Oglinda în care ne
privim*
Într-un pamflet este atâta sarcasm, câte
„ghiulele” sunt în praful de pușcă, ne sugera Balzac, vorbind despre pamflet.
La urma urmelor, pamfletul este un text de cuvinte „nevinovat”, dar care te
poate târî „în drojdiile și poșircile purulente” ale momentului, cum zicea
Tudor Arghezi. Ca formă de exprimare artistică, ori gen literar, pamfletul este
unul dintre punctele în care scriitura literară și cea jurnalistică se
intersectează. DEX-ul ne explică și el, cum „pamfletul este
o specie literară (în versuri sau în proză) cu caracter satiric, în care
scriitorul înfierează anumite stări morale, concepții politice, aspecte
negative ale realității sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc.”
Dar în pamflet, făcând o radiografie cu umor și ironie a societății, cu cât
inspiri o simpatie mai generală pentru o anumită cauză, cu atât inspiri o
„bunăvoință” mai puțin înțeleasă din partea susținătorilor acelei cauze. Și
asta, pentru că ironia, caracteristica de
bază a pamfletului, a constituit, încă de la începuturile acestei specii
literare, un mijloc eficient (speculând cu violență aspectele negative ale
realității) de atragere a atenției asupra anumitor probleme sociale și politice,
anumite vicii ale unor persoane sau grupuri de persoane etc, în unele situații,
de eradicare a acestora. Cu „Pamfleții de marț' ... și alte Cele, Triste și Vesele” (apărută la editgraph Buzău, 2020),
autorul ei, Dan Dinu, ține să ne precizeze că „aceasta este o nakazanie, adecă învățătură și certare celor mari și
puternici”, un fel de scut iluzoriu al scrierii în „ordinea” unei societăți
plecate pe arătură - „pe care pamfletarul vine să o tulbure cu zurba lui de
vorbe, pe care oricum nu le bagă nimeni în seamă”. Dar, vorba latinului, râzând
îndreptăm moravurile, așa că „luând faptul divers la trântă și prezentând-ul precum
în oglinzile de bâlci, deformat, hazliu, dar reconoscibil, identificabil, gata
de arătat cu degetul...”, să pornim și noi la drum. Nu de alta, dar în această
carte cititorul va găsi un autor tot mai stăpân pe poveste, degajat și
dezinvolt, alteori malițios și un fin moralist ironic pus pe glume. Pamfletarul
își extinde cu dezinvoltură sfera investigațiilor în spațiul politic vorbindu-ne
cu umor despre starea actuală a națiunii noastre cu drept de vot: „după deziluzia
Iohannis, și nu a am fost singurul cuprins de lehamite, absenteismul a fost
marca ultimelor alegeri”. Despre starea spitalelor în democrația mult slăvită,
după o documentare ce nu ține de senzațional ci de un firesc al nefirescului ce
frizează absurdul arată că „într-o săptămână de spitalizare am strâns material
cât să scriu un roman...”, pentru că peste tot, în spitale, „,e un haos sanitar,
în loc de măsuri țintite s-a procedat la ascunderea gunoiului sub preș”.
Astfel, sunt luate la țintă mai toate domeniile infestate de corupție și
nedreptate: un prim șoc, când intri în urbe dinspre Valea Buzăului, este strada
Transilvaniei, întrucât „cum vii de pe Valea Buzăului, în zdrăngănit de osii și
bielete, de-ți behăie mașina precum o târlă de ovine”, te și trezești la
realitatea cotidiană, vrând-nevrând. Apoi, sunt fixate ca într-un insectar
poliția, mascarada alegerilor („te vaiți de șvaițerul din buget și mai promulgi
o salvă de speciale, ia la mită electorală, neamule!”), clientela politică ( ca
în cupletul lui Tănase: „pleac-ai noștri, vin ai noștri, noi rămânem tot ca
proștii”), pușcăriile „devenite pentru unii hotel de lux”etc. Prudent, autorul
dă și un răspuns indirect întrebării „de ce fug românii din țară?”, evocând povestea
unei familii a unei gimnaste buzoiene, „care nicio clipă n-au fost tentați,
chiar în momente de disperare, să revină la sânul țării mamă” (fugiseră din
Siria, unde încropiseră o afacere, după războiul civil adus de primăvara
irakiană, undeva prin Islanda). Realitatea din care mușcă autorul, ca una
alterată și care ne privește pe toți, este prezentată cu umor, dar unul de
natură specială, iar râsul nostru devine un rictus de lehamite și disperare:
„românii aruncă resturile alimentare pe marginea drumurilor, fără să folosească
pubelele de gunoi. <Merg, mănâncă, aruncă > a spus premierul bulgar
despre vizitatorii ce contribuie alminteri la PIB-ul Bulgariei”. Și la un
moment dat îți și pui întrebarea, odată cu autorul acestor pamflete: Oare chiar
s-a dorit o Românie fără apărare în toate domeniile? și care să poată fi
controlată de alții știind că noi tot „votăm răul mai mic, punem ștampila
emoțional, visceral, sau la nimereală”?
Câteva titluri ale textelor cuprinse în
această carte de pamflete atrag, firesc, prin caricatura, anecdoticul, poanta
și alte artificii literare atenția cititorului. În pamfletul „Rățușca
lui Andersen și Simona Halep”, șarzează grotesc și monstruos la adresa
unor politicieni ai momentului: „s-a lăcomit madam Firea să ia caimacul și s-a
fript ca Moromete cu mămăliga fierbinte!” A dispărut poiliticianismul și a
răsărit propagandismul unora, că trebuie să mănânce și gura lor ceva pe seama
victoriei lui Halep, nu? Cum știm că s-a și exagerat cu spectacolul de pe Arena
Națională: „Țiriac s-a apucat de analize tehnico-tactice în public... despre
Iohannis ce să zic, el chiar nu putea rata ocazia de vreme ce au stârnit alții
valul... dar de cde s-a băgat și Patriarhia pe felie, mai greu de înțeles”. În
altele, cum este schița „Drăcilă, Docilă și Somnorilă, basm de
adormit naivii”, autorul face portrete, fixează situații și
comportamente, înfierând oportunismul, naivitatea sau chiar prostia devenită de
poveste. Și astfel, ca în orice poveste, aflăm despre Orbănilă „că e mai bun la
zdrăngănit cobza decât la potcovit purecii”. Și asta în plină desfășurare a
basmului, că „era pe vremea de se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, se
înghesuiau destui la păcinte... și mulți strigară să se ducă Drăcilă de-a
berbeleacul unde a înțărcat mutu iapa”. Și nu avem cum să nu ne oprim oleacă și
pe la proza semiscurtisimă și satirică, chipurile fără intenții moralizatoare,
dar parcă scrisă în colb de cronici vechi: „Iohaneus Vodă Reînscăunatul,
vătaf Drăgnilă Zăbrelitul, Orbilă Mână-Seacă, și de restul norod”.
Parodiind cu excelență o lume în degradare, când malițios, când îngăduitor,
autorul pudrează discret cu armele pamfletului de moravuri, reflecția morală în
corpul narațiunii cu accent satiric pentru că „fu însemnat anulu de această
mărire, care unora le tulbură mințile și se crezură mai presus, pe atât avea să
se sfârșească prost, de ziceai că s-a întors mașina lumii, s-a întors cu susul în
gios...”. Și ce mai aflăm noi: că „biv vel logofătul Drăgnilă a luat calea
ferecată a temniței, și a lăsat pe mărirea lui o paiață Dăncilă ce râdeau
oamenii ca la comedii, că numai cu oiștea-n gard mergea...”. Iar la după cum
bătu vânt de vremuri noi, alții veniți (musai hămesiți) „înțeleseră că tot noi, adecă dânșii au acum pita și
brișca, iară de norod uită toți...”
Și cititorul se amuză, dar înțelege că
dincolo de tonul grav al naratorului, aproape nimic din ce se narează nu ține
de senzațional, deoarece el vede totul derulându-se cotidian sub ochii lui și
chiar dacă i se conturează o lume bizară care reprezintă imitația burlescă a
unei lumi fanariote, mai există undeva „o Românie, aia aparent tăcută, de care
uită mai mereu politicienii, aceea foșgăită, colbuită, șuie/amăruie, țara
omului cu grijă pentru pâinea pe care trebuie să o pună pe masa familiei!”. Că
parcă românului, atât îi mai lipsea „tichia de mărgăritar”, dar umorul, hazul
de necaz, în vremuri de „schimbare, reformă, meritocrație, alea alea”...
„râsul, fie el și străveziu pică mai bine la fiere decât rictusul înghețat în
colțul gurii”. Mai ales când și tu, cititorule, ai fost contemporan cu aceste
personaje care s-au umplut de penibil „precum Făt Frumos fiul Iepei”, iar „Baba
Cloanța se crede zână și joacă șotron”, asta ca s-o dăm și pe povești, fiindcă
oglinda în care ne privim cu toții, prin această frumoasă carte de pamflete,
nu-i deloc confortabilă.
* cronica a apărut recent în nr. 72 al revistei SPAȚII CULTURALE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu