Între noianul de gânduri și cuvinte *
În singurătatea sa
cu vecinătatea cerului, omul va medita mult la iluzia veșniciei sale, cât și la
viața asta trecătoare - dar, cum poezia va rămâne și după noi, vom încerca
împreună cu cititorul nostru, drumeț și el pe calea întortocheată a sufletului,
a ne teleporta în spațiul ideatic al poetei Ștefania Oproescu, stabilită în
Focșani și născută în Pătârlagele de Buzău, pentru a-i descifra taina unui
suflet [care] se rostește și palpită
„dincolo de gardul ce desparte închipuiri”, în labirintul în care „cuvântul mereu/nu
are decât început”. Pentru autoarea din volumul „Noaptea pisicilor cărunte”
(apărut la ed. SudIS, 2020), poezia va rămâne
modul său de a trece prin viață și de a trăi viața scriind-o sub semnul generos
al unei poezii structurate în așa zise secvențe ale unor micronarațiuni lirice.
Căutând în aventura ei lirică, ce include și adevărurile, descoperirile,
revelațiile ei în raport cu viața, în spațiul extins și fără granițe al
imaginației, cititorul va oscila între real și imaginar, încercând (și cu
ajutorul nostru) să surprindă o radiografiere a trăirilor ei, epicizant
relatate și desprinse din rana pe care încearcă s-o-nchidă în această
captivitate lăuntrică a unui suflet zbuciumat. Dar ceea ce caută lectorul în
fiecare poet/poetă, în jocul ascuns al cuvintelor dintr-o poezie, e adevărul
însoțit de frumusețea unor trăiri firești, trăiri care să-l emoționeze și să-l
pună în situația de a-și gândi propriile convingeri în legătură cu viața. Și
atunci te bucuri odată cu cititorul, că numai astfel o adiere a mesajelor de
tip epistolar îți poate trece pe deasupra și tu faci, odată cu ele, să se-nalțe
cohorte nebănuite de gânduri, stând ca la pândă, ori „ca ochii lupilor în haită/sclipind în noaptea crâncen de albă/a
foamei...” Și sunt gânduri care revin obsedant pe timpul lecturii, și cu
înfiorare „se războiesc pentru vreun oarecare
adevăr”. Risipind fericit și unele trăiri sentimentale pe scara unor
rațiuni tăgăduite ale neliniștii sale, poemele aparent ascunse, în texte cât
mai concise, o avantajează pe Ștefania Oproescu, și ca din respirația celui
rămas singur, oricât ar fi de urâtă moartea cântată de poeți, misterul momentului
când ne vom înfățișa la Judecata de Apoi să rămână același: „Eu n-am dat examen/de intrare în viață./Am
încălcat în neștiință/Porunci./Am furat glasul mamei,/mi-a fost
rugăciune/cântecul de leagăn./Icoană, cerul înrămat în fereastră,/Înfricoșată
voi sta la judecata de apoi/ca la prima spovedanie/când m-a întrebat
preotul/dacă mi-am supărat părinții…” (La judecata de apoi). „De fapt,
poezia Ștefaniei Oproescu are ca piloni de bază credința, familia, sentimentul
de dragoste, evocarea trecutului și meditația asupra prezentului”, spunea
Corneliu Vasile, vorbind despre poezia autoarei. Dar virtutea acestor poeme
este felul neașteptat de a emite reflexii, urmate de o a extensie misterioasă a
gândurilor în fuziunea cuvintelor: „Întrupate,
cuvintele îmbracă/epiderma fragilă a oglinzii/cu două fețe/care respiră
realități diferite/și în care penumbre/iau locul limpezimii seducătoare a
viselor” (Cuvinte). Pe de altă parte, descifrând limbajul cuvintelor în
care se zidește voit, și doar fragmentar, tabloul este confruntat cu misterul
și capacitatea visului de a întrupa
un tărâm al Frumuseții și Izbăvirii „înainte
să se destrame de tot bocetul/care se îngână, ecou strivit între două lumi”,
fiindcă în desfășurarea lui narativă, uneori
poemul e un soi de jurnal al clipei; trăire, extaz, meditație, revelație... într-un
prezent etern al trăirii. Și amintim, aici, poemul Intersecție (un frumos poem confesiv), în care viața pulsează cu
locurile natale și un răzor aflat dinaintea cositului („melancolice răbufniri
ale amintirilor)”; un bun prilej de „ieșire din vis”, la intersecția cu
meditația: „Toate acestea nu sunt vis,/ci
Taina, miracolul în care așteptarea/s-a intersectat cu simțirea”, iar
întoarcerea acasă seamănă cu cea a feciorului de împărat, care, tot rătăcind pe
un tărâm al uitării și-a adus aminte de locurile în care s-a născut: „Merg acasă,/dar acasă nu mai locuiește
cuvântul,/s-a topit și toamna,/Acasă vântul înghețat mătură memoria” (Merg
acasă).
În unele poeme, prin care întrezărim câteva tușe
alb-negru ale unui autoportret cât de cât fugar (cum e și poemul care dă titlul
volumului), cititorul are tendința de a detecta imagini halucinante din această
captivitate lăuntrică a unui vis trăit cu „o spaimă sufocantă”, de parcă am
asista (ca la lecția de anatomie a
lui Rembrandt) la spectacolul nocturn al poeților strânși la lecția lor de
poezie: „Trecuse de mult ora două/când
unul a început să vorbească/despre noaptea feerică, nesfârșită/a pisicilor
cărunte,/Se agita, flutura o listă de nume,/cerea voluntari, garanta cu
viața.,/Atunci mi s-a făcut teamă cu adevărat/Întârziasem acasă fără să spun
cuiva,/intrasem periculos de mult în noapte.” (Noaptea pisicilor cărunte).
Poetă a nostalgiilor după vremuri demult apuse (unde și imaginația noastră e alimentată abundent de miturile și întâmplările
locurilor noastre natale), vremea
poveștilor trăite prăbușește peste noi depărtarea
ce ne separă „de fulgerul prin care/am văzut împreună viața.” La intersecția
acestui gând cu viața, lumea acestor micronarațiuni lirice ne pare o
răsfrângere, ca-n oglindă, pe o suprafață înșelătoare, dar și un anumit mister
plonjează mereu în trecut, unde tot ceea ce este amintit trăiește, deși (spune
poeta) „nimeni n-a reușit agățat de
cuvânt/să sară zidul/peste minus ori plus infinit”... Și totuși! Nu ne
rămâne decât să plonjăm în apele îmbietoare ale poeziei cu astfel de emoții
articulate, care țin de un anumit nivel de sinceritate: „ - Cine e?/- Poezia!/- Și ce vrei?/- Sunt flămândă, dezbrăcată,/cerșesc
un strop de ceva,/orice aveți de oferit.” (Poezia). Iar când poezia îți va bătea la ușă, tu,
cititorule, fii pregătit să-i deschizi și să dai și speranței câte ceva din
optimismul celor care vin sub cupola ei ca sub acoperişul unde suntem sortiţi a
ne măsura destinul. Acolo, între noianul de
gânduri și cuvinte, o simțim pe autoarea acestui volum cu sufletul
agățat de cuvintele magice ale îndemnului care impune nenumăratele
transmigrații la existență, dar și speranța că numai ea, frumusețea cuvintelor rostite, va salva totul.
* cronică apărtă în nr 77/2021 al revistei „Spații culturale”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu