miercuri, 7 februarie 2024

„Enigmatica Ema” - în viziunea autoarei Vasilica Grigoraș

 


UN SNOP DE VISE

ÎNTR-UN DESTIN IMPREVIZIBIL *

 

      Pe Tudor Cicu îl cunoaștem ca scriitor complex și complet, autor de poezie, roman, povestire, memorialistică, eseu, critică literară... De data aceasta, la Editgraph, Buzău, 2018 a văzut lumina tiparului un nou roman, intitulat „Enigmatica Ema”. Este vorba de „povestea eternă a iubirii fără destinație, dar unde destinul a poposit pe steaua fără noroc a poveștilor” (după propria mărturisire a autorului). În opinia unor confrați într-ale scrisului, volumul este un roman de excepție, încununat cu premiul Uniunii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea, în anul 2018.

      Scriitorul buzoian își începe periplu epic în orășelul de provincie „B”, care l-a înfiiat cu ani în urmă. Se situează în preajma unor chipuri și imagini cu care s-a înfrățit treptat. Universul confesiunii este unul de fapte și relații, iar ceea ce contează în aceeași măsură este gândirea și simțirea fiecăruia. În primele pagini ale romanului ne prezintă reîntâlnirea neașteptată a lui Victor Sidoriu „visător incurabil” (scriitor, publicist) cu Iulia Crângașu „tânără prozatoare din B”, dar și o „speranță a poeziei de provincie”. Se întâlnesc după o activitate culturală la biblioteca din oraș și se decid să meargă la o terasă din minunatul parc „Crâng”. Cadrul desfășurării acțiunii se extinde în varii perimetre de spațiu și timp. Pentru început, acțiunea se petrece într-un climat intelectual, artistic, punând în scenă o diversitate tipologică de personaje. Personaje misterioase, prin chiar lipsa oricăror urme de mister, atmosfera provincială în habitudinile existențiale, modestă în evenimente și bogată în interogații lăuntrice. Povestirea unor aspecte din viața personajelor are drept scop evidențierea devenirii lor în împrejurări obiective excepționale. Facem cunoștință cu starea de lucruri specifică societății înainte de cel de-al doilea război mondial: „Suntem în prag de război. Se pare că voi fi trimis în spatele frontului ca brav corespondent de presă”, ne înștiințează Victor. Nu lipsesc nici pasaje din viața extrem de diferită a oamenilor, căsnicii fericite dar și triunghiuri amoroase, dorințe aprinse și speranțe deșarte, intimități cu dialoguri acerbe ori drăgăstoase.

      În acest câmp de manifestări umane atât de diferite, autorul ne face cunoscută discuția lui Victor cu Iulia despre romanul acesteia, intitulat „Să nu ucizi o pasăre cântătoare”, întreruptă de apariția Emei Crângașu, (sora Iuliei) pictoriță, care terminase școala sanitară din București. „Și în timp ce [Victor] înainta pe alee, la întâlnirea cu Ema, se gândea că niciodată nu mai zărise o femeie atât de frumoasă și interesantă la mers”. „Ema avea șoimi în privire”, iar „Din privirea ce o înălța către el, Victor realiză că șoimii din privirile fetei bătură din aripi cu gânduri războinice: <Noi doi avem un secret, dragul meu! Cuvintele trebuie să rămână doar cristale în cuptorul de ardere al inimii>”. Aceste cuvinte nerostite anticipau înfiriparea unei iubiri la prima vedere, scânteia aprinsă multiplicându-se rapid într-un stol de fluturi în zbor spre inimile amândurora. Nu s-ar putea explica altfel faptul că Victor, atunci „Când își ridica mâna de pe foile pe care scria și-și ațintea ochii în tavan, fantoma Emei îi revenea din nou în minte”, confirmare a faptului că era „prinsă în insectarul inimii” enigmaticei Ema.

     Autorul schimbă scena acțiunii într-un loc mirific din natură, într-un „Răsărit de soare, pe baltă”. Literații, artiștii... cu o viață oarecum boemă organizau ieșiri la vânătoare, în tabere de creație... Reîntâlnind-o aici pe Ema, îi conturează în minte, doar pentru el, un portret care ar stârni invidia celor mai buni pictori și scriitori la un loc: „Arăta proaspătă, tânără și foarte frumoasă, cu părul în bucle, trupul mlădiu, feciorelnic și ochii răpitori ca ai șoimului.” Un adevărat chip serafic. Descrierea minuțioasă și eclactantă a Emei și a surorii acesteia, Iulia ne duce cu gândul la poveștile Șeherezadei din „O mie și una de nopți”.

      Nici descrierile de natură specifice zonei nu sunt mai prejos. Tudor Cicu este un colorist strălucit care pictează prin cuvinte peisaje mirifice, naturi moarte și tablouri remarcabile. Mânuiește cu măiestrie o limbă clară, caldă, bogată și proaspătă într-un stil riguros, sugestiv și evocator. Trecerea de la un tablou la altul, expresivitatea descrierilor, aplicarea tușelor cu rigoare de maestru nu fac altceva decât să atragă atenția asupra unei game variate de nuanțe și tonuri cromatice și stilistice. Tudor Cicu a plasat o parte din acțiunea romanului în pădurea de mesteceni, poate inspirat de titlul romanului personajului său, Victor - „Mesteceni în ploaie”. Așadar, în următoarele capitole, autorul buzoian ne învită la o plimbare printre „Mesteceni și iubiri aproape de infern”, „Gânduri încurcate printre mesteceni”, „Umbra ei printre mesteceni”. Această alegere este deosebit de inspirată și datorită semnificației și simbolurilor acestui copac. Mesteacănul este un arbore sacru, un stâlp cosmic care reprezintă axa lumii, este simbol al primăverii, al fetelor tinere și al spiritelor protectoare și, se pare că spune și cele mai multe povești. Eroinele narațiunii sale sunt fete tinere care iubesc și, chiar și atunci când dragostea lor este în impas, ele sunt optimiste, pline de speranța că va veni și ziua când la nunta lor se vor aprinde torțe nupțiale din ramuri de mesteceni pentru a le aduce fericire. Cu siguranță, și în inima personajelor din roman sălășluiau asemenea dorințe.

       Scriitor cu antecedente narative de o mare acuratețe stilistică, așa cum am spus mai înainte, T. Cicu plasează acțiunea în mai multe planuri descriptive și epice cu divagații lirice. Sentimentul de naturalețe este nuanțat în funcție de temperatura afectivă și rezonanța evenimentului ori împrejurărilor evocate. O împletire armonică a narațiunii intermitente, cu crâmpeie epice și fâșii cromatice, scene de roman îmbinate cu scene din viață, trăiri de altădată cu trăiri prezente, simțiri interioare și simțiri mărturisite (asemenea trăirilor eroilor lui Shaskepeare), însă nimic nu-i zgomotos, nimic insipid. Astfel, prin harul său de povestitor, dovedește o mobilitate suplă a observației stărilor personajelor. În discursul epic abordează un mod curat de exprimare, folosește un lexic bogat, știe să privească cu tandrețe înapoi, dar și înainte și să intervină analitic în chestiuni ce țin de viața sentimentală a eroilor săi. Totodată, Tudor Cicu este un priceput autor de mozaic epic, însă romanul are fără tăgadă o structură coerentă, abil ordonată. Un univers compact, unitar, cu o materie narativă diversă este pigmentat și cu note de biografism al personajelor. Radiografierea stărilor de spirit, a căutărilor lăuntrice, a dorinței de identificare a căilor benefice de a fi urmate este o modalitate de investigare întru dezlegarea enigmelor. Deși personajele se află uneori în conjuncturi obișnuite, autorul evită delicat banalul, însă trăirile și ceea ce transmit depășesc această sferă, se înalță.

      Cartea este o poveste într-o poveste, un roman în roman și printr-o coincidență deloc întâmplătoare, eroinele principale ale romanelor au același nume – Ema, cea care-l iubește pe jurnalistul Vladimir Dinulescu și Ema, cea care trăiește o emoționantă poveste de dragoste cu jurnalistul şi scriitorul Victor Sidoriu. Naratorul posedă calitatea rară, rafinată artistic de a controla în același timp memoria afectivă ce produce o comprimare temporală - trecutul se suprapune și se întrepătrunde cu prezentul și prezentul cu viitorul - formule moderne, frecvente îndeosebi în proza postbelică nord-americană. Scriitorului onest și înțelept, care-și revarsă existența prin întâmplări modeste, firești, nu-i lipsește nici apetitul pentru senzațional prin descifrarea motivațiilor intime și revelarea resorturilor interioare ale conduitei sociale și morale. Plăcute sunt și paginile de evocare a varii întâmplări, de familie, amiciție, preocupări cotidiene ori ocazionale, până la observații psihologice asupra vieții. Autorul reușește să evite excesele de orice fel, găsind răspuns unor întrebări extrem de concrete. Nu merge până într-acolo încât să desfacă firul în patru, însă unde este cazul, apelează la amănunte, nu lipsite de importanță. Surprindem în carte suplețea unor intervenții analitice în chestiuni ce țin de viața sentimentală a unor personaje, dar nu într-o manieră frustrantă, vulgară, ci sunt aspecte tăinuitoare care sporesc atenția și interesul cititorului. Fiind un bun psiholog, indentifică trăsături mai puțin vizibile, fără manifestări flagrante, pătrunde și conturează procese interioare cărora le cad pradă personajele, știe să interpreteze gesturile, cuvintele și ceea ce spun și ceea ce nu spun acestea. Se concentrează asupra unor gesturi în care deslușește limpezimi desăvârșite ale atitudinii și comportamentului eroilor. Descoperă că până și „Dumnezeu este misterios”. Autorul a așezat în decorul unor povești de dragoste o temă epică mai complexă în care planul erotic să funcționeze ca un detonator, înviorător al acțiunii. Poveștile de dragoste cu tot tacâmul lor de situații și atribute formale au aspecte revelatoare de aventuri episodice, cu unde subtile de pasiuni și dureri.

Viața scriitorului Victor Sidoriu, se desfășoară în planuri concentrice până la un moment dat, după care acțiunea virează spre o epică de război. Trimis corespondent de război este rănit și, parcă acest lucru nu ar fi fost de ajuns, Ema află din ziar că „Guri rele aruncase <pe piață> ipoteza că Victor Sidoriu se hotărâse să trădeze armata română, că fusese văzut în tabăra germană și întreaga capitală vorbea deschis și lămurit despre pricinile înfrângerii din primele zile ale bătăliei de la Oarba de Mureș.” Prin urmare, se afla într-o situație extrem de complicată, fiind considerat spion şi trădător. Simțind că se sufocă la aflarea veștii, Ema se decide să meargă în audiență la distinsul profesor doctor Mihai Bagdasar, de la Spitalul Militar București, care o ajută să plece ca asistent voluntar la Spitalul Militar din Oradea, unde era internat Victor. Dragostea ei este ingredientul miraculos prin care îi salvează viața, pentru că: „Dragostea e cel mai mare leac. Cât timp omul primește iubirea are și speranță. E viu. Nu scrie în Biblie că nici apele cele mari nu pot stinge dragostea, căci dragostea e mai tare și va învinge și moartea?” Odată însănătoșit, tot Ema, în chip de salvator desăvârșit, ajutată de preotul Elisei „cel care slujea în mica bisericuță de lângă incinta spitalului și care venea deseori la căpătâiul bolnavilor ca să le aline suferința și să le dea binecuvântarea” îi pregătește terenul să fugă din țară, pentru a nu fi condamnat la moarte de Curtea Marțială.

       „Cu mâinile pline de iubire” și cu „un snop de vise”, la „Ieșirea din poveste (epilog)”, la capătul călătoriei, cele două personaje nutresc speranța unei schimbări majore în viața lor, în sensul eliberării și abolirii însingurării și întristării, însă intervine neprăvăzutul, cei doi se pierd unul de altul. Opțiunile lor nu sunt confirmate de viață și sunt puși în fața unei acceptări tacite a destinului: „În urma lor se iscase furtuna. Nori cenușii se îmbulziseră pe cer. Nu prevesteau nimic bun”. Dacă la începutul romanului, Victor este optimist: „Să presupunem că voi mai apuca să traversez și războiul ăsta și să o mai duc așa încă cincisprezece-douăzeci de ani...” conturându-și planuri de viitor, în final ajunge la concluzia că: „Viața e ca un fum de amăgiri...”. Să ne amintim de afirmația filosofului stoic roman, Seneca Lucius Annaeus în volumul „Liniște, vă rog”: „Cele ce ne par înălțimi, sunt prăpăstii”.

      Scriitorul, dublat de poet și eseist dovedește cu prisosință harul creativ, situându-se la loc de cinste în proza literară contemporană. Se observă limpede poetica prozei, abundența figurilor de stil, remarcabile descrieri de natură, creionări de portrete umane, abordări în manieră filosofică și cu esență spirituală. Acest lucru dovedește iscusința de a îmbina perfect observația subtilă cu narațiunea descriptivă, jurnalistică, spre a satisface în egală măsură gustul intelectualului rasat și gustul comun.        

 

·       Cronica a apărut în nr. 92/2024 al revistei SPAȚII CULTURALE

 

                                                                                             Vasilica Grigoraș

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu