acum e târziu
n-am să-ți spun dacă te-am iubit,
cât te-am iubit...
era vară și visam fiecare
greierii-n iarbă, necontenit
cântau care de care
poestea unei iubiri, nesfârșit.
n-am să-ți spun și cât am sperat
tu, eu... separat
că-n seara furtunilor întețite
care dintre ursite-a trădat
răsucind doar cuțite
„pentru ce, Doamne?”- mai știu c-am urlat.
acum e târziu, prea târziu
chiar nu mai știu
am tot rătăcit înspre tine pe drum
vântul mării, acest zurbagiu
în luntrea mea de acum
talazuri mari încă bat a pustiu.
O poezie care nu s-a lasat scrisa de mine, desi primul vers, exact asa cum l-ati scris, mi-a dat tarcoale intr-o vreme. Ma bucur ca s-a asternut sub penita dvs.! 😇
RăspundețiȘtergereÎn poezie, atunci când și cititorul se regăsește, deja nu te mai simți singur sub cerul unde se desfășoară discuția îngerească dintre profesorul lui Mihail Sebastian și necunoscuta teleportată din „Steaua fără nume”. El: „Eu am găsit o stea.” Ea: „Unde?” El: „În cer.” Ea: „Nu te cred.” El: (arătând cu creionul pe o hartă): „Aici e.” Ea: „Spuneai că e în cer.” El: „Ăsta-i cerul.”... (Nu e de mirare că, atunci când poetul te poartă prin „cerul” lui, tot cerul foșnește de viață.)
RăspundețiȘtergere