„Împreunăzborul”...

 

„Împreunăzborul” a două suflete despărțite de malul Prutului

 

      La masa de scris - de-o parte lumea cu realitatea ei, de alta, imaginația noastră, iată cum îngredientele prozei: acțiunea, neprevăzutul, suspansul și imaginația, dar mai ales, trăirile omului-care-scrie, care i se lipesc de retină și cititorului (fără de care nu se poate scrie proză) – așadar, doar aici, la masa de scris, suntem pe tărâmul marilor reculegeri, în care Gândirea va trebui să cerceteze o altă lume şi să nu tremure în această nouă lumină. De aceea realitatea și imaginația, cu câte ceva între real și posibil (între cele văzute și cele nevăzute) nu se mai opun, ci devin subansamble sudate, un „aliaj sui-generis”. La prima vedere, „împreunăzborul” născut „dintr-o încrucișare de priviri” (cum spune unul dintre autorii cărții asupra căreia am poposit acum), ori prin intermediul unor epistole sosite „de pe un mal pe celălalt de Prut, de pe un mal de timp pe celălalt” (cum certifică cel de-al doilea autor), fie că ascunde printre gândurile transmise în epistole unele cerințe ale imaginaţiei, fie că reflectă năzuinţa ascunsă a celor doi „coautori” care au ţesut această poveste. Iar acolo pe câmpul tărâmului imaginat în scris, cartea „Împreunăzbor” de Roxelana Radu și Victor Cobzac (apărută la ed. Rafet, 2023) este „povestea a doi oameni pe care îi desparte Prutul”, dar pe care îi unește Cuvântul”, sub forma unor proiecţii construite pe dialoguri îmbrățișate cu sufletul. Și memoria celor doi e un labirint continuu, în care autorii pozează în purtători ai flăcării ce va scoate din povestea lor Frumusețea la liman. Căci „viața fiecăruia din noi este construită dacă nu din întâmplări, atunci neapărat și din mici întâmplări”, ni se mărturisește, în carte, unul dintre cei doi epistolari... și „fără trecut nu-i viitor” sună mesajul unui poem scris și trimis partenerei de dialog, de către celălalt. 

      Acum, când scriu aceste rânduri, mă gândesc la cele spuse de autoarea Roxelana Radu: „amândoi suntem maeștri emeriți ai vorbei, simțirii, omeniei, ai dragostei de Neam și Țară”, un crez al realismului în scriitura autorilor de față. Mai pe scurt: „de acasă am venit acasă” e mesajul transmis și cititorului. Iar cititorul știe că lui Don Quijote al lui Cervantes  lupta cu morile de vânt îi reușise fiindcă acesta iubise mai mult lupta decât succesul ori victoria. Lumea întreagă, dezvăluită de scriitura fiecăruia dintre autorii de față, se desfășoară în fața cititorului ca un labirint, iar focul polemicii, la care este invitat criticul care se va apleca asupra cărții, este o chestiune secundară. „Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.” -, stă scris în Cartea Cărților. Cuvântul ca și lumina este o chemare a unui om către alt om, în vederea unirii/comuniunii lor, ori de a defini logic lumea în care trăim, o lume „scrisă de doi frați.../de-un sânge,/În-mu-ind... cu pana-n... dor...” (versifică Victor Cobzac). „O carte despre noi. Despre părinți, pământ, neam și țară” (grăiește Roxelana Radu). Fiecare însă își spune povestea care e a unui om, a vieții care l-a condus către momentul destăinuirii din suflet, până când celălalt preia discuția și o duce mai departe. Fiecare dintre cei doi autori își construiește propria imagine a lumii de dincolo de povestea auzită sau trăită, la care mai adaugă propriile dorințe și frici. Unele lucruri în viața noastră nu se schimbă, oricât ne-am pune de-a curmezișul lor, dar dialogurile ni se par indicatoare către adevăruri ascunse. În plus marea, plaja, feeria toamnei din descrieri ne predispun la contemplare, ori dimpotrivă, ne pun pe gânduri în legătură cu lumea în care trăim. Călătoria lor epistolară are rolul de a uni destine aparținând unor ținuturi cu totul diferite, despărțite doar de apa unui Prut mult cântat. Iar aceste „popasuri” epistolare îi oferă cititorului mereu câte un stop-cadru neașteptat, fiindcă doar așa se înțelege că frumusețea atemporală e surprinsă de sufletul melancolic a  celor doi, în a descoperi cum se îmbină cele două culturi puse față în față din cele două țări, în a descoperi povești de viață fascinante într-un jurnal epistolar sentimental scris în doi. Scriitura acestei cărți epistolare este plină de pasiune, eleganță narativă și ingeniozitate reportericească, că ajungi să fii și tu curios, să le cauți poveștile, să te muți mereu dinspre ceva înspre altceva. Mai în toate aceste epistole, întregind un jurnal sentimental, autorii se fixează pe meditații lirice pe marginea vieții și a morții, iar cele întâmplate într-un cotidian frământat de angoase și tulburat de convulsii ne arată cât de efemer este destinul omului. Numeroasele lor confesiuni, mărturii și schimburi epistolare devoalează situații diverse din uriașa pânză de situații din etapele vieții fiecăruia: marea care îi atrage ca un „magnet” și „bucuria de viață”; trăirile unuia alături de poetul Grigore Vieru și poezia lui în memoria celuilalt; copilăria și satul natal în amintirile fiecăruia; amintirea părinților „când Mama și Tata erau întreg universul nostru”; nu lipsesc nici evocările atâtor drumeții și călătorii în țară și peste hoatre; apoi despre iubirea ei la „prima vedere” și căreia el îi evocă „universul” unui întins poem despre iubire; precum și însemnările din vremea pandemiei și „noaptea Învierii” sărbătorită de biserica ortodoxă română etc.

     Ochiul scrutător „ca o singură vedere” a celor doi autori, aflat între văzute şi nevăzute, se îndreaptă dinspre „patria adoptivă” spre „cealaltă țară” pentru a-şi pune în evidenţă sclipirea, materia acestui spaţiu cuprins între şi între. Misterul acela blagian al lucrurilor trăite la țară, fiecare într-un alt colț de lume, ar fi (nu-i aşa?) o teză comună, intuită de cei doi, și de bună seamă povestea „acelor fărâme din copilăria” unuia sau altuia e în acest caz, numai în acest caz epistolar, o auroră de gânduri. Vedeţi? Ne punem firesc şi întrebarea: aceste întâmplări „vis în vis” („simțite prin inima celuilalt”) care, vrăjite sau nevrăjite, sunt ca nişte fiinţe care „îşi dau drumul pe frânghie” dintr-o „țară în altă țară” (despărțite doar de soartă), s-au „petrecut” ele vreodată dacă n-ar fi fost scrise? „Căci, la urma urmelor, ce altceva este împreunăzborul, dacă nu lumea văzută prin ochii celuilalt?...” Iar câștigul celor ce vor citi toate aceste trimiteri epistolare, dinspre poezie la poveste, e singura speranță că tot ce au gândit autorii se poate înfăptui în izbânda binelui. Pentru că atâta timp cât e povestea biruitoare în viața noastră, este și speranța un mare adevăr. Și toți avem o mare admirație pentru poveste. Cei doi „coautori” ai cărții fac parte din poveste. Toate vor fi amestecate, în pălăria poetului Victor Cobzac/și jurnalistei Roxelana Radu, ca şi cum ar fi fost dintotdeauna adevăruri. E ca şi cum ar fi spus J.L. Borges: „Se pare că cel care s-a întors sunt eu”, pentru că „eu aud tânguirea lor... Iată povestea vieţii mele”. O poveste în care fiecare cititor va face o plăcută călătorie imaginară prin viața celor doi, spre a descifra sensul liric al versurilor, dar şi partea ascunsă în gândurile epistolare. Gânduri care ţin de bucuria simţurilor, ori ce ascund un tâlc numai al lor.

 

 

                                                                Tudor Cicu