Gânduri răzlețe

 

Cine iubește și lasă

    (gânduri răzlețe)

 

           Panait Istrati spunea undeva, că pentru a ajunge la inima unui cititor scriitorul va trebui ca atunci când se apucă de scris pe coala de hârtie să-și lase sufletul să picure. Și m-am întrebat, atunci, dacă va descifra cineva cândva drama de a fi nevoit să-ţi traduci lacrimile în cele câteva rânduri scrise? Vedeți, nu trebuie eludat faptul că marile opere ale omenirii au fost zămislite în împrejurări dramatice. Scriind aceste rânduri mi-am adus aminte de o întâmplare de pe vremea când eram adolescent și, pesemne, fetei căruia îi făcusem câteva vizite în casa părinților ei îi nutream oarecare „prietenie”. O chema Adriana, iar eu eram atras de tablourile aflate pe pereții din holul casei lor. Asta până când într-o zi m-am oprit mirat în dreptul unui colțișor de perete unde știam că fusese altădată un tablou, misteriosul tablou în dreptul căruia mă oprisem de câteva ori și chiar nu o întrebasem nimic despre semnificația lui. Trecusem, cred, de locul cu pricina și imediat m-am întors la locul respectiv, încercând să-mi amintesc ce lipsea de pe acel colț de perete. Iar când mi-am amintit, am și întrebat-o: „Autoportretul mamei tale a dispărut de pe pereți!...” „Ei, și?” „Voiam să-i mai analizez unele aspecte de culoare...” „L-am pus bine. De câte ori îl priveam, îmi aminteam discuția avută cu tine. Devenise o obsesie... dar tu ai venit pentru portretul mamei sau ai venit pentru mine?” – s-a arătat foarte mirată. Și am insistat, spunându-i că era portetul care-i semăna, că-i citisem în priviri ceva nedeslușit și țineam să-i aflu povestea. S-a supărat că țineam morțiș să aflu taina acelui portret și s-a pornit, misterios pentru mine, să plângă. Ca s-o liniștesc i-am spus povestea unei fete din satul meu, care s-a sinucis din dragoste. Pentru că m-a privit pe sub sprâncene, destul de mirată, i-am zis că mi-a venit așa, din senin, amintirea acelei fete, Silvia parcă o chema, că mi-ar fi sugerat a fi avut ceva din strălucirea ochilor femeii, ca și din acel portret de pe perete. Sau cel puțin așa mi-o aminteam eu pe fata din satul meu pe când eram încă un copil. „Și de ce s-a sinucis?” m-a întrebat. I-am spus tot ce știam de la sora mea cea mare, cum că a fost ceva tare încurcat în povstea aia. Că ar fi avut un iubit, activist de partid, venit odată cu colectivizarea în sat și că și-ar fi surpins iubitul, în cameră, cu mama sa. Când am terminat povestea acelei nefericite fete, a tresărit spunându-mi că și mama ei se sinucisese, bând o sticluță cu vitriol, după ce își surprinsese soțul (adică pe tatăl ei) cu o altă femeie în casă. Pe la șaisprezece ani însă Adriana s-a măritat cu cineva din șantier, unde lucra și fratele meu. Ne-am reîntâlnit mult mai târziu. Mi-a zis că nu mai suporta bețiile tatălui și atmosfera încordată de acasă. Nu s-a măritat din dragoste. Blestemul mamei, aruncat atunci tatălui ei, credea ea, i-a fost transmis și ei de n-a putut scăpa unui așa foc „aruncat” în casă și s-a măritat cu primul băiat căruia i-a cedat. Și nu e întâmplător că blestemele cântecului, al cărui titlu l-am folosit și noi mai sus, să nu fi lăsat urme și-n literatura universală. Spre sfîrșitul părții a IV-a a vol. 2 din romanul lui Tolstoi „Război și pace” am observat cum evenimentele se precipită ca urmare a unui astfel de foc iscat din dragoste. În urma răpirii eșuate a lui Anatol și destănuirii secretului acestuia unui amic care i-l spune și Natașei, frumoasa și flușturatica Natașa se otrăvește cu arsenic, dar scapă. Andrei se întoarce din străinătate, află de scrisoarea de refuz a cererii în căsătorie a Natașei și îi înapoiază scrisorile, odată cu portretul acesteia, prin prietenul său Pierre. „Trebuie să iertăm pe o femeie care a greșit, dar nu spuneam că și eu pot ierta. Eu nu pot…” – sunt vorbele lui Andrei. Pierre îi îndeplinește dorința iar la întrevederea cu Natașa, care îi cere să-l roage pe Andrei ca s-o ierte, Pierre are o „anume” întrebare care-l roade pe suflet: „Aș vrea să știu dacă l-ai iubit… dacă l-ai iubit pe stricatul acela”. Se referea la Anatol. „Nu-i spune stricat. Nu mai știu, nu știu nimic…” (e răspunsul ei - și începu să plângă). Iar Pierre încearcă s-o consoleze: „Oprește-te, oprește-te, ai toată viața în față”. Însă de ai vrea să făurești o poveste de dragoste aparte, cum e și cea dintre Sonia și Nicolai Rostov, un al doilea cuplu de tineri din „Război și pace” al lui Tolstoi, ar fi ca și cum a-i aduce chinurile infernului (din adolescența ta) la vremea când aveai să capeți o „vârstă de aur” (cum a numit-o E. Cioran, scriind despre Platon). Sonia era nepoata contelui Rostov. Verișoară cu Nicolai Rostov. Era o brunetă subțire, gene lungi, părul negru des; cu mișcările ei domoale, grațioase și puțin șirete, Sonia (scria Tolstoi) „făgăduia să ajungă curând o pisicuță de toată frumusețea”. Plânsul acesteia la aflarea veștii că Nicolenca (așa-i zicea ea) va pleca la război nu are cum să nu îți rămână în lăcașul memoriei: „voia să-și ridice capul, să răspundă (Natașei - n.n), dar nu izbutea și plânsul o îneca și mai tare”. Iar Nicolai se făcea fărâme după dragostea ei: „Se poate oare să mă chinuiești pe mine și pe tine din pricina unor închipuiri?”. Acum, cei care au citit și „Crimă și pedeapsă” a lui Dostoievski nu au cum să nu fi tresărit auzindu-l pe Raskolnikov, spunându-i Soniei, că nu crezuse vreodată că Dumnezeu era o soluţie; doar Sonia întrezărise, în aceasta, singurul mod de a-şi apăra singurătatea, dar, şi a explica lumii, că nevoia de a te ruga e singurul mod de a intra în contact cu Adevărul. Și, mai ales, se ferea să-l judece pe Raskolnikov pentru crima comisă, înțelegând că doar Dumnezeu are dreptul să judece o minte rătăcită pe calea arătată de El. Și... vai de acei care se erijează în Dumnezei judecători! Adevărul va dăinui, chiar şi după linşajul acestor zile, care au cocoşat spinarea celui care a crezut în cuvântul pus pe coala de hârtie. Nu arunc cuvinte mari! Dar uneori cuvintele au acea bucurie lăuntrică de a revitaliza, în noi, cam ceea ce simţim că înseamnă sâmburele Adevărului. Da, cuvintele au o putere magică atunci când cel care le aşterne pe hârtie, ori le rosteşte publicului larg, ori le caută doar pentru el să le înţeleagă rostul. Și mă gândesc la vagabondul rătăcitor prin lume, Panait Istrati, cel căruia Romain Roland i-a luat cuțitul de la gât și l-a îndemnat să scrie. Când se aduce vorba despre Panait Istrati mă gândesc la urmaşul său în arderea trăirilor prin cuvinte, Fănuş Neagu, la tot ce au însemnat ei pentru mine, dar, mai ales, ca şi voi, sufăr pentru soarta Chirei Chiralina şi a lui Codin. Mă urmăresc, şi în somn, rândurile autorului la tânguirile Chirei: „Ah, biata inimă omenească! Cu ce uşurinţă se avântă pe făgaşurile bucuriei. Cât suntem de orbi!” Cum, de altfel, nu-mi iese din cap, imaginea lui Codin, mort pe prispă, iar mama lui, Anastasia, cu o lumânare de cinci parale în mână, „îl privea cum priveşti o râmă”. Glasul lui Codin mă trezeşte, înainte de a cădea pradă coşmarului din vis: „Ah, frate Adrian, ce mare lucru să te iubească un om!”. Nu-i aşa? Nici nu ne dăm seama, cât pierde literatura noastră când, astăzi, ne prefacem cum că acești doi brăileni nici măcar nu au existat. E trist. Un amic mi se confesa, pe blogul dumnealui, despre tot ceea ce însemnase primul său dialog cu cititorul, unul al cărui nume îi era necunoscut. Vorbea Saharei (adică unui deșert) fără nicio speranţă de a gasi calea spre oaza vreunui dialog. I-aș fi spus spus: „Te înţeleg. Aşa începe totul, după cum se rostea într-o povestire, M. Eliade. De la un om spre altul, mereu spre altul, cei care au ceva de transmis cititorului vor trebui să le dea glas prin cele scrise din interiorul durerii. Doar acela e lăcaşul din care ne vin cuvintele. Să nu ne ferim, aşadar, de durere, pentru că „ea este gura de sânge a cântecelor” – spunea Nichita. Sapă-ţi în inimă aceste cuvinte (îi sugera Ion Lazu, cititorului, la p. 382, în Himera literaturii), îndemnând cititorul spre intensitatea trăirilor din scrisul vreunui autor şi, abia în al doilea rând către precizia exprimării sale. Cu gândul acesta am plecat prin lume, asemeni lui Rimbaud, cu pumnii înfipţi în rupte buzunare şi întrebarea argheziană: „Unde ne ducem? Cine ne primeşte?”. În curând totul o să se lămurească, ca în noaptea destăinuirilor, din „Fraţii Karamazov”, dintre stareţul Zosima şi „oaspetele de taină” Zinovie. Tot mai grea, ţărâna unui ogor pârjolit, au vrut-o ei celui-care-scrie; poetului însă, nu-i poţi strânge beregata, ca acelui piţigoi, captiv într-o colivie. Cu atât mai mult, celui care vede şi scrie despre toate acestea. Când iubim cu adevărat viaţa, orice muncă (chiar de Sisif) nu ne-ar părea zadarnică, oricât ar fi ea de grea. Cine nu iubeşte viaţa, mare prăpastie va deschide sub acoperişul său. Trei momente, ale memorie mele, mai pot umple golul care s-a deschis aici. Iisus, sacrificându-şi viaţa din iubire pentru toţi, Sonia Marmeladova, din iubire pentru cel pe care a mizat că-l va mântui de crima comisă, şi Don Quijote, care şi-a risipit viaţa pentru o iubire imaginară. Sunt trei momente asupra cărora, încă, se mai poate reflecta. De aici încolo, lumea acum se naşte, acum moare, cioranian, dar în legile fireşti ale trezirii continue din somnul materiei. La masa de scris unde nimeni nu te învaţă să scrii şi nici nu scrie în locul tău cineva, a fi scriitor înseamnă a te condamna la singurătate. Dar pornisem, la drumul acesta, de la calea ce trebuia urmată de fiecare dintre noi, spre Adevăr. Câteodată apare în fiecare dintre noi nevoia imperioasă de a spune adevărul despre orice. Şi nu-l putem spune oricui. Şi nici ascunde în noi la nesfârşit. De aici şi eroarea în care a căzut Ana, din „Moara cu noroc” a lui Slavici. Adevărul are multe pajişti. Vietăţile care îi pasc iarba sunt însă agitate peste măsură şi aşezate peste un muşuroi de furnici, încă paşnice. De sub acoperişul sub care suntem sortiţi a ne măsura destinul, în inci, yarzi, mile etc, aşteptăm, de prea multe ori, minunea mare: un simplu cuvânt, Doamne! Că din toate cele ce i se întâmplă, într-o viață, omul surprinde evenimentul în sine ca pe-o mirare, apoi îi dă semnificație și îl integrează în propria sa existență preluându-i greutatea. Adică: „ori suferi mai departe și te vei prăbuși pe drum, ori îți bandajezi rana și mergi mai departe” – cum sună o zicală. Și pe drumul pe care, ca scriitor, ești de unul singur mă visez ca în „Ciulinii Bărăganului” în acea furișare numită de autor „scăpare din iad”, ziua aia când Costache înhămându-și caii la căruță, căutând să scape bombardamentului (era în 1907, la răscoală), rostise: „…acum ciulinii sunt cei care aleargă după noi. Și sunt aprinși”. Numai că nu mi-aș dori un deznodământ la cele spuse de autor, ca în replica doctorului Mitică din „Balanța” lui Băieșu: „Dacă iese normal, îl strâng de gât. Cum o să se descurce în viață dacă e normal?” Se descurcă, se descurcă, i-ar fi spus bunicul mamei, când își ștergea lacrimile în poalele fustei, eu urmând să îmi iau valiza și să plec în lumea largă, la studii. Pe vremea aceea nici nu bănuiam la ce „război” grozav îmi făcusem și eu valiza. Dar plecam încrezător că biruitor, din toate astea, va ieși cuvântul scris. Dar poate cuvântul scris e ca pepita de aur din bulgărele extras din stâncă și, „în străfundul fiecărui lucru nu există/ până la urmă decât un cuvânt... rege al întinderii aceste.../ cu viţele arse în vânt” (Nichita Stănescu). La urma urmelor, de la o fereastră a Turnului ( ca și cea) din Babilon, privesc şi eu toată această manifestare a celor ce se întâmplă pe pământ! Că și cel-care-scrie e tot un muritor și el. Impresia unora e că mi-aş fi luat o prăjină peste măsură de lungă în mâini şi mă sugestionez cum că aş putea sări cu ea foarte... foarte sus. Ce bună ar fi acum o teleportare! Am ateriza direct în povestea lui Jack şi a vrejului de fasole cu gândul la vacile cele grase de pe lună; ori gonind prin stepa nebună „furat de lumina stelelor rătăcitoare” după stafia călăreţului fără cap. Se prea poate să găsim și pe acolo niscaiva povești care să ne stârnească interesul. Cum scrie în Biblie: „Iată că Domnul va pune mâna pe el, îi va năpusti puterea în mare, și el însuș va fi ars cu foc” Și mă gândesc că fiecare scriitor va arde, în scris, pentru dragostea lui. (Zaharia 9-4) Păi, nu?