Trăirile epice ale unui observator de la fereastra
orașului *
Titlul plachetei de debut în poezie al lui
Paul Ionescu, „Spărgătorul de gheață”
(apărută la ed. NEUMA/2026), ar părea întâmplător dacă n-am interpreta în două
moduri (care nu se exclud), diferitele grade de abstractizare, trecând prin
diverse labirinturi ermetice, în poezia sa, până la observația directă asupra
cotidianului, ale cărei umbre firești în derularea lor, textele sale le
evidențiază ca pe o ciudățenie surpinsă de un copil ce și-o închide în mintea
sa pentru a le căuta sensuri mai târziu. Poate că va veni o vreme când vom
evada cu toții în spațiul extins și fără granițe al imaginației sale poetice,
dându-i coerența unei lumi în ființă, ori poate doar atunci drumurile noastre
vor fi retrase din memoria celor rămași să povestească și altora despre cei
care au așteptat minuni, o viață, la capătul lor. „Pe timpul iernii orașul
ăsta/pare un fulg murdar” observă poetul bucureștean, între cele două fațete ale
lumii interioare și exterioare, dintr-un spațiu poetic dominant imagistic,
reflexiv, ori discursiv. Alții îl vor aștepta la capătul călătoriei poetice
pentru a afla, în planul scăpat de conștient și trecut, în libertatea unei
călătorii lirice supuse unor proiecții onirice ca, toate cele găsite într-un
poem, să și dea posibilitatea de a începe „motivația de a compune veritabile
ecuații lirice”, cum notează Horia Gârbea în prezentarea succintă de pe coperta
a IV-a. Și în simplitatea lucrurilor care se petrec în intimitatea cămăruței
sale („în cameră am o fereastră de lumină/pe perete/și mă gândesc că/dacă n-ar
fi soarele pe cer/ca un destin/nu aș avea nicio fereastră/în camera mea” – fereastra), așteptând să ne deschidă și
poarta unor trăiri halucinante, ori a unor senzații
ce stau sub semnul generos al poeziei, orașul nu ne dezvăluie prea multe, în
afară de o „lume pestriță/oameni de toate vârstele/chiar și copii” lăsați, în
voia soartei, la ruleta vieții.
Drumul acesta, care se bifurcă în poezie spre un polisemantism în firescul observației, ne
apare aici, ca unul oarecare, parcurs doar să lase cuvintele în libertatea lor,
dar e și punctul de pornire al unor detalii banale ce vin mereu să alterneze
registrele cu care te întâmpină orașul „pe bulevardul Unirii/(unde)/zgomotul mașinilor îmi inundă
timpanul”. Și ce vedem: 1. „că prin
poezie viața ți-o faci/mai frumoasă decât este” 2. „că Arcul de triumf este chior noaptea” 3. Că „un motociclist stă lungit între viață și moarte”. Și,
firesc, cititorul nostru s-ar întreba atunci: care să fie punctul final al unui
drum cu două capete parcurs sub povara unui anotimp apăsător, cum e al poeziei
„tu spui” dacă „despre asta este
vorba în poezie”? Dar „liniștea în care îți trimit virtual tensiuni”, nu are și
ea acel registru armonic de vibrații ale unor trăiri concretizate în povești
ale sufletului? Acest drum, ales din dorința de a-și fragmenta trăirile epice,
arată el direcția poetică, ori o radiografiere a poeziei în libertate (un concept
estetic, la urma urmei)? De o parte se găsește orașul amintirilor, fiindcă
„astăzi levitez prin ochii ploii/pe geamul ferestrei curg tulpini de apă”, de
altă parte orașul modern mai poartă, încă, vestigiile trecutului: „e clar cerul
este aici/străbătut de câte o înotătoare cu burta argintie/cine mai are nevoie
de albastrul de afară/atât de murdar/o pată sh cu miros rânced de gară” (levitație).
Mai te întrebi, tu, cititorule: ce poți să faci într-un oraș unde pare a nu se întâmpla nimic și viața curge firesc? Și afli că și ea „...își bea cafeaua și între două înghițituri/are timp să spargă în timpanele prietenului/câteva cuvinte de toamnă, poate de drag/poate de grija ploii” (ce poți face în spatele ploii). Avem aici și tabloul complet al imaginației poetului; pe de o parte, unul care acceptă secvențe halucinante, dar unindu-se cu perspectiva reală a unei „ferestre” prin care privim viața, cât și nota fantastă ce dă realului percepția unei lumi posibile în sfera imaginației: „toți stau pe scaune/evident ochii li se scurg/în telefoane/nu mai contează această doamnă în etate/îmbrăcată toată într-o statuie de culoarea iernii” (în autobuzul 331). În rest noi nu auzim decât „vântul cum își căuta/făpturile nopții”; și până la „prima scânteie a exploziei planetelor” poetul aceste plachete de debut nu rămâne decât un „observator” de pe terasa Arcului de Triumf, pentru a descoperi o lume posibilă în afara timpului prezent, surprins (ca și noi) de niște emoții articulate care țin de un anumit nivel de sinceritate.
Iar când, în viitor, „drumul se bifurcă în
poezie”, sperăm să-l găsim răscolind printre alte
amintiri și a se salva din acest puzzle de emoții „sub greutatea nisipoasă a
lumii”.
Tudor Cicu
