Fata cu ochii de lună (comentariu la romanul Dianei Dobrița Bîlea)

 

Tehnica plăsmuirii pe tărâmul creației   *  

 

      Având exemple ilustre în lumea realismului magic (Gabriel Garcia Marquez, Mircea Eliade ș.a.) scriitoarea Diana Dobrița Bîlea e acel magician care știe să facă realitatea și fantasticul să fuzioneze, iar  inserturi de acest tip în narațiunea ei îşi trag seva, pe de-o parte, din mitologia satului românesc din zona mirifică a Dunării, pe de altă parte, din lumea miturilor universale în care tehnica plăsmuirii nu e decât tehnica de a controla întâmplarea. După acel roman psihologic pe care l-a dat în 2017 „Omul dintre două lumi” și romanul basmic din 2019 „Fântână în cer”, iată un nou roman psihologic cu trimiteri către orizonturi mitice: „Fata cu ochii de lună” (ed. Junimea, 2023), în care autoarea reușește să rezume aceste nuanțe prin două mituri caracteristice; mitul lui Pygmalion pe de o parte și acela al lui Wu-tao-tse pe de alta, în așa fel încât detaliile epice să ne împingă în a plonja, analizând textul, când într-o direcție, când în alta. În cazul lui Pygmalion și Galateei, opera devenise om, iar în cazul pildei filozofului chinez, după ce pictorul din povestea aacestuia zugrăvise un peisaj pe un perete și intrase în pictură, dispărând odată cu ea, omul a devenit operă. În timpul lecturii acestui minuțios și documentat roman gândul mă ducea și către un cunoscut basm românesc despre mitul readucerii la viață din drumul sortit morții, din narațiunea romanului Două morți și-o înviere de Dan Elias, dar și la revelația artistului de geniu, că nu tot ceea ce se vede în natură se percepe doar cu ajutorul văzului. Într-un anumit sens, în cartea aceasta „Fata cu ochii de lună” a fost vorba despre ceva care nu există, dar ne putem imagina cu ușurință o lume situată între posibil și realitate prin care uneori poți călători și alteori, în sfîrșit, poți locui (în sensul de a trăi povestea). Te integrezi în poveste abia atunci când, ca și Oedip dinaintea Sfinxului, adulmeci taina din această poveste. Adică, spre împlinirea prevestirii plopului negru și scorburos, neînțeleasă atunci când o rostise nici măcar de „domnișoara Wind Rose”: „El o să te iubească abia după ce va muri și va învia”, frază ce are morala unei parabole biblice. Parabola celui care, călcând cu moartea pe moarte a dat viață.

     În acest roman accentul cade pe construcția personajului central și evoluția lui din punct de vedere mental și sufletesc. Talentul autoarei, axat cu precădere pe adâncimea impresionantă şi incomensurabilă a Fiinţei Umane, de a pune ideile în pagină (cu alte cuvinte: simțul ei epic) este remarcabil. Iar complexele personajelor centrale (pictorul Augustin Manu și fata sălbatică Roza Ventura), puse în lumină de psihanaliză și enunțate cândva de Freud, au pătruns în conștiința autoarei într-un discurs provocator pentru percepția cititorului, devenind elemente epice determinante ce vor justifica, în final, acțiunea personajelor. Această dominantă a scriiturii reliefează o imagistică a Sinelui și vine să fixeze, în mintea cititorului, un personaj care trăiește într-un scenariu psihanalitic, în care fraza „mor ca să trăiesc, pentru că eu sunt opera mea” îl va urmări pe eroul romanului până la capătul vieții și nici un sacrificiu de sine nu te înalță, deasupra semenilor tăi, „ca biruința unui artist care își iubește lumea”. Construcția romanului ne amintește de acea contopire a planurilor pe linia sondării intime de tip proustian cu o mare capacitate de sincronizare între romanul modern psihologic şi romanul epic de acțiune. În fapt, în timbru pregnant autoreflexiv, autoarea aspiră spre o contopire a contrariilor în rostirea intimă, vădind o grijă aproape pedantă pentru o competiție browniană a lumii întrebărilor hamletiene despre oferta destinului. Iar demonstrația pe care ne-o propune autoarea, creionând povestea unui destin nemilos cu soarta eroilor ei, ne arată că întotdeauna există suferință, după cum există și teorii ale unei vieți, dirijate de Cel-de-Sus, și dincolo de om. Și aici lucrează „fericit” și imaginația autoarei. Pictorul Augustin Manu trăiește o adevărată poveste de dragoste cu fata sălbatică ieșită în cale pe malurile Dunării. Dar un accident provocat de o avalanșă de zăpadă, la schi, îi va schimba total viața. Rămas fără membrele superioare și orb pentru totdeauna, pictorului nu-i rămâne decât să fie „un văzător cu sufletul”; și de aici vor începe întrebările care îl vor urmări și pe cititor, din spațiul analitic al percepției narațiunii, în spațiul unui spirit analogic întărit de imaginația autoarei. Se găsește Augustin Manu în situația „unuia care face umbră pământului degeaba?”, sau trauma de după accident devine sursa inspirației pentru creația sa, destinată a fi nemuritoare prin sculptura pe care o va da sub numele „Domnișoara Wind Rose”? Cele unsprezece luni petrecute printre șamanii din Peru îi vor oferi experiențe nebănuite în a-și echilibra revelația interioară, contribuind la desăvârșirea creației sale: sculptura în lemn a fetei sălbatice „domnișoara Wind Rose”. În discuțiile cu mentorul șaman Alejandro, în mintea pictorului capătă contur,acum, cam ceea ce îi lipsește ca sculptura de acasă să ajungă la perfecțiune. La despărțirea de șaman, vorbele acestuia îi vor desluși perspectiva că ceea ce vedem cu ochii minții, trecut mai întâi prin inimă, este mult mai cuprinzător decât ceea ce privim: „drumul tău nu e complet până când nu vei deveni vindecător tu însuți”. De aici, până la a-și dona inima, prin „sinuciderea asistată” și prelevarea de organe, unuia care să-i definitiveze opera, nu-i decât un pas. Dar în planul lui Dumnezeu nu intrase un artist, ci Felician, un băiat simplu. Totuși, opera este dusă de pictorul Petre până la capăt, iar revelația lui Felician asupra culorilor care vordesăvârși frumusețea sculpturii e determinantă. Finalul poveștii capătă o perspectivă nebănuită: sculptura e furată și ajunge sub numele de „Fata cu ochii de lună” la un japonez milionar, iar ecoul reintegrării operei în marile creații ale lumii va aduce uimiri aproape neverosimile. De aici încolo îi va rămâne și cititorului acea „cheie a lecturii” din care să afle deznodământul narațiunii care a lăsat o tensiune sufocantă la lectură, marcând din perspectivă psihanalitică finalitatea procesului de individuaţie, dar şi încadrarea romanului într-o tipologie psihologică. Iar cititorul, după lectura cărții, n-are decât să se întrebe: ce a fost real şi ce s-a întâmplat doar la nivelul visului, ori al imaginaţiei autoarei?  Va fi cititorul prins într-un labirint al elementelor reale şi fantastice la graniţa dintre a crede şi a nu crede? Noi credem că povestea Dianei Dobrița Bîlea va rămâne, și după lectură, să hrănească sufletul înfometat de taina care poate avea multe chipuri a poveștilor fără de care nu se poate trăi.

     Iar plonjarea confesivă de-a lungul poveștii, în tensiunea reflexiei la care e gândită nararea, îşi are drept coordonate carteziene, atât pe abcisă cât și pe ordonată: iubirea cu durerile ei, micile bucurii ale sufletului cu victoriile sale și temniţa împovărătoare a gândurilor cu viaţa provocatoare, trăirile şi pârjolul ei. O lectură atentă şi o analiză imanentistă a psihologiei eroului, păstrând prudenţa comparaţiilor cu personajul shakesperian lui „a fi sau a nu fi”, îi vor descoperi şi cititorului o lume construită pe plutiri sentimentale, indeterminări sufleteşti și multă documentare în pitorescul plin de înțelesuri al marelui „trup universal” care e viața. Fiindcă narațiunea de față sintetizează două perspective care, în mod obișnuit, sunt antagonice: perspectiva rațională asupra realității și aceea a acceptării supranaturalului ca normalitate. Un roman cu de toate. 

 

* cronica a apărut în revista ATENEU/ nr. 2 februarie 2025

Tudor Cicu

Cronica la cartea de poezie (azi Ramona Muller)

 

Cealaltă ființă în căutarea identității *

 

      Fire aventuroasă, dornică de a străbate lumea din perspectiva de a evada unei gândiri captive în care cineva parcă ne-ar dori întemnițați (asemeni „unor păsări triste” izbindu-se de gratiile coliviei), Ramona Müller, în dorința de a relaționa cu „sinele din alter ego” („cealaltă ființă”), e convinsă că poezia trebuie să fie atemporală, neconjucturală, expresie a unei lumi magice reale, nu înfrumuseţată, să aibă puterea să fie percepută estetic de toate categoriile de cititori cu sensibilităţi sau gusturi critice diferite. Poemele din cartea sa „Cealaltă ființă a mea” (apărută la ed. Tracus Arte, 2023), îi transmit cititorului câte ceva din mărturia personală a unei ființe care a învățat să țipe în lăuntrul ei, iluminând drumul oamenilor liberi și flămânzi de a se hrăni prin cuvânt. Poezia Ramonei Müller, adusă din această carte de poeme sub lupa cititorului, pune mai întâi de toate cuvântul unei judecăți impuse din nevoia de a reproduce o realitate construită pe o formă de înțelegere și acceptare a visului. Întrebarea pe care și-ar pune-o cititorul nostru e dacă și femeile pun la inimă astfel de turbulențe ale ființării noastre, ori ele (meditația unui „alter ego”) îi împrumută, fără luptă, existența sau clipa fericită de-a relaționa cu ființa? De aceea remarcam, pe parcursul lecturii, că doar cei care n-au ajuns, prin lectură, la o experiență intensă și decisivă trăiesc viața la o tensiune care compromite nivelul meditației, nu și la poeta de față care a găsit un subterfugiu în poezie, pentru a justifica starea în care cade pradă unui joc al gândurilor: „oamenii sunt ca oglinzile/lângă unii te simți deprimat/și urât/lângă alții te vezi deștept/sau prost/iar lângă străinii ceilalți/ești atât de transaparent/încât nu știi ce să crezi/foarte rar însă/când oglinda se sparge/și te așezi lângă cineva/care are în mână/un ciob din vechea ta reflexie/te simți întreg” (ochiul străin).

      Socrate spunea: „O viață neexplorată nu merită trăită!” Iar Omul-care-scrie o face în scris, cu toate gândurile lui aflate deasupra unei coli de hârtie. De aceea spunem: cartea în care ți-ai pus gândurile este un produs al vremurilor trăite. Dacă nu înțelegi ceva din ce ți s-a întâmplat la un moment dat al vieții, asta nu înseamnă că încercând să explici asta în pagina de scris, acest dans între inducție și deducție nu te poate conduce la deslușirea misterelor, ori a unui înțeles din noianul de gânduri care ți s-au părut, la vremea lor, atât de complicat. „Întotdeauna visurile mi-au fost mai mari cu trei numere” – spune la un moment dat. Strigătul călăuzitor al poetei Ramona Müller se face simțit chiar din primul poem intitulat „fiecare este rege în lumea lui”. Redăm acest îndemn poetic: „ -și ție ți-e frică să scrii,/nu-i așa, hai recunoaște/că nu există poem de veci/pentru începători!”... (și ceva mai încolo) „fiecare este rege în lumea lui de nebuni/fiecare este poet în preaplinul cuvintelor sale/în rest cerul nu pare decât/o imensă pată de cerneală”. Realitatea unde presupunem că imersiunea autoarei i-ar oferi un fel de acces direct, este ea non-iluzorie, sau autentică? Ori ceea ce ni se pare „o realitate”, care permite o flexibilitate destul de mare, atunci când numim unele lucruri ca reale, este chiar o lume non-simulată și deci autentică? Spun asta pentru că de la Plutarh care se născuse în Cheroneea, undeva prin apropiere,  am reţinut că nu e rău să chemi, la ananghie, norocul în ajutor, dar nu-i de ajuns, fiindcă trebuie să mai dai şi din mâini, adică tocmai ce găsim în poemul „existențial”: „mă ridic din tranșeele zăpezilor/săpate de îngeri/ca să mai pot schița/această lume urbană/atât de reală/ este penița/ce mi se ospătează/din ziduri albe încremenite”.

      Există în Evanghelii o cugetare înțeleaptă care ne avertizează că, oricât de multe teritorii am cuceri, oricâte averi am face, dar și oricâtă știință am căpăta, aceste câștiguri nu înseamnă nimic dacă prețul pe care-l plătim este acela al pierderii sufletului. Poemul amplu „Mama Geea și Omul” ne pune sub priviri discursul tribun „pe vremea când lumea nu aparținea oamenilor”, pe care „bătrâna aborigenă Mukinga” i l-a povestit. Cruzimea imaginilor existenței este exprimată printr-o cruditate a limbajului, trimițând în absurd existența prin imagini zugrăvite la modul terifiant. Eroii epopeei, Anahi care „știa să dezlege/Umbra de Ispită/și se pricepea de minune/să lege leacul de rană”, precum și vânjosul Tadras (pe care pământul l-a obligat să picteze moartea pe pereții peșterilor), par a se ivi de pretutindeni (America, Africa, Australia, Alaska) de acolo de unde „în fața morții nici o poveste nu este la fel”. Avem redată, în versuri ca desprinse din Geneză, de poetă, acea viziune asupra vieții continentelor la începuturile formării lor. În acest poem până și „harpa cerului” pare acordată la povestea lor: „e timpul să rescriem/această poveste/îmi spune Mukinga/- nu te voi lăsa să te pierzi! îl aud șoptit pe Tadras/- rămâi cine ești! îi spune Anahi/- țipă, sunt alături de tine/până vei găsi ceea ce ai pierdut/voi țipa împreună cu tine!” Alternanța de tragic și exuberant, de lumini și de umbre, de alb și negru certifică solidaritatea poetei care descătușează privirilor noastre poemul vieții acelei lumi primordiale „cu toate femeile din mine/și din oglindă”. Aici, în acest poem, avem o exprimare simplă care trebuie să ajungă la cititor cu toate înțelesurile decriptate de noi. Citind astfel de gânduri ai putea crede că poezia ei, ca joc şi artificii, ne aminteşte de barocul cu substrat oniric al poeţilor nocturni reci-glaciali. Numai că poeta ştie că rostul gânditorului aplecat asupra cuvintelor este să întoarcă viaţa şi rosturile ei pe toate părţile.

      Între simplitatea alcătuirii versului pe inovația obligatorie, imaginația va trebui să suplinească golurile memoriei în urma lecturii, căci acel poet/poetă, fără imaginație nu poate transmite cititorului că și el a fost inclus în povestea scrisă. Acum, însă, poeta pe care o lecturăm se află la acel prag când fiecare cuvânt are vibraţia unui mesaj menit a-i denunţa cu disperare exuberanţa ființei captată în poezie: „bunicul și tatăl meu/scriau/cu litere mari de tipar/la fel ca sufletele lor/răsădite primăvara/în loc de ferestre/litere mari/prin care intra Dumnezeu/fără cod de bare” (un poem de sine stătător). După cum se observă poezia ei se asociază în mințile noastre cu stări tulburi, confuze, despre o realitate încremenită, glacială, pe care abia o mai respirăm. Este, desigur, un alt fel de descompunere a realului: „de parcă m-aș fi născut încă/deschid fereastra pentru o lume/neinvitată/e ușor să plângi/când secunda te preface în lut” (stare de veghe).

      Spuneam cândva, amintind de un alt volum de poezie al autoarei, că dacă am face o incursiune în critica postmodernistă, care încadra o parte din poeții noii generații în categoria poeților nocturni, am spune că poeta Ramona Müller nu are ca țintă, neapărat, emoția, în prim plan, cât acea notație speculativ-intuitivă a unui biografism fragmentar, dar necesr în discursul ei poetic, atunci când „cealaltă ființă” își caută rostul în lume ca să pună femeia în centrul atenției (vezi: „fata îmbrăcată în negru” și „femeia cu pantofi roșii”).

      Constanta volumului, în speranța că fiecare dintre cititori îi poate descifra alte nuanțe, este dată de dorința de căutare a unor asumate rezerve de veșnicie ale vieții, iar poemele sunt scrise în aceeași notă profundă de căutare continuă a identității, precum și a meditației filosofice care impune nenumăratele transmigrațiuni la existență.

 * cronica a apărut în revista BANCHETUL (nr. 109-110-111)/ian-febr-martie, 2025

                                                                    Tudor Cicu

 

Gânduri răzlețe

 

Cine iubește și lasă

    (gânduri răzlețe)

 

           Panait Istrati spunea undeva, că pentru a ajunge la inima unui cititor scriitorul va trebui ca atunci când se apucă de scris pe coala de hârtie să-și lase sufletul să picure. Și m-am întrebat, atunci, dacă va descifra cineva cândva drama de a fi nevoit să-ţi traduci lacrimile în cele câteva rânduri scrise? Vedeți, nu trebuie eludat faptul că marile opere ale omenirii au fost zămislite în împrejurări dramatice. Scriind aceste rânduri mi-am adus aminte de o întâmplare de pe vremea când eram adolescent și, pesemne, fetei căruia îi făcusem câteva vizite în casa părinților ei îi nutream oarecare „prietenie”. O chema Adriana, iar eu eram atras de tablourile aflate pe pereții din holul casei lor. Asta până când într-o zi m-am oprit mirat în dreptul unui colțișor de perete unde știam că fusese altădată un tablou, misteriosul tablou în dreptul căruia mă oprisem de câteva ori și chiar nu o întrebasem nimic despre semnificația lui. Trecusem, cred, de locul cu pricina și imediat m-am întors la locul respectiv, încercând să-mi amintesc ce lipsea de pe acel colț de perete. Iar când mi-am amintit, am și întrebat-o: „Autoportretul mamei tale a dispărut de pe pereți!...” „Ei, și?” „Voiam să-i mai analizez unele aspecte de culoare...” „L-am pus bine. De câte ori îl priveam, îmi aminteam discuția avută cu tine. Devenise o obsesie... dar tu ai venit pentru portretul mamei sau ai venit pentru mine?” – s-a arătat foarte mirată. Și am insistat, spunându-i că era portetul care-i semăna, că-i citisem în priviri ceva nedeslușit și țineam să-i aflu povestea. S-a supărat că țineam morțiș să aflu taina acelui portret și s-a pornit, misterios pentru mine, să plângă. Ca s-o liniștesc i-am spus povestea unei fete din satul meu, care s-a sinucis din dragoste. Pentru că m-a privit pe sub sprâncene, destul de mirată, i-am zis că mi-a venit așa, din senin, amintirea acelei fete, Silvia parcă o chema, că mi-ar fi sugerat a fi avut ceva din strălucirea ochilor femeii, ca și din acel portret de pe perete. Sau cel puțin așa mi-o aminteam eu pe fata din satul meu pe când eram încă un copil. „Și de ce s-a sinucis?” m-a întrebat. I-am spus tot ce știam de la sora mea cea mare, cum că a fost ceva tare încurcat în povstea aia. Că ar fi avut un iubit, activist de partid, venit odată cu colectivizarea în sat și că și-ar fi surpins iubitul, în cameră, cu mama sa. Când am terminat povestea acelei nefericite fete, a tresărit spunându-mi că și mama ei se sinucisese, bând o sticluță cu vitriol, după ce își surprinsese soțul (adică pe tatăl ei) cu o altă femeie în casă. Pe la șaisprezece ani însă Adriana s-a măritat cu cineva din șantier, unde lucra și fratele meu. Ne-am reîntâlnit mult mai târziu. Mi-a zis că nu mai suporta bețiile tatălui și atmosfera încordată de acasă. Nu s-a măritat din dragoste. Blestemul mamei, aruncat atunci tatălui ei, credea ea, i-a fost transmis și ei de n-a putut scăpa unui așa foc „aruncat” în casă și s-a măritat cu primul băiat căruia i-a cedat. Și nu e întâmplător că blestemele cântecului, al cărui titlu l-am folosit și noi mai sus, să nu fi lăsat urme și-n literatura universală. Spre sfîrșitul părții a IV-a a vol. 2 din romanul lui Tolstoi „Război și pace” am observat cum evenimentele se precipită ca urmare a unui astfel de foc iscat din dragoste. În urma răpirii eșuate a lui Anatol și destănuirii secretului acestuia unui amic care i-l spune și Natașei, frumoasa și flușturatica Natașa se otrăvește cu arsenic, dar scapă. Andrei se întoarce din străinătate, află de scrisoarea de refuz a cererii în căsătorie a Natașei și îi înapoiază scrisorile, odată cu portretul acesteia, prin prietenul său Pierre. „Trebuie să iertăm pe o femeie care a greșit, dar nu spuneam că și eu pot ierta. Eu nu pot…” – sunt vorbele lui Andrei. Pierre îi îndeplinește dorința iar la întrevederea cu Natașa, care îi cere să-l roage pe Andrei ca s-o ierte, Pierre are o „anume” întrebare care-l roade pe suflet: „Aș vrea să știu dacă l-ai iubit… dacă l-ai iubit pe stricatul acela”. Se referea la Anatol. „Nu-i spune stricat. Nu mai știu, nu știu nimic…” (e răspunsul ei - și începu să plângă). Iar Pierre încearcă s-o consoleze: „Oprește-te, oprește-te, ai toată viața în față”. Însă de ai vrea să făurești o poveste de dragoste aparte, cum e și cea dintre Sonia și Nicolai Rostov, un al doilea cuplu de tineri din „Război și pace” al lui Tolstoi, ar fi ca și cum a-i aduce chinurile infernului (din adolescența ta) la vremea când aveai să capeți o „vârstă de aur” (cum a numit-o E. Cioran, scriind despre Platon). Sonia era nepoata contelui Rostov. Verișoară cu Nicolai Rostov. Era o brunetă subțire, gene lungi, părul negru des; cu mișcările ei domoale, grațioase și puțin șirete, Sonia (scria Tolstoi) „făgăduia să ajungă curând o pisicuță de toată frumusețea”. Plânsul acesteia la aflarea veștii că Nicolenca (așa-i zicea ea) va pleca la război nu are cum să nu îți rămână în lăcașul memoriei: „voia să-și ridice capul, să răspundă (Natașei - n.n), dar nu izbutea și plânsul o îneca și mai tare”. Iar Nicolai se făcea fărâme după dragostea ei: „Se poate oare să mă chinuiești pe mine și pe tine din pricina unor închipuiri?”. Acum, cei care au citit și „Crimă și pedeapsă” a lui Dostoievski nu au cum să nu fi tresărit auzindu-l pe Raskolnikov, spunându-i Soniei, că nu crezuse vreodată că Dumnezeu era o soluţie; doar Sonia întrezărise, în aceasta, singurul mod de a-şi apăra singurătatea, dar, şi a explica lumii, că nevoia de a te ruga e singurul mod de a intra în contact cu Adevărul. Și, mai ales, se ferea să-l judece pe Raskolnikov pentru crima comisă, înțelegând că doar Dumnezeu are dreptul să judece o minte rătăcită pe calea arătată de El. Și... vai de acei care se erijează în Dumnezei judecători! Adevărul va dăinui, chiar şi după linşajul acestor zile, care au cocoşat spinarea celui care a crezut în cuvântul pus pe coala de hârtie. Nu arunc cuvinte mari! Dar uneori cuvintele au acea bucurie lăuntrică de a revitaliza, în noi, cam ceea ce simţim că înseamnă sâmburele Adevărului. Da, cuvintele au o putere magică atunci când cel care le aşterne pe hârtie, ori le rosteşte publicului larg, ori le caută doar pentru el să le înţeleagă rostul. Și mă gândesc la vagabondul rătăcitor prin lume, Panait Istrati, cel căruia Romain Roland i-a luat cuțitul de la gât și l-a îndemnat să scrie. Când se aduce vorba despre Panait Istrati mă gândesc la urmaşul său în arderea trăirilor prin cuvinte, Fănuş Neagu, la tot ce au însemnat ei pentru mine, dar, mai ales, ca şi voi, sufăr pentru soarta Chirei Chiralina şi a lui Codin. Mă urmăresc, şi în somn, rândurile autorului la tânguirile Chirei: „Ah, biata inimă omenească! Cu ce uşurinţă se avântă pe făgaşurile bucuriei. Cât suntem de orbi!” Cum, de altfel, nu-mi iese din cap, imaginea lui Codin, mort pe prispă, iar mama lui, Anastasia, cu o lumânare de cinci parale în mână, „îl privea cum priveşti o râmă”. Glasul lui Codin mă trezeşte, înainte de a cădea pradă coşmarului din vis: „Ah, frate Adrian, ce mare lucru să te iubească un om!”. Nu-i aşa? Nici nu ne dăm seama, cât pierde literatura noastră când, astăzi, ne prefacem cum că acești doi brăileni nici măcar nu au existat. E trist. Un amic mi se confesa, pe blogul dumnealui, despre tot ceea ce însemnase primul său dialog cu cititorul, unul al cărui nume îi era necunoscut. Vorbea Saharei (adică unui deșert) fără nicio speranţă de a gasi calea spre oaza vreunui dialog. I-aș fi spus spus: „Te înţeleg. Aşa începe totul, după cum se rostea într-o povestire, M. Eliade. De la un om spre altul, mereu spre altul, cei care au ceva de transmis cititorului vor trebui să le dea glas prin cele scrise din interiorul durerii. Doar acela e lăcaşul din care ne vin cuvintele. Să nu ne ferim, aşadar, de durere, pentru că „ea este gura de sânge a cântecelor” – spunea Nichita. Sapă-ţi în inimă aceste cuvinte (îi sugera Ion Lazu, cititorului, la p. 382, în Himera literaturii), îndemnând cititorul spre intensitatea trăirilor din scrisul vreunui autor şi, abia în al doilea rând către precizia exprimării sale. Cu gândul acesta am plecat prin lume, asemeni lui Rimbaud, cu pumnii înfipţi în rupte buzunare şi întrebarea argheziană: „Unde ne ducem? Cine ne primeşte?”. În curând totul o să se lămurească, ca în noaptea destăinuirilor, din „Fraţii Karamazov”, dintre stareţul Zosima şi „oaspetele de taină” Zinovie. Tot mai grea, ţărâna unui ogor pârjolit, au vrut-o ei celui-care-scrie; poetului însă, nu-i poţi strânge beregata, ca acelui piţigoi, captiv într-o colivie. Cu atât mai mult, celui care vede şi scrie despre toate acestea. Când iubim cu adevărat viaţa, orice muncă (chiar de Sisif) nu ne-ar părea zadarnică, oricât ar fi ea de grea. Cine nu iubeşte viaţa, mare prăpastie va deschide sub acoperişul său. Trei momente, ale memorie mele, mai pot umple golul care s-a deschis aici. Iisus, sacrificându-şi viaţa din iubire pentru toţi, Sonia Marmeladova, din iubire pentru cel pe care a mizat că-l va mântui de crima comisă, şi Don Quijote, care şi-a risipit viaţa pentru o iubire imaginară. Sunt trei momente asupra cărora, încă, se mai poate reflecta. De aici încolo, lumea acum se naşte, acum moare, cioranian, dar în legile fireşti ale trezirii continue din somnul materiei. La masa de scris unde nimeni nu te învaţă să scrii şi nici nu scrie în locul tău cineva, a fi scriitor înseamnă a te condamna la singurătate. Dar pornisem, la drumul acesta, de la calea ce trebuia urmată de fiecare dintre noi, spre Adevăr. Câteodată apare în fiecare dintre noi nevoia imperioasă de a spune adevărul despre orice. Şi nu-l putem spune oricui. Şi nici ascunde în noi la nesfârşit. De aici şi eroarea în care a căzut Ana, din „Moara cu noroc” a lui Slavici. Adevărul are multe pajişti. Vietăţile care îi pasc iarba sunt însă agitate peste măsură şi aşezate peste un muşuroi de furnici, încă paşnice. De sub acoperişul sub care suntem sortiţi a ne măsura destinul, în inci, yarzi, mile etc, aşteptăm, de prea multe ori, minunea mare: un simplu cuvânt, Doamne! Că din toate cele ce i se întâmplă, într-o viață, omul surprinde evenimentul în sine ca pe-o mirare, apoi îi dă semnificație și îl integrează în propria sa existență preluându-i greutatea. Adică: „ori suferi mai departe și te vei prăbuși pe drum, ori îți bandajezi rana și mergi mai departe” – cum sună o zicală. Și pe drumul pe care, ca scriitor, ești de unul singur mă visez ca în „Ciulinii Bărăganului” în acea furișare numită de autor „scăpare din iad”, ziua aia când Costache înhămându-și caii la căruță, căutând să scape bombardamentului (era în 1907, la răscoală), rostise: „…acum ciulinii sunt cei care aleargă după noi. Și sunt aprinși”. Numai că nu mi-aș dori un deznodământ la cele spuse de autor, ca în replica doctorului Mitică din „Balanța” lui Băieșu: „Dacă iese normal, îl strâng de gât. Cum o să se descurce în viață dacă e normal?” Se descurcă, se descurcă, i-ar fi spus bunicul mamei, când își ștergea lacrimile în poalele fustei, eu urmând să îmi iau valiza și să plec în lumea largă, la studii. Pe vremea aceea nici nu bănuiam la ce „război” grozav îmi făcusem și eu valiza. Dar plecam încrezător că biruitor, din toate astea, va ieși cuvântul scris. Dar poate cuvântul scris e ca pepita de aur din bulgărele extras din stâncă și, „în străfundul fiecărui lucru nu există/ până la urmă decât un cuvânt... rege al întinderii aceste.../ cu viţele arse în vânt” (Nichita Stănescu). La urma urmelor, de la o fereastră a Turnului ( ca și cea) din Babilon, privesc şi eu toată această manifestare a celor ce se întâmplă pe pământ! Că și cel-care-scrie e tot un muritor și el. Impresia unora e că mi-aş fi luat o prăjină peste măsură de lungă în mâini şi mă sugestionez cum că aş putea sări cu ea foarte... foarte sus. Ce bună ar fi acum o teleportare! Am ateriza direct în povestea lui Jack şi a vrejului de fasole cu gândul la vacile cele grase de pe lună; ori gonind prin stepa nebună „furat de lumina stelelor rătăcitoare” după stafia călăreţului fără cap. Se prea poate să găsim și pe acolo niscaiva povești care să ne stârnească interesul. Cum scrie în Biblie: „Iată că Domnul va pune mâna pe el, îi va năpusti puterea în mare, și el însuș va fi ars cu foc” Și mă gândesc că fiecare scriitor va arde, în scris, pentru dragostea lui. (Zaharia 9-4) Păi, nu?

 * eseul mi-a apărut în revista DUNĂREA de Jos/ nr. 276 Martie 2025