1. Fabrica
de neamuri – de Petre Rotaru-Colți
Proza scurtă, mai nou romanul, va rămâne
pentru Petre Rotaru-Colți modul său de a trece prin viață și de a trăi viața
scriind-o. În Fabrica de neamuri
(roman autobiografic), autorul ei a pus într-o clepsidră trecerea anilor, ca mai apoi
scrierea lor să seamăne, înzecit, cu dramele petrecute dar încă neistorisite.
După umila mea părere, doar câteva cărţi ieşite de sub ,,pana” monologului
continuu asemănător unui procedeu jurnalistic, reuşesc să-ţi transmită acel
sentiment de ,,largă deschidere interioară”, sentiment pe care-l ai şi când
priveşti acele fotografii de familie executate cu mult timp în urmă. De aceea, scrierea se citeşte ca pe nişte mărturisiri spontane, ori un
dialog colocvial purtat în atmosfera de „să nu uităm trecutul, acolo e însăși
viața noastră”. Să scrii cu detaşare despre fabrica de suflet (Fabrica de
Geamuri - Buzău) unde ți-ai dus o parte din viață, e ca şi cum ai participa la
desfăşurarea unui transfer al memoriei
pe un tărâm abandonat în („de-acum”) necesara uitare. Cartea poate
rămâne pentru arealul buzoian și o carte document despre începuturile, pulsul
vieții celor ce au lucrat acolo și sfârșitul acestei fabrici importante din
orașul Buzău, cu atât mai mult cu cât ea pare scrisă ca o cronică de familie a
celor 3450 muncitori care au „mâncat o pâine, uneori bună, alteori amară” –
după cum mărturisește autorul în dedicația făcută colegilor din Fabrica de
Geamuri. Încarcerat în aceste exerciţii de singurătate cu amintirile unui
trecut de „cazarmă a trăirilor”, pendulând între
a povesti şi a relata, autorul (care este și eroul romanului), ne poartă în
pânza de păianjen a vieții de fabrică din România Socialistă (anii '60 și puțin
după revoluția din '89), cu reflecţii despre terapia „iubirii” între oamenii
care au fost o familie/neamuri (în condiția de prizonieri) a celor care se
confesează ori autoanalizează prin mărturia și confesiunea celui ce își
mărturiseşte hiperbolic lirismul și nostalgia (adică autorul), în limbajul
sufletului.
2. Sunt doar un
trecător grăbit – de Violeta Bobocea
Scriind despre
„singurătatea clipei” dar și despre încolțirea unor sentimente peste care a
trecut „răsuflarea de foc a clipelor noastre”, Violeta Bobocea, în Sunt doar un trecător grăbit (carte
eseu) îți dă senzația că trenul tristeţii și al bucuriei trece peste noi de
parcă nimic nu mai face parte din noi peste ani și un fluviu al necunoscutului
din lucrurile ce ne înconjoară curge în continuare (în noi) – cu tainele și
viaţa lor. Taina celor ce se ascund de privirile noastre de trecători grăbiți,
se întâmplă numai înlăuntrul nostru. Dacă nu le vom arăta și celorlalți și vom
trece „în marea nepăsare” pe lângă ele, mă tem că vor avea soarta tristă de a
nu fi știute de nimeni. Totul tremură în univers iar poveştile mari, numai așa
vor poposi şi la urechile celor ce n-au vrut să audă că, dacă n-am scrie despre
drama părinţilor noştri, despre drama lucrurilor din natură, „timpul ar trece
peste noi cu nepăsarea ,lutului grăbit”, cum ne avertiza marele Will. Nu poți
citi în semnele lumii decât ceea ce s-a întâmplat deja, dar în conflictul
dintre pasiunea pentru iscodiri și destinul fiecărui obiect din natură, nu
există învinși ori câștigători. Pentru a scoate la
iveală sufletul, când pătrunzi dincolo de informația rece a ceea ce vezi,
tehnica povestirii va trebui să surprindă și o pendulare între posibil și real
a celor deja trăite. Și dacă o citim pe Violeta Bobocea, aflăm că „fiecare
poartă în suflet o poveste minunată!” – în care se va regăsi fiecare dintre
noi.
3. Tuța – de
Nicolae Birceanu
În povestirea Tuța,
Nicolae Birceanu își duce cititorul cu gândul la „timpii-adolescenţă”, când
inima, ca „un ceas solar”, nu mai ajungea să descifreze conturul de casandră al
iubitului/iubitei, într-un veac (veac derulat cu degetul pe buze, la anii
mateini ai crailor de curte veche: cu iz de București vechi, adică...
înțelegeți!) Și mă gândesc și la ce spunea Biblia: Ieremia (17.10) „Eu, Domnul,
cercetez inima… ca să răsplătesc fiecăruia după purtarea lui, după rodul
faptelor lui”. Cele două planuri îmbinate: real şi fabulos, trecut și prezent,
răscolesc în cititor un amestec de imagini privind desăvârşirea unui vis al
iubirii. Unii denumesc aceste
clipe/trăiri (din viața lor), suferință și tristețe laolaltă. Eu spun că atâta
timp cât există viață în aceste trăiri, oricât de departe te-ai afla de
„anotimpul acelei iubiri”, gândindu-te din prezentul unor călătorii în Grecia
sau Insulele Baleare (un arhipelag în vestul Mării Mediterane), înapoi la cele
trăite în anii de studenție prin vechiul București, există și fericirea de a te
găsi (oare?) în preajma a ceea ce a rezultat dintr-o iubire de tinerețe. Pe
mine ca cititor mă apasă și acum peste piept, ca o piatră fierbinte, amintirea
acelor vremuri. Ai fi vrut să știi dacă e adevărat gândul care s-a ivit după 40
de ani de la acel episod al iubirii? „Ar fi o prostie” – spune și fratele celui
care a trăit cele povestite în Tuța. Cu ce îndrăzneală mai poți vorbi despre viață după ce
ai îngropat-o, definitiv, în tine?” Asta a încercat să creioneze în fiecare
povestaș de mai târziu (Corina, sau Belone) din ceea ce aceștia înțelegeau
viața ca pe o tortură a celui care narează începuturile poveștii.
4. Peștera Laptelui (Mearat Hehalav) – de
Gina Agapie
Biblia este o carte rară și prețioasă.
Poveștile lucrate după texte și vieți ale unor personaje biblice din Vechiul
Testament, au atras-o și pe Gina Agapie în cele 11 povești descifrate în Sfânta
Scriptură. Peștera Laptelui. Mearat Hehalav,
extrage din Vechiul Testament destinul unor personaje biblice generatoare de
poveste. Fiecare poveste este urmată de un cuvânt
de învățătură (al autoarei), un test de ficțiune care să exploreze astfel
tema preluată din Biblie, vorbind celor tineri despre unele consemnări ale unor
mărunte întâmplări cotidiene, desprinse ca învățătură din povestea tocmai
transmisă, care să fie de folos ascultătorului și cititorului. Contrastul cu
textele biblice este complet, nu doar sub raportul de fabulos ori mitic, ci
este, mai ales, despre semnificația acestor destine biblice, în scopul de a
oferi răspunsuri la întrebările ce preced povestea și suficient de a oferi
înțelegerea unor lucruri din viața noastră prin textul canonic. De aici deducem
că pentru toți, lumea poveștilor au fost și sunt o redută formidabilă a
rezistenței, chiar dacă pentru povestea aia, ca să fie înțeleasă, trebuia
străbătut un labirint încâlcit. Și da, avem nevoie de povești ca să facem față
nefericirii pe acest pământ. Făcând proiecții cu trăirile și viețile noastre,
petrecute în timp, descoperim variante nenumărate în care poveștile noastre
s-ar fi putut transforma în adevărate istorii de viață. De unde și cuvântul de
învățătură care precede fiecare dintre povești. Dacă la autorii care au preluat din Biblie diverse teme, în naraţiunea lor,
nucleul mitic era situat în plan central iar elementele de basm sau de
mitologie pătrundeau nestingherite în cadrul obişnuit al prozei, la Gina Agapie
personajele (Eva, Sara, Iochebed, Rut, Micol, Abigail, Hadasa, Sunamita, Ana,
Maria etc), capătă pe parcurs o identitate firească în această continuă fugă
narativă din real în areal şi au o taină a percepţiei informaţiei primite. Înlăuntrul
nostru (pare a transmite autoarea), sălășluiesc o mulțime de vieți neîncercate.
5. Instrumentul sufletului – de Elena Căpățînă
Cuvântul și cântările Domnului sunt
instrumente cu care sufletul poetei Elena Căpățînă vibrează spiritual în sonul
liricului. Instrumentul sufletului
este cartea de poezie care își trage seva literară din modernismul creștin
înalt umanist. „În țara poeților/Dumnezeu este invitat la masa de scris/și EL
cântă,/prin instrumentul sufletului fiecăruia,/muzica Sa divină” (În țara poeților). Uneori mesajul poeziilor sincere/curate, ale autoarei,
prin mesajul transmis, sunt apropiate unor rugăciuni: „Privește El prin ochii
mei!/Grăiește El în al meu glas!/Pe cale-mi duce pașii grei,/În veșnicia ce-a
rămas//De mă supun? Mă supun Lui,/Cel care-n mine viețuiește;/Îmi dă
putere!/Pot să-l sui/În mintea mea” (Oare
mă cunosc?). Ca cititori, ne
întrebăm: Ce te ține departe de Dumnezeu? Ce ai așezat între tine și Creator?
Când plângi, de dorul cui o faci? Întrebări grele, deși pe chipul tău s-a
așternut o dragoste pe care nu o poți numi. Aceeași dragoste care ne mută
poeziile în altarul inimii, alături de icoana blândului păstor, sau al lui
Hristos. În poezia Elenei Căpățână sinceritatea este liantul dintre pământ și cer. Rainer Maria
Rilke (în a cărui poezie mă pierdusem în tinerețe) spunea: „Cum să-mi împiedic
sufletul/Să nu-l ajungă cutremurat pe-al tău”. Citind aceste imnuri poetice mă
gândeam că cine a „văzut” până în sufletul celui care te citește, ajunge fatal
la esențe. Și nu piere sufletul, firește, dacă nu vezi cu ochii tăi totul, dar
nici nu trece-n altă lume cum o descrie un simplu muritor de la fața locului.
Să fie sufletul, cel în care își înmoaie ea pana? Suferim toți repetând la
infinit vorbele lui Cioran: „Doamne, m-am prăbușit în inima mea!”. E un anume
„cântec neștiut” în aceste poezii de suflet. Fiindcă, limpezit (cum spunea
Saint-Exuperi), vezi doar cu inima. Miezul acestor taine ale Lui, nu pot fi
văzute cu ochii. Stilul acestor poezii
sincere (îmbrăcate în „haina de lumină”) își are originile în solemnitatea
cugetării vieții ca un spectacol. Meditând asupra multor frământări sufletești,
descoperim că interiorul durerii e lăcaşul din care ne vin cuvintele. Să nu ne
ferim, aşadar, de durere, pentru că „ea este gura de sânge a cântecelor” – (nu
așa spunea Nichita?)
6. Parteneriate școlare europene (colecție
de bune practici) – de Nicoleta Cristea Ifrim
Multe manuale și ghiduri metodologice au
fost editate de corpul didactic ca răspuns la analfabetismul național care ne
pândește ca țară. Și răspunsul multor profesionaliști în domeniu au arătat
limpede că analfabetismul funcțional nu-i neapărat o eroare a sistemului de învățământ, cât un simptom al vremurilor
noastre de-acum, deși vorbim de mulți ani despre un învățământ formativ,
centrat pe competențe, pe dezvoltare personală. „În prezent este necesară o
transformare majoră a învățământului clasic, rigid, bazat pe memorizare
mecanică, pasivă și rudimentară, într-un învățământ modern, creativ și
inteligent, participativ și colaborativ, în care profesorul și elevul sunt
parteneri, cooperează” – scrie autoarea în acest ghid metodologic și schimb de
experiență între școli. Rolul „prezentului ghid” este să ofere suport
profesorilor în formarea la elevi „a competențelor transferabile”. Ghidul pune
în discuție și analiză jaloanele unei programe școlare susținute de existența
domeniilor de competență cheie recomandată de Parlamentul și Consiliul Uniunii
Europene și asumate prin introducerea lor în Legea Educației Naționale.
Autoarea aduce apoi, argumente pentru utilizarea TIC (Tehnologia Informației și
a Comunicațiilor), pentru stimularea învățării active, tratează metodele,
procedeele și strategiile de predare-învățare-evaluare, punctând detaliat
fiecare concept care susține aplicarea programei, modalitățile de evaluare care
vin în sprijinul cunoașterii și al înțelegerii acestui ghid. O carte bine
argumentată cu imagini derulate/expuse din activitățile extrașcolare avute
între instituții și școli, pe parcursul multor ani de studiu și experiență. La
redactarea acestui laborios ghid au stat numeroase lucrări ale unor autori de
prestigiu, prinși în bibliografia de referință expusă la finalul acestei cărți
utile și necesare unei didactici moderne și unui tratat de pedagogie școlară.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu