Cineva te strigă - de Manuela Camelia Sava.

 

Cineva te strigă - de Manuela Camelia Sava/ 2025  (ed. editgraph 86 pag)

 

     Manuela Camelia Sava, poeta din Rm-Sărat, îl invită și pe cititor, transformându-l în martorul zbaterilor ei interioare, la o realitate ce încă poate permite o stare așezată a lucrurilor. Lucruri care se și sfârșesc în cuvântul care ne spune că poezia e un concentrat emoțional, ca un fulger alcătuit din cuvinte și în a cărui faustică alchimie a revoltei și captivității tocmai am intrat, printr-un strigăt eliberator menit să dezlănțuie o nouă stare. Astfel de poeme scurte descriptive îi configurează poetei plăcerea estetică de a medita asupra unei poetici a realității într-un sistem de oglinzi menite să ne redea proiecția unui suflet „rănit de mărăcinii altor povești trecute”.    

     Titlul plachetei de poezie „Cineva te strigă” ar părea întâmplător dacă n-am interpreta în două moduri (care nu se exclud), diferitele grade de abstractizare al acestui aspect concret - sau mental -  al tuturor lucrurilor întâlnite în viață, care este învelișul cu care am venit și umblăm în lume (pe care îl luăm drept realitatea însăși), cât și acea abordare a poeziei care se întoarce la scara umană și se prozaizează, făcând câțiva pași în direcția autenticismului. În aceste scurte poeme descriptive din această carte, rostirea autoarei devine simplă, firească, lipsită de podoabe și artificii inutile, dar sporește în lirism și țintește o clară deschidere către lume, cu mesajul de a începe să faci ceva, îndeosebi asupra celorlalte ființe și asupra lumii așa cum e ea. Și poate că va veni o vreme când vom evada cu toții în spațiul extins și fără granițe al imaginației sale poetice, dându-i coerența unei lumi în ființă, ori poate doar atunci drumurile noastre vor fi retrase din memoria celor rămași să povestească și altora despre cei care au așteptat minuni, o viață, la capătul lor: „aș vrea să știu dacă lumea întreagă suntem tu și eu/tu și eu” (cotidian). Și asta, nu pentru că ar trebui să ne iubim necondiționat sau pentru că în tratatul de psihologie ni se spunea că privitul în oglindă în fiecare dimineață („mă văd cu sufletul ciopârțit în oglindă”) și vorbele rostite tare „cât de mult ne iubim” ne-ar fi benefice, dar între cele două fațete ale lumii interioare și exterioare, dintr-un spațiu poetic dominant imagistic, reflexiv, ori discursiv, poeta nu-și dorește să transmită cititorilor stări sau dispoziții, de care nici ea, ca cititor, nu ar dori să fie contaminată: „îți zâmbesc și din iarna noastră străbate la suprafață/gerul” și „în grădină îngerii aprind noapte de noapte/stelele/ca noi să privim spre cer/cu dor” (poeme pentru un muritor. sau poate pentru toți).  Iar dragostea e un fel de experiență miraculoasă, un prilej de jubilație adolescentină: „dragostea mea este scrisă târziu/cu flăcări care te încălzesc/când ți-e frig” (cineva te strigă). Nevoia de poveste, de evadare în realitate e atemporală și integrată în ființa noastră, ea chiar devine în poeme expresia înzestrării naturale, drumul către maturitate: „cuvintele s-au așternut între noi/ca un pod plin cu furnici/harap-alb va deveni matur/dar noi nu vom afla fericirea lui” (personaje din basm). Și, oscilând între cele două stări sufleteşti, revoltă în captivitate și strigăt în libertate, poeta se trezește din visul scrierii unui poem de parcă ar improviza la pian, oficiind o poezie confesiv-narativă, fără un retorism pronunțat, mai degrabă prozaică.

     Drumul acesta care se bifurcă în poezie spre un polisemantism, în firescul observației, ne apare aici ca unul oarecare, parcurs doar să lase cuvintele în libertatea lor, dar e și punctul de pornire al unor detalii ce vin mereu să alterneze registrele unor scenarii așezate în condensări ori rescrieri, fragmantarism și redări în logica post-dramaticului: „această noapte care vine pe furiș/schimbă orele/schimbă moartea cu viața/numai sângele meu se preschimbă în fluturi/se preface în pulbere râzând” (poezie despre tine timp și inimi). Dar „amintirile”, care „au gust de vară”, nu au și ele acel registru armonic de vibrații ale unor trăiri concretizate în povești ale sufletului? Acest drum, ales din dorința de a-și fragmenta trăirile epice, arată el direcția poetică, ori o radiografiere a poeziei în libertate (un concept estetic, la urma urmei)? „Nici un cal alb călare pe un nor negru nu va mai/străbate/sângele meu/atunci voi ara cuvintele/și voi alege unul singur/care să mă mulțumească/în final” (în loc de apocalipsă). Compozițional, poemele se citesc ca într-un balans potrivit între vizualitate și rosturile cuvântului, însă au grația și puritatea spunerii animate de imaginația privitorului pe măsura relatărilor: „scriu sau plâng/râd sau cânt/șterg umbrele verzi dintre cuvinte” (autoportret). Și iată cum poeta acestei plachete rămâne singură la căderea cortinei, un „observator” ajuns la final să trăiască „jumătăți de gânduri”,  pentru a descoperi o lume posibilă în afara timpului prezent, surprins (ca și noi) de niște emoții articulate care țin de un anumit nivel de sinceritate. După aria de acţiune a poemelor distingem două tendințe ale poeziei sale de suflet: prima se valorifică mai mult prin lirismul imaginaţiei simbolistice, uzând şi de metaforă, a doua se fixează pe text sau pe scriitura epică. Strigătul ei nu e unul al disperării cât al poemului care se vrea auzit: „aș fi vrut să te sărut la plecare/n-am făcut acest gest de frică să nu devin dependentă/de sărut/puteam să-ți mângâi privirea de fugar/am amânat/nu m-am uitat peste umăr să te văd stană de piatră/puteam s-alint albastrul zării/puteam/spre tine mâinile să le întind/am plecat/nu ți-am apărut în vis/nu” (plecare). Și asta, pentru că doar poezia are atâta mister cât să ne poarte pe „valuri” de gând, spre un liman de speranțe.

 

                                                  Tudor Cicu

 

 

 

 

Tableta celor care văd prea târziu prăpastia în care sunt împinși (31)

 

Tableta celor care văd prea târziu prăpastia în care sunt împinși

 

     Într-o discuție, la o bere, cu Marin Ifrim, acesta mi-a mărturisit că știa o poveste în care un ins și-a lepădat vederea și a început, într-o bună zi, să orbecăie prin cetate în căutarea unui sens dat vieții. Nu-și mai amintea în detaliu povestea, dar făcea trimitere la parabola orbilor din tabloul lui Bruegel cel Bătrân, unde orbii se înșirau în spatele celui pe care îl credeau salvatorul lor, până când aveau să se izbească cu toții de lespezile zidului apărut în cale. I-am povestit cum citisem ceva asemănător undeva, că în Upanișade izbăvirea oamenilor era asemănată cu o trezire ca dintr-un vis, ca și cum orbii lui Bruegel ar fi trecut dintr-odată de la starea de orbire la starea de vedere, ca în cazul copilului care joacă baba-oarba și, odată ce pune mâna pe câte unul prins în joc, năframa cu care i s-au acoperit ochii îi este dată la o parte. Atunci Marin Ifrim a spus o frază pe care nu aveam cum să n-o rețin: „Uneori îmi închipui și eu că, în plină lumină a zilei, există un bec negru care ține să-și răspândească întunericul cât mai departe, ca un fel de semafor al celor nenăscuți, care în pântecele mamelor au tot rătăcit printre lumini și umbre, și îmi imaginez acel loc, și că odată și odată îl vom găsi în cale, și trebuie să deschizi ochii mari ca să nu te lovești de necunoscutul din tine. Și asta e ca și cum, îmi spunea, îmi imaginez că omul e precum acel gândac intrat în aparatul de radio de-ți toarnă la ureche vrute și nevrute, însă când deschizi cutia nu dai de niciun gândac”.

     Când m-am trezit dinaintea unei coli de hârtie, acasă, m-am gândit la spusele amicului meu și, cu gândul la nevăstuica oarbă din fabula lui La Fontaine, am scris următoarea parodie:

 

„Se zice (na!) că tot ne dă târcoale
O nevăstuică turnătoare-n șanț
De-ajunse... printr-o întâmplare
Într-un hambar plin de bucate rare
Tocmai zvonac prin difuzoare.
Și zvonerii se țin de-atunci, în lanț!
Că până peste hăt... tarlale,
Ajunse și pe presă cea mai tare.

Dar într-o zi guzganul președinte
Își cam găsi zvonacul sub un dinte
Și vru s-o dea pe ușă... huș, afară!
Dar dolofana... nu se urnea de-a dracu’
nici să o pici cu ceară.
Ori cum s-o dai cu sila,
Ori din cale-afară?
Că deveni problema națională!
„Unde-am greșit?” La curte toți se-ntreabă!
„Ciudată treabă!”... Dau și ei, dulăii,
Dintr-o labă!

„Păi, când te puseră șef peste hambar
Ai tras, mărite guzgan, pahar după pahar...
Și n-ai luat în seamă
Al nației amar,
(zise un șoricel isteț)
Acuma strigi: afară, afară, cu orice preț,
Când nevăstuica-i cât purceaua din coteț?...
Trebuia să te întrebi când încă mai lătra cățeaua,
Dar tu, cu toți străinii, jucai în draci maneaua”.

 

     De fapt, vrând să-i schițez portretul omului-gândac din povestea lui Marin Ifrim, am privit și eu, uneori, lumea așa: mă vedeam și eu, pe mine, cel pornit la drum să-și găsească norocul în lume, având drept țintă, și mereu în față, planând ca o pasăre cernită, viața. Veți spune că sună ca o provocare la cele spuse de amicul meu, că de fapt caut lumea din cărțile citite în încercarea de a răzbi singura poartă deschisă a destinului. Și cum n-aș fi găsit drumul, nici n-am mers mai departe. Vreau să cred ca și tine, cititorule, că viața nu-și abandonează soldații pe câmpul de luptă și, aflat în fața zidului, ca în tabloul lui Bruegel, am văzut cum a împins cineva poarta și, odată larg deschisă, au intrat toți orbii. Apoi cred că am auzit cum unul dintre ei a strigat de departe: l-am găsit! Era ca și cum cineva îmi aducea vestea că eu eram cel ales să-i scot din întuneric și să le arăt drumul izbăvirii, precum o făcuse Danko cu poporul său, acel erou care-și smulsese inima din piept și luminase cu ea, precum cu o torță, drumul. E vorba de acel Danko din povestirea lui Gorki. Dar îmi sunau și alte vorbe ale lui Marin Ifrim la ureche: „Cine face ceva bun în țara asta este huiduit ca unul care a făcut o faptă rușinoasă”. Printre alte metode de a învinge un popor a fost și discuția avută cu el, care deja hotărâse să renunțe a mai scrie poezie, deși pledoaria mea pentru a continua să trăiești în poezie nu l-a convins. Nu l-a convins, deși în urechi îmi sunau vorbele lui Ismail Kadare din finalul romanului „Umbra”: „Cel în viață nu poate ști nicicând durerea celui din neviață”. Pe scurt, un suflet mare întotdeauna tulbură nedumeririle din jurul său în căutarea adevărului: „Dilema e aceeași / A fi sau a nu fi: / de-o parte e lumina, / de alta, bezna și...” (Vasile Tărățeanu, Hamlet). Tot citindu-i pe unii și pe alții încep să mă conving că oamenii nu-s decât simple reprezentări ale binelui sau răului. „Numai iubind / numai urlând viața”, spunea Nichita, poți arăta celor din preajma ta că ultimul cerc înscris de Arhimede pe nisip s-a umplut cu nedumerirea celor care nu credeau în ecuația Timpului, în care o simplă lespede pe un mormânt, vă puteți imagina?, a acoperit una dintre marile enigme ale omenirii. Ca și cum, după sugestia poetului Maiakovski, Dumnezeu, cu o minunată lingură de argint, scormonește în „urechea astrală”. Și atunci? La ce bun să continui a scrie poezie, spunea bunul meu prieten? O limbă e un palat al amintirilor, asta o spunea tot un poet, nu? Închid și eu ușa răstălmăcirilor de tot felul, pentru a nu ne prinde timpul când își strigă mierlele, seara, puii. După cum ne despoaie destinul, aruncându-ne la hahalerele mărginașe, ai crede că această mână cu care am căutat să vă scriu totul despre aceste adevăruri e securea ridicată în fața căreia cititorii mei au rămas din acea clipă în genunchi, cu ochii țintă către cer. Viteza viperei cu corn, care m-a pândit o vreme printre rândurile mele scrise, este cu mult mai mare decât viteza verbului meu în mișcare. E ca și cum cititorul, ajuns la acel pasaj, ca și în acela al romanului dostoievskian, prin care sergentul din parcul K. poate constitui o alternativă la duplicitatea lui Raskolnikov aflat în ajunul crimei, rostește: „Mi se pare că nu aiurez, totul pare să fie real”. E funia de care se agață eroul lui Dostoievski și începe să spere, aruncând din toată puterea acele cuvinte care ar putea să ne scoată din minți: „Cât de ticălos e omul!”. Băiat visător ce sunt, după sugestia domnișoarei Estella din „Marile speranțe”, i-am zis și eu lui Marin Ifrim: „N-o să ne înțelegem niciodată”. Cred că drumurile pe care stelele se aprind ca lumânările din când în când, scăpărând astfel mirări în marea mea nedumerire, ar putea să fie ofranda lui la tot ceea ce descriu aici. Iar motivul a ceea ce mă apasă în spusele eroului lui Dostoievski se ascunde, pesemne, în prezentul dureros al țării noastre, aflată, fiindcă asta e și percepția omului de pe stradă cu care mă întâlnesc, la granița cu infernul descris de George Orwell în romanul său „Ferma animalelor”, de altfel o fabulă politică scrisă prin 1945. Deși această fabulă politică a fost scrisă înainte de a veni la noi sovieticii pe tancuri să instaleze comunismul, Orwell parcă văzuse evoluția poporului și țării noastre după instaurarea comunismului și continuată, sub forma „socialismului de cumetrie”, după revoluția din 1989. Acolo animalele se sculaseră împotriva fermierului de la ferma „Conacul” și, odată revoluția câștigată, începuseră să construiască, cu mare elan, democrația erei animalelor. Și, ca în orice democrație adevărată, animalele de la ferma „Conacul” afișaseră, ca punct de plecare în democrație, cele 7 precepte la vedere peste tot: clădiri, ziduri, străzi, frontispicii de case etc. Precepte care sunau așa:

1.     Orice merge pe două picioare e dușman.

2.     Orice merge pe patru picioare sau are aripi e prieten.

3.     Niciun animal nu va purta haine.

4.     Niciun animal nu va dormi într-un pat.

5.     Niciun animal nu va bea alcool.

6.     Niciun animal nu va ucide un alt animal.

7.     Toate animalele sunt egale.

     Și ce s-a ales, în timp, tot înaintând în democrația lor? În final a rămas la vedere doar ultimul precept, al șaptelea: „Toate animalele sunt egale între ele”, așa era conceput preceptul democratic la început, dar acum, în final, el suna așa: „Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele”. Și de aici, firesc, nedumerirea măgarului Benjamin și a iepei Clover când priveau pe geam la porcii care chefuiau cu vecinii lor fermieri: priveau de la porc la om, de la om la porc și din nou de la porc la om, DEJA ERA IMPOSIBIL SĂ MAI SPUI CARE ERA CARE. Dar să facem și noi, împreună cu autorul romanului, această călătorie spre rădăcinile răului și să redescoperim acea lume în care fiecare ar trebui să ia aminte, ori să se simtă responsabil și pentru cele relatate și trăite de personajele sale, și pentru cele imaginate și netrăite, tema vinovăției omului pentru ticăloșia sa fiind aceeași și într-o situație, și în alta. La ferma „Conacul” a domnului Jones, într-o zi, circulase zvonul că bătrânul Senior, porcul Major, avusese un vis ciudat și voia să-l comunice și celorlalte animale. Imediat ce se stinsese lumina din dormitorul domnului Jones, animalele, câinii, porcii, găinile, rațele, oile și vacile, caii de tracțiune, caprele și bătrânul măgar Benjamin, se strânseră în hambarul cel mare la adunarea secretă. În cuvântarea porcului Senior, cu privire la toate răutățile și nemulțumirile lor, se găsi un singur vinovat: „Omul este singurul nostru dușman adevărat”. Concluzia: „Numai dacă scăpăm de Om, numai atunci produsul muncii noastre o să ne aparțină!”, iar calea spre acest vis era REVOLUȚIA. Porcul Senior încheie punctând că, dacă vor învinge, viciile omului nu trebuie adoptate, fiindcă toate obiceiurile Omului sunt rele. Trei nopți mai târziu bătrânul Senior muri liniștit în somn și munca de a-i organiza pe ceilalți le reveni porcilor Snowball și Napoleon. Revoluția fusese înfăptuită cu succes, Jones fusese alungat de la ferma „Conacul”, iar ferma le aparținea de-acum animalelor. Sloganul „Patru picioare bine, două picioare rău” începu să circule printre animale. Nici Jones, fermierul, nu avea să stea cu mâinile în sân. Acesta mobiliză oameni de la fermele vecine și, înarmați cu arme și bâte, porni spre fermă pentru a o recuceri. Lupta fu teribilă și animalele îi puseră pe oameni pe fugă, apoi înălțară drapelul și intonară cântecul victoriei „Animalele din Anglia”. Porcul Snowball se puse pe treabă și făcu planurile unei mori de vânt care să le aducă multe foloase. Acest lucru atrase dușmănia lui Napoleon și cât pe-aci ura lor să împartă animalele în două fracțiuni. În cele din urmă, cu ajutorul unor intrigi abile, Napoleon reuși să-i pună anatema de spion și trădător lui Snowball, iar acesta să fie alungat de la fermă. Din când în când avea să i se mai fluture fantoma pe dinaintea animalelor, cu scopul de a le întreține ordinea și disciplina necesară scopului ascuns, bine pus la cale de către Napoleon. Acesta hotărî ca toate problemele legate de munca de la fermă să fie deliberate cu ușile închise de un comitet al porcilor, urmând ca ele să fie aduse la cunoștință celorlalte animale de un purtător de cuvânt. Napoleon le comunică animalelor că, pentru construirea morii de vânt, trebuia să intre în afaceri cu vecinii fermieri și, pentru asta, își mută reședința în casa fostului fermier Jones și își luă drept gardă de corp nouă câini special crescuți și instruiți de el. Primele care au făcut o rebeliune, pentru că li se confiscau ouăle în scopul afacerii lui Napoleon, au fost găinile. Dar rebeliunea a fost înfrântă cu ajutorul câinilor apărători ai „democrației”, democrația doar trebuia apărată și, pentru menținerea ordinii, unele găini au fost măcelărite, deși preceptul cu nr. 6 spunea altceva. Încetul cu încetul, luxul propovăduit cândva de Snowball, apoi săptămâna de lucru de trei zile legiferată la revoluție, toate astea fuseseră uitate. Dar începuse să se vadă la fermă și obiceiuri noi: porcii făceau chefuri cu alcool, se îmbrăcau cu hainele fermierului Jones și toți porcii din casă începuseră să meargă în două picioare, adică pe picioarele dinapoi. Și, în afară de acel unic precept, al șaptelea, modificat cum am arătat mai sus, pe ziduri, case, străzi, nu mai scria nimic altceva. Vecinii fermieri începuseră să se arate uimiți de ordinea și disciplina instaurată în ferma „Conacul” și între ferme începură să curgă vizitele, apoi întrunirile în schimb de experiență. Așa ne explicăm ochii tulburi ai lui Clover și privirile uimite ale bătrânului măgar Benjamin privind pe fereastră, într-o seară, când cheful și larma din casa fostului lor stăpân, fermierul Jones, era în toi.

     Vă mărturisesc că, după lectura romanului, în unele nopți auzeam ca prin vis lătrături de câini care se tot apropiau de mine atunci când, din curiozitate, încercam și eu să-mi arunc ochii prin fereastra la care priveau Clover și Benjamin. Și mi se părea că acea fereastră înghițise tot întunericul de afară, dar că există, așa cum spunea Marin Ifrim, un bec negru care ține să-și răspândească întunericul cât mai departe și, cu el în mână, îl zăream pe acel ins ieșit să orbecăie prin cetate în căutarea unui sens dat vieții. Nu-ți spun, cititorule, că insul acela parcă încerca să-i întoarcă din drum pe cei ce se înșirau ca orbii în spatele celui pe care îl credeau salvatorul lor, de aveam să strig, sărind din somn, când tocmai aveau să se izbească cu toții de lespezile zidului apărut în cale. Iar voi credeți că am niscaiva năzăriri, că în demersurile mele nu încerc să vă trag și pe voi de mânecă, nu de alta, dar niciodată nu poți lupta de unul singur cu asemenea himere. Doar că, în parabola lui Orwell, himera celor povestite părea o ieșire, în timp ce acum pare o nouă plecare spre acele grozăvii. De ce îți spun acum toate astea, te întrebi? Fiindcă mi-e teamă pur și simplu că nu o să reușesc să fac totul singur. Și asta încercam să-i spun și lui Marin Ifrim: că uneori ceva greu de făcut, cum ar fi să schimbi ceva în societate, în condiții obișnuite, îți reușește mai lesne pe hârtie. De aceea nu trebuie să renunțăm, noi cei care am stat mereu în linia întâi, la visul nostru. Iată de ce cred eu că drumurile îmi sunt întemeiate, ca și cele ale lui Jim Hawkins, eroul lui Robert Louis Stevenson, pe insula comorii. Un cântec fără răspuns în neasemuită luptă cu cuvintele e toată această pledoarie, posibil zadarnică, pentru cele două bucăți ale unui întreg care n-a fost dezvăluit niciodată până la capăt.

 

                                Tudor Cicu

În curând: Concursul de texte pentru copii, ce va fi ținut la Biserica Sf. Mina (tema „Să fii copil”)

 

Participarea la această formă de „școală a scrierii creative”… o provocare? *

 

     Sondajele recente, efectuate pe teritoriul țării noastre, arată o evidență care nu mai poate fi contestată: lumea, în ziua de azi, nu mai citește, iar dispariția lecturii ca practică de consum și de participare culturală la evenimentele literare nu mai poate fi ascunsă vederii, oricât am încerca să ne amăgim cu cele mai alese vorbe folosite, ici-colo, la câte o manifestare de carte.

Observam, cu ocazia unor concursuri de texte literare organizate pentru copii — boboci, elevi de gimnaziu ori liceu — că astfel de călătorii literare în lumea copilăriei au forța de a deschide inimi și de a schimba percepții între participanți. Mulți dintre ei, inspirați în mod benefic de visele proprii, au înțeles că doar lecturile intense stau la baza scrierii ce poate să-i salveze literar și să salveze, literar, literatura.

     Din păcate, unii încă mai cred că ficțiunea literară generată de A.I., implicit această tehnologie, reprezintă un avantaj de proporții incredibile în scrierea literară, în loc să o trateze ca pe un instrument care permite doar o documentare mai rapidă a faptelor. Sau… poate doar un viitor de conviețuire, de asociere participativă în societate și colaborare cu inteligența artificială îi va ajuta. Însă mintea și gândirea noastră literară funcționează într-un mod complet diferit. De aceea, unii încă se arată șocați de modul fantastic în care A.I.-ul le lărgește orizonturile și cred că le adâncește și gândirea creativă. Poate că în știință, printre cercetătorii științifici, să existe această percepție, nicidecum în scrierea creativă.

     De aici, îndemnul nostru, al lectorilor ce am constituit aceste jurii, a fost întotdeauna întoarcerea la lectură. Rezultat al lecturilor, al trăirilor personale și al viselor care ne bântuie nopțile, povestea scrisă trebuie astfel redată încât să înțelegem că noi ne creăm realitatea. Iar cel care o citește să simtă că și el vrea să schimbe ceea ce este de schimbat în lume. În fond, acesta este mesajul poveștii: să caute și să găsească un sens. Iar cititorul să se recunoască în anumite imagini ale poveștii și să-și recunoască propriile gânduri; într-un cuvânt, să fie surprins de ceva.

     Deși mulți dintre ei porneau cu o „trimitere” într-un labirint necunoscut și nu credeau că vor găsi prea multă aplecare spre povestea imaginată, în ultima vreme, prin numărul tot mai mare de participanți, observăm o deschidere a lor către cititori, împărtășind — și unii, și alții — dragostea față de creația literară.

     Dacă ar fi să punctez un minus al unor texte, acela ar ține, în mod cert, de finalul unor texte, pe de o parte, cât și de insistența cu care ni se tot vâră sub ochi alocuțiuni generate de A.I., pe de altă parte. Cei asupra cărora ne oprim, pentru a-i situa pe un podium, construiesc o tensiune, țin cont de jaloanele impuse de zona „ANSIP”-ului, mult vehiculată de noi — acțiune, necunoscut, suspans, imaginație și personaje — dar, în clipa când ar trebui să ducă la capăt povestea, o trag înapoi. Adică par să fie curmate dinadins într-o zonă de amortizare, ca și cum ar evita orice gest prea curajos și, de aici, senzația că lipsește ceva decisiv în finalizarea textului.

     Ca lector aflat în juriu, pot afirma că mai mereu mi-am îndreptat atenția spre acel text în care și cititorul ajunge să pătrundă, odată cu naratorul aflat în contact cu lumea lui, deci în acel spațiu labirintic. Iar misiunea celui care scrie este să vindece, la nivel individual, acea persoană care simte ca și el, dar s-a închis într-un resentiment foarte puternic și nu mai vede nicio cale de a ieși din asta.

     Mulți s-or întreba: atunci care să fie ingredientul secret al micii fericiri de a scrie o poveste? Spuneam, cu ocazia unor manifestări, că tradiția — marele ocean din care se hrănesc poveștile — este o materie complexă și labirintică. Arătam atunci că, de la „lumea” basmelor arabe din „1001 de nopți” până la Hans Christian Andersen, Frații Grimm ori Petre Ispirescu al nostru, se poate invoca o întreagă linie din care descinde fiecare copil aplecat spre masa de scris. Iar de cele mai multe ori poveștile se deprind chiar din viața fiecăruia, fiindcă viața nu e altceva decât o lecție de subtilitate, învățată prin dureri, râs, ironii și mici momente de frustrare. Iar acest accent pe actul creației îl pune doar cel ales, chemat în vindecarea de resentimente. Deși am atras atenția și tot mai observăm, ca lectori aflați în juriu, că există o tot mai mare aplecare asupra utilizării inteligenței artificiale generative, ceea ce face ca utilizatorul ei să se dezvețe de capacitatea lui reflexivă, ba chiar și de capacitatea sa estetică, în continuare dăm de texte copy-paste după A.I.

     Cu certitudine A.I. este foarte interesantă, dar în utilizarea ei excesivă conduce și la efecte perverse creației individuale, fiind foarte tehnică și aridă în multe momente. Noi, lectorii acestor texte venite pe calea concursului, trebuie să hrănim cititorul cu tot ceea ce este umanitate în textele lor, de aceea îi cerem copilului să crească și să-și gândească textul în raport cu lumea care ne decepționează și vrem/căutăm soluții de a o îndrepta. Fiindcă acesta este și rolul unui autor: a căuta soluția plauzibilă în contextul scrierii și a demasca relele care ni se petrec în societate, de a demasca ipocrizia umană și opresiunea celor care ne ghidează greșit viața.

     Iar cele mai bune texte, întotdeauna au fost strânse și publicate în Antologia ce a finalizat roadele acestor concursuri. Prin editarea ei organizatorul concursului a încercat să elimine acel simulacru al creației, intrând în antologie doar cele mai izbutite lucrări, trecute (bineînțeles) prin filtrul critic al celor din juriu. E singurul mod de a intra rapid, cartea, în mâna copiilor. Se știe că România se plasează acum pe locul doi la nivel european în ceea ce privește nivelul TVA pentru carte. Iar ridicarea nivelului de taxare de la 5% la 11% a adus o majorare a prețurilor care a condus la scăderea vânzărilor de carte, lovind implicit în puținii consumatori de carte. Și pe acest fond de scădere, firesc că nici nu se mai citește ca înainte. Statisticile, cum sugeram la început, ne tot spun că România este de ani de zile pe ultimul loc în Europa, în privința numărului de cititori. Și pe drept, lectura pare în România o activitate în agonie. O statistică din anul 2022 ne arăta că 70% din populația României nu citește nici măcar o carte pe an. Situația, acum, e și mai alarmantă. Procentul celor pentru care citititul este o obișnuință este de doar 7%. Și totuși, dacă 5-6 reușesc să iasă din acel labirint stufos (de care vorbeam la început) încă e bine! Că și noi (lectorii din juriu) punem bariere, ca de la o anumită notare textele să intre în Antologie, nu-i decât benefic celor care intră în posesia ei și o citește.

     Mai atrăgeam atenția, în lecția sub formă de „cuvânt înainte” cerut de organizatori pentru editarea antologiilor, că în poezie se observă o aplecare doar spre acel expresionism ce ar presupune cât de cât o aplecare spre o experiență poetică de mic-vizionar. Am fi dorit ca fiecare mic autor să fie un depozitar al unor energii sufletești capabile să creeze o nouă poezie, însă mulți par doar versificatorii unei poezii care nu redă, nu exprimă, ci se concretizează în viziuni singulare și doar cu ceva prozaism inadecvat estetic, iar emoția, de aici, negăsindu-și limba cognitivă a poeziei. Mai spuneam undeva, că un poet trebuie să fie mai degrabă un imaginator, deci un creator de sens în această lume, prin mirifica imaginație a întreprinzătorului. Sau cum spunea un critic, poezia să semene cu o gaură neagră ce absoarbe toate cuvintele și le preface-n lumină și noi sensuri. Mulți vor crede că suferința ca atare, sau depresia, e cea care ne doboară în a da o poezie adevărată, fără să înțeleagă că sărăcia spirituală care usucă sufletul e cea care îi interzice creatorului orice vibrație sufletească… și de aici îndemnul nostru este pentru întoarcerea la lectură.     

      În demersul nostru, ca lectori ai textelor venite de la participanți, a contat doar ce ne-a spus nouă textul lecturat și ce relații am putut stabili între detaliu și întreg sau între un text și altul, întrucât principala menire a lectorului-critic aplecat asupra textelor sosite la concurs a fost aceea de a alege, în clasarea pe podium, textul care să stimuleze curiozitatea cititorului, apetitul lui pentru lectură, iar firul labirintului pe care micul autor îl deșiră să fie încărcat de tâlc și sens. Și, când ajungem la un astfel de text-povestire, realizăm că doar atunci când un autor înzestrat pariază pe poveste, cititorul nu îi poate desluși o graniță foarte clară între ficțiune și non-ficțiune și intră și el în realitatea lui. Important este, spuneam, să găsim adevărul din interiorul fiecăruia și să îl exprimăm odată cu autorul. Libertatea, în această categorie a creației, bănuim noi, înseamnă să gândești pentru tine și să te pui în locul celorlalți. Într-un fel, să îți imaginezi că oricând poți să te pui în locul cititorului și să-i asculți gândurile. Și acest lucru se obține, mă repet, prin multă lectură și timp petrecut în biblioteci.

 * Cuvânt înainte la Antologia cu textele copiilor participanți la concurs

                                                Tudor Cicu

O carte de poezie (venită cu poștașul)

 

Trăirile epice ale unui observator de la fereastra orașului  *

                                                    

     

     Titlul plachetei de debut în poezie al lui Paul Ionescu, „Spărgătorul de gheață” (apărută la ed. NEUMA/2026), ar părea întâmplător dacă n-am interpreta în două moduri (care nu se exclud), diferitele grade de abstractizare, trecând prin diverse labirinturi ermetice, în poezia sa, până la observația directă asupra cotidianului, ale cărei umbre firești în derularea lor, textele sale le evidențiază ca pe o ciudățenie surpinsă de un copil ce și-o închide în mintea sa pentru a le căuta sensuri mai târziu. Poate că va veni o vreme când vom evada cu toții în spațiul extins și fără granițe al imaginației sale poetice, dându-i coerența unei lumi în ființă, ori poate doar atunci drumurile noastre vor fi retrase din memoria celor rămași să povestească și altora despre cei care au așteptat minuni, o viață, la capătul lor. „Pe timpul iernii orașul ăsta/pare un fulg murdar” observă poetul bucureștean, între cele două fațete ale lumii interioare și exterioare, dintr-un spațiu poetic dominant imagistic, reflexiv, ori discursiv. Alții îl vor aștepta la capătul călătoriei poetice pentru a afla, în planul scăpat de conștient și trecut, în libertatea unei călătorii lirice supuse unor proiecții onirice ca, toate cele găsite într-un poem, să și dea posibilitatea de a începe „motivația de a compune veritabile ecuații lirice”, cum notează Horia Gârbea în prezentarea succintă de pe coperta a IV-a. Și în simplitatea lucrurilor care se petrec în intimitatea cămăruței sale („în cameră am o fereastră de lumină/pe perete/și mă gândesc că/dacă n-ar fi soarele pe cer/ca un destin/nu aș avea nicio fereastră/în camera mea” – fereastra), așteptând să ne deschidă și poarta unor trăiri halucinante, ori a unor senzații ce stau sub semnul generos al poeziei, orașul nu ne dezvăluie prea multe, în afară de o „lume pestriță/oameni de toate vârstele/chiar și copii” lăsați, în voia soartei, la ruleta vieții.

     Drumul acesta, care se bifurcă în poezie spre un polisemantism în firescul observației, ne apare aici, ca unul oarecare, parcurs doar să lase cuvintele în libertatea lor, dar e și punctul de pornire al unor detalii banale ce vin mereu să alterneze registrele cu care te întâmpină orașul „pe bulevardul Unirii/(unde)/zgomotul mașinilor îmi inundă timpanul”. Și ce vedem: 1. „că prin poezie viața ți-o faci/mai frumoasă decât este” 2. „că Arcul de triumf este chior noaptea” 3. Că „un motociclist stă lungit între viață și moarte”. Și, firesc, cititorul nostru s-ar întreba atunci: care să fie punctul final al unui drum cu două capete parcurs sub povara unui anotimp apăsător, cum e al poeziei „tu spui” dacă „despre asta este vorba în poezie”? Dar „liniștea în care îți trimit virtual tensiuni”, nu are și ea acel registru armonic de vibrații ale unor trăiri concretizate în povești ale sufletului? Acest drum, ales din dorința de a-și fragmenta trăirile epice, arată el direcția poetică, ori o radiografiere a poeziei în libertate (un concept estetic, la urma urmei)? De o parte se găsește orașul amintirilor, fiindcă „astăzi levitez prin ochii ploii/pe geamul ferestrei curg tulpini de apă”, de altă parte orașul modern mai poartă, încă, vestigiile trecutului: „e clar cerul este aici/străbătut de câte o înotătoare cu burta argintie/cine mai are nevoie de albastrul de afară/atât de murdar/o pată sh cu miros rânced de gară” (levitație).

      Mai te întrebi, tu, cititorule: ce poți să faci într-un oraș unde pare a nu se întâmpla nimic și viața curge firesc? Și afli că și ea „...își bea cafeaua și între două înghițituri/are timp să spargă în timpanele prietenului/câteva cuvinte de toamnă, poate de drag/poate de grija ploii” (ce poți face în spatele ploii). Avem aici și tabloul complet al imaginației poetului; pe de o parte, unul care acceptă secvențe halucinante, dar unindu-se cu perspectiva reală a unei „ferestre” prin care privim viața, cât și nota fantastă ce dă realului percepția unei lumi posibile în sfera imaginației: „toți stau pe scaune/evident ochii li se scurg/în telefoane/nu mai contează această doamnă în etate/îmbrăcată toată într-o statuie de culoarea iernii” (în autobuzul 331). În rest noi nu auzim decât „vântul cum își căuta/făpturile nopții”; și până la „prima scânteie a exploziei planetelor” poetul aceste plachete de debut nu rămâne decât un „observator” de pe terasa Arcului de Triumf,  pentru a descoperi o lume posibilă în afara timpului prezent, surprins (ca și noi) de niște emoții articulate care țin de un anumit nivel de sinceritate.

     Iar când, în viitor, „drumul se bifurcă în poezie”, sperăm să-l găsim răscolind printre alte amintiri și a se salva din acest puzzle de emoții „sub greutatea nisipoasă a lumii”.

 

                                                  Tudor Cicu

* cronica a apărut în nr lunii MAI/2026 din revista LITERE/Târgoviște

                                                     Tudor Cicu