Gamze
În capătul uliței noastre din „mahalaua colibelor”, cum i se spunea acelei
părți sudice a satului, era o căsuță mititică, bine îngrijită, în care locuia
mătușa Zeino. Fiind copil
mă minunau ochii verzi trişti, la fel de verzi-tulburi, până la căinţă, ai
fetei lu’ Zeyno, o văduvă de arnăut nu se ştie cum pripăşită în mahalaua
noastră. Păreau zăvorâte în temniţele ochilor ei toate fiinţele dragi din lume.
Pe Gamze nu prea o văzusem ieşind pe uliţă. O zăream destul de rar, când mai
ieşea dintre pereţii casei şi se plimba prin curte, dincolo de porţile mari mai
tot timpul ferecate. Era atât de straniu, pe atunci, să-mi închipui o viaţă
veşnic petrecută în singurătate. În prima vineri înainte de paştele creştin noi
copiii ne duceam seara în mahalaua turcească din partea nordică a satului să
vedem, aprinse, mari focuri denumite la ei „tonkal”.
Era un obicei care încă se mai păstra. Fiecare familie sare de tonkal peste
foc. În timp ce sare, pronunţă cuvintele: hastalâklar, kârgân lâklar… ateşlemek
(adică ceva în genul: bolile şi necazurile mele să ardă în acest foc). Se
dansează la lumina torţelor şi se aruncă în focuri nişte seminţe care,
plesnind, aruncă jerbe de jar împrejur, asemenea unor artificii. Nouă ne plăcea
de tonkal, întrucât uliţele erau luminate de torţe. Fiecare gospodar bătea în
faţa casei ţăruşi pentru legat vitele (se credea că lucrul acesta aduce belşug,
noroc, vite multe). Fetele ţineau un vas plin cu apă într-o mână, iar în
cealaltă o legătură de şapte chei, postându-se pe după garduri şi pândind o
vorbă de la vecini sau trecători. Se spune că atunci contează primele vorbe,
primele cuvinte auzite. Ele le indicau dacă noul an avea să le aducă bucurii,
căsătorii sau necazuri, după cum cuvintele auzite erau bune sau nu. Cum aceste
sărbători veneau după o iarnă grea, oamenii se așteptau și la vești, și lucruri
mai bune. Iar o iarnă grea, aici în
câmpia dobrogeană, se defineşte doar cu un ger afurisit și năprasnic. Fie iarnă,
zăpadă, ploaie, vremea ţine cu tătarul! Peste o lună-două avea să fie Bayramul,
casele să fie scuturate, văruite şi, pentru a scăpa de mizeria iernii, oamenii
de prin locurile astea se vor da și peste cap pentru a primi sfinţenia
Bayramului...
Când
a început povestea frumoasei Gamze, atât cât am înțeles-o de la bunica mea, era
prin decembrie 195... Casele şi câmpiile din împrejurimile mahalalei noastre
Salaș Malesă (mahalaua colibelor) dispăruseră sub zăpadă; doar fumul ce se
înălţa din coşuri dovedea că în acele locuri, printre pereţii caselor mici,
trăiesc români și tătari, risipiți în vasta câmpie dobrogeană. Arnăuta Zeyno
abia băuse cafeaua de dimineaţă, cu caimac, iar în clipa când își făcea prima
rugăciune, înainte de răsăritul soarelui, a fost surprinsă de zgomotul unei
căruţe care s-a oprit la poarta ei. Înainte de a se îndrepta spre uşă femeia se
uită pe geam după cum îi era obiceiul, însă n-a deslușit după fețele acelor
oameni care au coborât din căruță cam cine ar fi putut fi străinii opriți la
poartă. „Oricine ar fi, este un musafir care a venit la mine” îşi zise ea.
Oamenii băteau deja în stâlpii de lemn. În persoana celui care bătea îl
recunoscu pe Raym-bey, hagiul din mahalaua Sărt Malle situată în partea nordică
a satului. „Doamna de lângă dumnealui, pesemne că e consoarta lui” gândi
femeia, sărind să tragă zăvorul.
– Vai! Dar ce s-a întâmplat Raym-bey?! Apoi, scuzându-se că venise
în papuci înaintea lor, zise: poftiţi, poftiţi în casă!
Bărbatul nu dădu semne că ar dori să intre în curte. Femeia de lângă el
se grăbi să spună:
– Eyvah, hanăm! (Vai doamnă!) Suntem cu toții în mâna lui Dumnezeu,
azi! Eu sunt Șerife... se recomandă ea. Îi întinse o mână, în timp ce cu
cealaltă își trăgea feregeaua peste bărbie. Iar el este soțul! mai adăugă.
Hagiul Raym se înclină adânc în fața femeii și glăsui:
– Astak firullah! (Mulțumire lui Allah!) Căci voi, mătușile, sunteți
mângâierile sufletelor noastre. Dar noi, venind direct din Deluruj de la niște
rude ale noastre, ne-am abătut pe aici să aducem o veste. Nu intrăm,
deocamdată, dar iată pe scurt care e dorința noastră. Într-o săptămână poate,
nu mai mult, am dori să venim cu fiul nostru Cetin și mătușile lui în pețit
pentru Gamze. Copiii se plac, e rugămintea fiului nostru să vă spunem asta și
poate îi și logodim.
Zeyno
își duse mâna la gură spre a-și opri un icnet de uimire. Auzise niște vorbe de
la Lina, vecina de peste drum, cum că Gamze se strecura uneori serile din casă
și se întâlnea cu Cetin pe ulița care ducea la fântâna lui Niazi, dar nu dăduse
crezare zvonurilor. Iar pe Lina cam toată mahalaua colibelor o cam bănuia că
purta de ici-colo zvonuri multe și mincinoase.
–Păi, știu și eu... se bâlbâi Zeyno. Să stau de vorbă și cu fata, s-o
întreb și pe ea...
–Întreabă, întreabă... Noi o să trimitem peste câteva zile pe cineva să
aflăm răspunsul, interveni hanăm Șerife.
Din
poarta casei Zeyno îi mai urmări cum se urcaseră în căruță și cum undeva pe
drum mai opriră o dată, fiindcă le ieșise, în drum, taman Lina, vecina. „Acum,
dacă știe și Lina, o să afle tot satul” se supără Zeyno. Și se grăbi să stea de
vorbă, în casă, cu fata. Când Gamze află de la maică-sa că într-o săptămână
părinții și surorile lui Cetin vor veni s-o pețească și să negocieze după
obicei bașlîkul (darul) miresei), rămăsese fără grai și căzuse în genunchi,
ștergându-și cu colțul năframei lacrimile, de bucurie. Gândul îi era acolo pe
ulița care ducea la fântâna lui Niazi, unde-și dădeau ei întâlnire. Ar fi
zburat până acolo pentru a-i comunica și lui Cetin, că mama ei nu avea nimic
împotriva unirii inimilor celor doi îndrăgostiți. Sufletul ei era deja în drum
spre fântână, plutea ca un pescăruș dornic să străbată ținuturi întregi. Părăsi
încăperea și se apucă prin ogradă de aranjat câte ceva. Tot mai insistent sufla
vântul dinspre marginea satului, aplecând în calea lui vârfurile salcâmilor și
oțetarilor. Iar vântul se lăsa tot mai jos înspre acele pâlcuri de mărăcinișuri
și cucută de pe marginea drumului, tufe ce fremătau asemenea unui stol de
păsări. Se trezi îngânând un cântec: „Bular kimler, ya, dep soray”... (Cine
sunt oamenii aceștia...). Se încurcă în versuri și vorbele ei semănau cu un
stol de vrăbii în care cineva dăduse cu alice. „Vai, nu! Mama ar putea să
înțeleagă altceva!” și se opri pe loc. Din casă, Zeyno își privea fata prin
deschizătura geamlâkului și din senin o podidiră lacrimile. Când Gamze, cu
coada ochiului o zări dincolo de geamlâk, ridică bărbia de la pământ spre ea,
ghici cum maică-sa avea în ochi un aer întrebător și se fâstâci toată, supărată
pe sine. Niște ciori cârâiră speriate într-un vârf de oțetar și cam atât.
La
nici o săptămână la casa văduvei de arnăut sosiră și pețitorii. Gamze, trântită
pe un divan, citea versete din Coran. Tocmai ajunsese la versetul al treilea
din Sura 45 „Cea căzută în genunchi”, unde profetul spunea: „În ceruri și pe
pământ sunt semne pentru cei care cred” - când auzi la ușă vocile musafirilor.
Lăsă cartea de o parte și se repezi în fața dulapului unde-și ținea, pregătită,
dinainte, costumația în care avea să-și întâmpine musafirii. Cu veșmintele în
mână schiță un surâs de încurajare. Și, surâzând, se îndreptă spre oglinda din
colțul camerei, aruncă la picioarele ei pachetul gata pregătit, șopti ceva spre
chipul care o privea mirată din apele oglinzii, dar nodul cald și înecăcios ce
i se ridica năvalnic din gât o dădea de gol. Plângea de fericire? Sau era o
stare pe care n-o putea înțelege, dar nici stăpâni? Când intră în camera unde
mama ei tocmai își servea musafirii cu cafea, Gamze observă că odată cu
părinții lui Cetin și surorile lui, se mai afla în încăpere alte două mătuși
ale băiatului, iar lângă ele mai era un bărbat. Una din cele două femei era
blondă cu chip de cercheză, alta era brunetă și cu ochii alungiți, anume
coborâtă ca din stepa kăpceagă. Cele două femei erau Ghiulnear și Seugul,
surorile lu’ Șerife. Primul căruia îi sărută mâna a fost hagiul Raym, tatăl lui
Cetin, iar cel de al doilea era Turan, venit în calitate de vechil (un fel de
naș) care avea să negocieze bașlâkul miresei. Femeile purtau rochii de catifea
legate la brâu cu vestitul cordon caucazian, aveau pe umeri un șal cu țesătură
orientală. La gât aveau salbe de arginți, iar pe pieptul doamnei Ghiulnear se
zărea un șirag de mărgele. Seugul purta pe cap o basma cu dantelă pe margini.
Șerife-totai, mama băiatului, o îmbrățișă pe Gamze, întâmpinând-o cu frumoasele
vorbe: „Ai - bebiym... bebiym!”, adică „oh odorul meu, odorul meu!”.
Zeyno încărcă masa cu tăvile ce conțineau bucăți moi de carne rumenită
în propria grăsime, carne pregătită la cuptorul din curte. Gamze pusese și ea
farfurioarele pline cu sarayli și kilergi ca desert și diverse compoturi din
fructe, precum și o sinie plină vârf cu vestita qatlama (foietaj în ulei
încins), corăbioare și scovergi. Toți mâncau pe alese. Când din cărnuri, când
din qatlama. Apoi surorile băiatului o chemară pe Gamze să stea lângă ele și să
admire darurile aduse de pețitori. Seugul îi admiră rochia verde
(culoarea preferată a profetului) și îi netezi părul la spate, adus într-un
coc. Șerife o fura pe Gamze cu coada ochiului. Abia acum părea a lua aminte că
avea să aibă, cât de curând, la casa ei, o noră frumoasă foc. Și mai băgă de
seamă că alunița de la sprânceana stângă îi stătea chiar bine. O făcea și mai
atrăgătoare. Înainte de plecare deja hotărâseră cu toții cele mai mici detalii
și își doreau ca nunta asta să se facă cât mai curând.
– Doar să treacă sărbătorile de tonkal, mai apoi nunta unui vecin al
hagiului Turan și Allah Preaînaltul AtoateȘtiutor, la ceea ce are loc în
prezent va ști și ceea ce se va întâmpla în viitor, deci să ne lăsăm pe mâna
lui, a spus hagiul Raym.
Unii
ar putea să se întrebe: dacă totul a fost hotărât prin voia lui Allah, la ce
mai folosește zbaterea omului pe pământ? Fetei lu’ Zeyno nu i-a plăcut că Cetin
al ei nu a avut niciun cuvânt de spus. Ar fi vrut să stea drept în fața tatălui
său, așa cum stătuse Alișar, fiul acelui negustor bogat din povestea
Șeherezadei, când pe patul de moarte tatăl îi dăduse o povață, iar flăcăul îi
mai ceruse lămuriri în plus, pentru a fi sigur că povața tatălui fusese
înțeleasă, dar că mai avea și el un cuvânt de spus. Gamze îi mai ceruse lui
Cetin să fie împreună la ziua nunții acelui vecin al nașului Turan, dar Cetin
era hotărât să participe la kureșul (întrecerea cu cai) a tinerilor din sat,
pentru a dobândi bașlâkul din bradul miresei și a i-l pune ei la picioare.
Gamze ținuse să nu accepte, dar Cetin i-a luat capul între brațe, oprind-o să
mai spună ceva. „Pentru cei care nu cred e totuna de-i previi; ei nu cred” își aminti
Gamze un verset din SURA „Al-Fatiha” a Coranului.
Doar
atât mai știam eu de la bunica: că, la Zeyno, în acea primăvară, nu s-a
bucurat nimeni de tonkal. Cineva spusese doar că a zărit-o pe fata lu’ Zeyno
lipită de porţile ferecate, privind înspre mahalaua turcească, când se
aprinseră acele focuri şi că lacrimi mari îi brăzdau chipul sfâşiat de
tristeţe. Întrebând-o de ce, bunica a oftat: „Ei, o fi având şi ea sufletul
sfâşiat, sărmana!” Înţelesesem că-i murise iubitul chiar în ziua acelei nunți
amintite. Familia lui Cetin se afla chiar la familia miresei unde se târguia
„başlâkul” (adică preţul miresei) între cuscri, când cineva le-a adus vestea
groaznică a morţii lui Cetin, participant și el la kureş. Căzuse în alergare de
pe cal şi-şi frânsese gâtul. „Se vede că aşa a vrut Dumnezeu” - au spus unii.
Fata lu’ Zeyno a dat doar un ţipăt la auzul veștii şi nimeni n-a văzut-o când
s-a strecurat și a plecat de la nuntă. „Oare, ce mi-a mai rămas? o auzise o prietenă apropiată. Dacă aș putea
lua totul de la capăt? O, nu! Acum e prea târziu, știu că e târziu!” În zarva
aceea nimeni n-a observat când plecase fata lu’ Zeyno.
Ajunsă în camera ei, Gamze a luat de pe un raft o sticluță cu vitriol,
iar lichidul din acea sticluță îi
făcea cu ochiul. O sorbise pe toată. Apoi căzuse jos, pe covor. „Vaiii!
Allahăăm!” a strigat, ceva mai târziu, mama ei, când a intrat în camera fetei.
Și s-a năpustit afară cu fata în brațe, țipând după ajutor. Așa a găsit-o Lina. Iar
pe Gamze au salvat-o cu laptele muls de la o măgăriţă cu mânz. Omurie, femeia
care se pricepea oarecum la boli și leșinuri, a sosit în grabă și a început
să-i şteargă trupul cu apă sărată și oțet. Gamze a fost readusă la viață, însă
fata a rămas fără grai. Un vechi proverb spune că „zeii iau minţile celui pe
care vor să-l piardă”. Și mi-am adus aminte de povestea lui Alișar și de povața
tatălui său: „Fiule, lumea este asemenea unui fierar. Dacă nu te arde focul de
la covălia lui, ori dacă nu-ți scoate un ochi sau ochii pe amândoi cu scânteile
de la nicovala lui, negreșit are să te înăbușe cu fumăria lui. Dar tu, dacă nu
cunoști și nu stăpânești aceste pericole, nu-ți da cu părerea și nu te băga!” De la ai mei știam că tătarii
sunt un popor capabil de multă răbdare, rezistând la boală, la moarte, la bunăstare,
la sărăcie, la toate...
Am mai încercat eu s-o trag de limbă pe bunica, să-mi mai povestească
câte ceva, ce mai auzise și la alții, despre povestea celor doi nefericiţi
îndrăgostiţi care n-avuseseră parte de bucuria vieţii, însă bunica ori nu ştia
nici ea prea multe, ori nu era încă de nasul meu acea întâmplare, care sângeră
în mahalaua noastră atâtea inimi și care avea să mă urmărească și pe mine cu
suflarea ei îngerească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu