sâmbătă, 24 iulie 2021

Două umbre... (schiță)

 

Două umbre lîngă zidul geamiei

                     (schiță)

                                                Motto: „Ce-i viața, dacă nu umbra unui vis care fuge?”

                                                                                              Umberto Eco

                                                                          

       Panait Istrati mă învățase că pe coala de scris trebuie să-ți picure sufletul. Să fi însemnat acel îndemn, pentru scris, un prim semn al înțelepciunii transmis de un scriitor, cu ale cărui povești de viață, strecurate sub pernă, adormeam în nopțile copilăriei? Întotdeauna cel mai vădit semn al înțelepciunii este bucuria de a descoperi frumusețea gândului. Asta înțelegeam eu pe atunci. Și cred că sufletul mi-a rămas picurat în acele povestiri scrise după mulți ani de la descoperirea autorului cu idile despre haiduci și fecioare „răpuse” de boala iubirii, care uneori seamănă și amăgire. Cioran spunea în „Cartea amăgirilor”: „Cine a înțeles că lumea asta nu întrece condiția amăgirilor n-are decât două căi: să devină religios, salvându-se din lume, sau să salveze lumea, distrugându-se”. Observam la el, în scrieri, ce mare era bucuria de a fi învins pentru o clipă tristețea! Și că lupta împotriva propriilor întristări este atât de grea. Spunea: „Diferența între mine și Dumnezeu: el poate ceea ce eu simt!” Citindu-l, îmi făcea impresia că își scria gândurile ca un condamnat la moarte, iar tot ceea ce scria era hrana acelor singurătăți ale sale. Nu căutăm noi totul, în poezie, fiindcă am pierdut pentru totdeauna câte ceva? Adică, în poezie, gândurile poetului trebuie să fie umerii pe care se sprijină sufletul cititorului. Așa cum viața celui care scrie este chiar lumea firească și nu tânguirea sa într-o icoană. „Dacă cineva te-ar întreba care e momentul din viață care chiar poate deține taina vieții tale, ce i-ai răspunde?” - m-a întrebat odată cineva. Dacă aș fi știut, pesemne i-aș fi răspuns și mi-aș fi dezvăluit povestea. Dar ce să răspunzi? Peste anii din urmă trecuse (și își lăsase în urmă cohorta fantomelor) multe momente din viață. Că a existat numai unul? Era o nebunie să gândești altfel. „Omul e ca un ghem de fire, multe fire, dar și foarte încurcat. Ca să-i descifrezi viața, trebuie să-i descurci firele ghemului până la capăt...” „Dar unde-i capătul acela? – am fost întrebat. „Nimeni nu știe!”, i-am răspuns. Dar m-am gândit (acolo mă ducea gândul) la acel moment, când cea de lângă mine, cândva, a spulberat tot ce aveam romantic în suflet. Dar care să fi fost cheia pentru taina noastră „pășind peste Ființă, în adâncul tuturor lucrurilor”? - cum spunea Nietzsche.  Dar cum destinul nu ne trimite niciodată vestitori, există totuși un Dumnezeu care le cere oamenilor să-și mărturisească acel strigăt de durere al unei clipe ca umbra, neînțelese, dar care ne-a arătat că zilele noastre sunt mult prea fugare. Și, inspirat, în adolescență am ținut un „jurnal” în care, ce-i drept, destul de rar, făceam anumite însemnări. Azi, citindu-le, fascinat de imaginația mea, alimentată abundent de miturile și întâmplările acelor vremuri, povestea se voia concretizată pe hârtie. Și iată de unde începe povestea cu care, adolescent fiind, puneam în ecuație emoțiile și sentimentele primelor iubiri, fugare ca umbrele timpului!

       Cred că era pe vremea când împrumutam cărți din biblioteca comunei Comana, vecină cu satul natal, când mi-a ajuns în mână o antologie de poezie intitulată „Cântecul iubirii” (o ediție de prin 1966?) și ca adolescent i-am răsfoit paginile, căutând febril cântecul salvator al iubirii. Dar cine, la vârsta mea de atunci, nu căuta iubirea aceea? Iubirea: cuvânt care a introdus în miezul Bibliei cea mai dumnezeiască cântare a ființei iubite și acolo, în acea antologie despre poezia iubirii am citit pentru întâia oară câte ceva din poezia lui Emil Botta. Emil Botta îmi aminteşte și de începuturile mele literare. Eram liceean şi eram timid. Proaspăt elev venit de la ţară, într-un liceu la oraş, aveam nostalgia „des-mărginirii” blagiene, însetat de poezie. Scrisesem câte ceva, pe ascuns. Profesorul de română, din şcoala generală, punând mâna pe caietul meu cu poezii, mă apostrofase cu dispreţ: „Lasă prostiile astea. Nu-s de capul tău!”. Am înghiţit o vreme taina versificării, pe ascuns, întrucât şi Liceul era de profil Industrial (energetic) şi nimeni nu îndrăgea materia pe care se străduia să ne-o insufle profesoara de literatură Jean Elena (sora actorului Jean Constantin) – fostă colegă de facultate cu Nicolae Labiş. Mult mai târziu aveam să dau ochi în ochi cu poetul buzoian Ion Gheorghe, care îmi spunea cum au stat la internat, în paturi alăturate cu  Nicolae Labiș, la aceeași școală de literatură din București. Ca să revin, în clasa paralelă am cunoscut (datorită profesoarei mele, Elena Jean) un coleg. Tudor Mihai era numele său și era îndrăgostit de literatură ca şi mine. Ne-am împrietenit. Mă invita, după-amiezile, la el acasă (sta în cartierul Medeea din Constanţa) şi, sub ochii mei vrăjiţi, scotea din biblioteca proprie (cum nu avusesem, niciodată, la mine la ţară), carte după carte, argumentându-mi, susţinând teorii interesante şi fabuloase pentru mintea mea „de pui de ţăran”, înălţând şi demontând „teoreme” ale conceptului de literatură universală. Mi-a rămas, întipărit în memorie, titlul unei cărţi: „Întunecatul april”. 1) Pentru că (şi eu), eram născut în aprilie; şi 2) Pentru acel nume ciudat al poetului: Emil BOTTA. Prietenul meu îşi susţinea teoriile despre literatură, citind direct din cărţile, care se tot înălţau, teanc după teanc, pe masă. Din Emil Botta, reţin un singur titlu: „Domnul amărăciune” - un frumos şi trist poem, care conţinea un motto (mi se pare, din Cantemir), unde aleanul, durerea şi împăcarea creştină cu plecarea din urmă îmi suna continuu în urechi. Mai reţin un poem al mării, intitulat „Thalassa” şi un poem de dragoste, pe care-l învăţasem, şi-l susuram la urechile iubitei, în plimbările noastre pe care le făceam la malul mării, ca fiind poemul meu. Mai reţin o strofă: „Vino, nu veni, iubito între toate aleasă/Vino, nu veni, dulce a mea înserare/Pe malul apei să amurgim/împietriţi ca două statui funerare”. Îmi cer iertare, acum (cu ochii îndreptaţi înspre stele), poetului – pentru sacrilegiul de a-i fi însuşit (fie şi în gând) versurile, sperând a-mi păcăli iubita din acei ani de liceu. Ea doar râdea ștrengărește și, în piruete de dansatoare, spunea: „Știu! Ești poet. De altfel și plopii de pe marginea aleii, cu umbrele lor, te salută!” Mult mai târziu, mi-a părut rău pentru tot ceea ce am ţinut, dinadins, să vadă în mine. Ştiam pe dinafară unele versuri din „Iliada” lui Homer. N-am dat prilej, niciodată, cum că, acele replici „fugare” (rostite sub forma unor interogaţii), nu ar fi fost, pe atunci, spontane. Plimbările noastre pe faleza mării, în doi – treceam des și pe lângă statuia lui Eminescu – erau pline de tăceri umplute cu versuri din Homer:

- „Ce rău şi ce jale te-apasă, spune-mi şi nu-mi tăinui... Împlinit e... tot ce-ai poftit înainte... să se împlinească” – recitam pe dinafară, din Homer, ca vorbe, rostite pe moment din „nebănuita” imaginație. Nu-i dădeam prilej, credeam, niciunei bănuieli.

- Atunci, jură-mi, aici, că tot ceea ce am gândit despre noi doi, să fie împlinit, îmi întorcea vorba fata pe care o cunoscusem în cătunul de la malul mării.

- Aşa ceva?!... „Nu cred că îmi stă în puteri. Patima care-i mai dulce ca nectarul florilor de salcâm, picură astfel de vorbe în sufletul meu”, acum. Iartă-i unui poet, vorbele proaste... încercam eu să tămăduiesc cu busuioc, cele rostite deja...

- Minciuna unei femei, poate să fie miere pentru un bărbat, dar, minciuna unui bărbat e o crimă înfăptuită deja pe buzele tale. Nu te mai face că nu înţelegi sufletul rănit al unei femei...    

       De când deschidem ochii în lume, presupunem că şi ştim cine maimuţăreşte viaţa. Bănuiam că, din partea ei, fiinţă citită, cu siguranţă, ar fi trebuit dinainte să presimt cum mi-ar fi dezghiocat (ca pe-o nucă), din miezul făgăduinţelor mele, minciuna. Pentru că și replicile pe care mi le dădea, cred că erau tot din Homer. Am vrut să-i mărturisesc toate astea, dar strigătul ei de uimire, la un moment dat, mi-a oprit mărturisirea. Eram lângă zidul geamiei turcești și mi-a arătat niște linguri de lemn, uriașe, aflate la picioarele singurului vânzător ambulant chircit pe un scăunel sub zidurile de piatră. Vânzătorul acela s-a uitat și el, mirat că doi tineri îndrăgostiți s-ar putea găsi interesați de marfa lui.

-Obiectele astea îmi amintesc de lingurile și figurinele de lemn pe care trebuia să și le lucreze, singur, poetul tătar Ahmed Yesevi, cu sute de ani în urmă, ca să poată trăi. Se spune că în fiecare zi le încărca pe spinarea unui bou și mergea în piață să le vândă. După ce se târguia cu cel dornic să cumpere, Ahmed se uita în ochii boului pentru a afla dacă și acesta era de acord cu prețul fixat la negociere... Aici, fata se oprea brusc și se uita, fix, în ochii mei:

- Nu-i așa că sunt nostime lingurile?

-De unde știi tu de acest poet tătar? m-am arătat eu, curios.

-Bunica era de origine tătară și cred că știa povestea asta de la părinți. Poetul Yesevi era de mic, un înțelept, zicea bunica. Odată, învățatul hogea, cel cu care învățau copiii în curtea geamiei, vrând să facă focul pentru a-și încropi ceaiul zilnic, le-a spus copiilor să meargă la pădure și să aducă fiecare câte un braț de lemne pentru a porni focul. S-au dus copiii, dar la întoarcere pe drum s-a pornit, ca din senin, ploaia. Toți copiii au căutat a se grăbi cu brațul lor de lemne spre casa învățatului hoge, doar micuțul Ahmed și-a dezbrăcat hainele și a învelit cu ele lemnele. Hogea n-a putut să pornească focul cu lemnele ude aduse de copii, dar când a sosit Ahmed cu vreascurile învelite, degrabă a pornit focul. Și hogea l-a lăudat pe băiat, spunându-le celor de față: „Iată, pe cel care îl va trimite Marele Allah să răspundă, când va veni timpul, tuturor întrebărilor!” M-am simțit ca împuns cu degetul de tâlcul acelei istorioare. Am dat să îngenunchez și să-i cer iertare. N-am putut. Am pus totul: nereuşita mea, nesiguranţa mea, slăbiciunea mea... pe seama vântului care ne spulbera feţele, odată cu părul, pe acea alee care ducea spre faleza ce ne despărțea de o fâşie de ţărm, niciodată pesemne, înşelată, de marea ce o străjuia. „Tânăr eram pe atunci, dar azi bătrâneţea m-ajunse” – spunea cumintele Nestor lui Atrid Agamemnon. Vine o vreme, când ne aducem aminte, ori, încercăm să luăm aminte. O spunea poetul Ovidiu, cel alungat în umbra timpului la Pontul Euxin, astfel: „Prelungiţi tinereţea!”. Se spune că ar sta scrise, aceste cuvinte, pe piatra de marmură, pusă pe al său mormânt. Sunt sfaturile unui maestru cunoscut, îmi veţi spune. „Mai bine altul povara ducea şi tu azi erai floare-ntre tineri” – o spunea, mai explicit, Homer. Cuvintele despre prelungirea tinereţii ale poetului exilat, de la Pontul Euxin, zac şi astăzi săpate în marmoră.

      De fata căreia îi spuneam acele versuri, iar ea îmi spusese povestea poetului tătar, n-am mai auzit nimic. O altă fată s-a strecurat între noi doi, făcând din povestea noastră tinerească, pe motivul etniei fetei, una a vrajbei. S-a căsătorit în oraşul de la malul mării, unde începuse şi povestea noastră. Cea care ne-a transformat în două păpuşi stricate, s-a retras mai  apoi, ca să-şi savureze victoria. Amândouă trăiesc însă, în acelaşi oraş. Tânărul care eram pe atunci, e doar umbra unei amintiri. Și sufletele noastre au devenit o umbră a celor două ființe de atunci. Două umbre strecurate pe lângă zidurile unei geamii vechi de lângă țărmul mării. Dar și acele umbre, câte taine ascund!  Poate că omul ar suporta cu un curaj nebănuit durerile, nedreptățile și tot ce i se aruncă în spinare, dacă n-ar fi singurătățile care le însoțesc. Fiindcă (spunea Cioran) „omul suportă mai ușor moartea decât singurătatea”. Sunt ca acele stări de incertitudine, pe care le simte poetul atunci când își scrie poemul. Când scrie un poem poetul moare câte puțin, pentru a povesti și altora, în „gânduri de taină”, despre frumusețea unei lumi nevăzute, pentru că „interiorul durerii” e lăcașul din care îi vin și mâine, și poimâine, cuvintele. Și ce-ar fi viața asta, fără un „mâine” așteptat în fiecare zi?      

 

                                   Tudor Cicu

                                                                                                                           

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu