumea spirituală a poetului, care dintotdeauna pare să ignore comandamentele vremii, el cântând în legea lui și pre limba lui.  Demersul liric a fost mereu în istorie, grație unui har primit nu se știe de unde și de ce anume, a fost rodul unui act de însingurare, o fugă orgolioasă și nepăsătoare dintre cutume, o salutară evadare din realul terifiant, constrângător, chiar din îndoielnica rigoare a logicii lucrurilor.  Dacă ar fi doar acesta câștigul personal al poetului, și tot n-ar mai trebui să se plângă de ghinion.  Căci pentru lamentări sunt motive cu vârf și îndesat și dintotdeauna. 

      Am citit fiecare text ca pe o spovedanie și-mi închipui că duhovnicul în ascultare percepe mai ales tonul mărturisirii și nu neapărat datele concrete ale situației. Autorul și-a calibrat respirația sufletului la modul optim, de fiecare dată emisiunea lirică se termină odată cu ultimul rând al paginii. Dar care este substanța lirică a cărții, intitulată atât de inspirat „Nu ești în povestea aceasta”?  Printr-o iscusită figură de stil, subiectul acestei cărți este chiar povestea dragostei din sufletul autorului, la care nu poate să nu revină iar și iar, cu sensibile surprize, parcă fără legătură cu ființa iubită. Căci reamintirea iubirii se dovedește a fi chiar mai pregnantă decât trăirea ca atare a sentimentului. Din aproape în aproape, citind, am găsit cu cale să-mi subliniez exprimările ce se potrivesc și felului meu de a simți amintirea iubirii. Repet: amintirea iubirii fiind chiar mai pregnantă decât trăirea moment cu moment a sentimentului, știut fiind că viața se interpune, implacabil, cu a sa „nepăsare tristă”; or, numai rememorarea face ordine și aduce trăirea sentimentului în prim-plan, precum într-o filmare pe baza unui scenariu bine articulat. După primele pagini, unde a precumpănit sfiala cititorului, mi-am subliniat: „n-am de ales . Știu să sap și în piatră./ Strâng la piept zile năuce și scriu. / Cuiele-n lemn de pe cruce nu iartă...”(p. 15). Apoi: „Dar dacă o singură dată ai fost cu grumazul pe butucul  tristeții / ai fost toată viața, fără să știi.” (p. 16). „De-mi înțelegi teama, cea care tot suie / tiptil prin poeme, ai ști de ce tac”.(p. 19) „Poate că durerea e de nelecuit / nu mai rămăseseră decât cocorii subțiri sus pe cer.” (p. 23). „Ca bănuți de argint își zornăiau frunza / mestecenii înșirați către lună.”(p.24). „Sub lacăt să-mi țin versul, ca pe-un proscris în turn”(p. 25). „Floare de noroc, ea, clipa nerostită,/ leac pentru rana cu care plătesc.” (p. 27). ... Și aș putea să continui cu citările, (care îndeobște nu reușesc decât să răstălmăcească, în loc de a tălmăci!) de nu chiar cu transcrierea integrală a următoarei poezii - ar merita-o cu prisosință! - „Cântecul de dragoste al bunicului”(p. 28); mai ales că astfel de referiri la bunic, la mamă, la clipe privilegiate din copilărie susțin ca prin minune eșafodajul sentimental al acestei construcții lirice, pe care o ridică poetul - și la care se va întoarce în momente privilegiate, „sub cerdacul cel vechi”, ca să-și revigoreze respirația. Dar până la urmă, ce a fost acea iubire (care nu mai trece și nu?) Nu mai mult decât îndeobște - părând pe-atunci supremă și nepieritoare, cum altfel?!  Întâlniri, plimbări, săruturi, dar mai ales așteptări în ploaie, tânjiri, despărțiri pe peronul unei gări ostile; mereu niște împrejurări ce pot părea celor din jur mai mult decât obișnuite, anonime (anodine?): ploaie, vijelie, învolburare a norilor, cârduri de păsări suind spre lună... - tocmai împrejurările comune dar care pe actant îl  determină să simtă unicitatea momentelor de trăire a iubirii.  Mai contează  de unde pornește iubitul la întâlnire?, și unde se aciuiază iubita după ce se desprinde din îmbrățișarea primordială? Desigur nu. Deși anume astfel de detalii par să-l terorizeze pe amorez, retrospectiv... Și anume acest aspect face sublimul sentimentului, azi ca și în preistorie...„Și un cântec surd, răzvrătit ca pelinul,/pe un câmp de mohor mi-e viața.”( p.31). 

      Între noi fie spus: dacă Tudor Cicu n-ar fi scris decât aceste două versuri și tot ar merita laurii noștri. Noi aflându-ne cu recitirea abia la prima treime din corpul cărții ce parcurgem. Rămânem cu citatele, cu sublinierile, cu plusurile și exclamațiile.  Ne va înțelege poetul, căci ”cineva poate ierta / sub mesteceni nălucile care ne amăgesc viața”(p. 34). Rămânem cu cartea. Cum autorul rămâne cu așteptarea confirmărilor.  Deocamdată „Toți plopii s-au strâns la fereastră/ știu că și-n somn îți vorbeam”(p. 35).  Avem deci martori de nădejde ai iubirii, fie că ea s-a îndepărtat indicibil, fie că revine intempestiv în sufletul veșnicului tânjitor care este dintotdeauna poetul.

 

 

Devotat, Ion Lazu