Tehnica plăsmuirii pe
tărâmul creației *
Având exemple ilustre în lumea realismului magic (Gabriel Garcia
Marquez, Mircea Eliade ș.a.) scriitoarea Diana Dobrița Bîlea e acel magician
care știe să facă realitatea și fantasticul să fuzioneze, iar inserturi de
acest tip în narațiunea ei îşi trag seva, pe de-o parte, din mitologia satului
românesc din zona mirifică a Dunării, pe de altă parte, din lumea miturilor
universale în care tehnica plăsmuirii nu e decât tehnica de a controla
întâmplarea. După acel roman psihologic pe care
l-a dat în 2017 „Omul dintre două lumi”
și romanul basmic din 2019 „Fântână în
cer”, iată un nou roman psihologic cu trimiteri către orizonturi mitice: „Fata cu ochii de lună” (ed. Junimea,
2023), în care autoarea reușește să rezume aceste nuanțe prin două mituri
caracteristice; mitul lui Pygmalion pe de o parte și acela al lui Wu-tao-tse pe
de alta, în așa fel încât detaliile epice să ne împingă în a plonja, analizând
textul, când într-o direcție, când în alta. În cazul lui Pygmalion și Galateei,
opera devenise om, iar în cazul pildei filozofului chinez, după ce pictorul din
povestea aacestuia zugrăvise un peisaj pe un perete și intrase în pictură,
dispărând odată cu ea, omul a devenit operă. În timpul lecturii acestui
minuțios și documentat roman gândul mă ducea și către un cunoscut basm românesc
despre mitul readucerii la viață din drumul sortit morții, din narațiunea
romanului Două morți și-o înviere de
Dan Elias, dar și la revelația artistului de geniu, că nu tot ceea ce se vede
în natură se percepe doar cu ajutorul văzului. Într-un anumit sens, în cartea
aceasta „Fata cu ochii de lună” a fost vorba despre ceva care nu există, dar ne
putem imagina cu ușurință o lume situată între posibil și realitate prin care
uneori poți călători și alteori, în sfîrșit, poți locui (în sensul de a trăi
povestea). Te integrezi în poveste abia atunci când, ca și Oedip dinaintea
Sfinxului, adulmeci taina din această poveste. Adică, spre împlinirea
prevestirii plopului negru și scorburos, neînțeleasă atunci când o rostise nici
măcar de „domnișoara Wind Rose”: „El o să te iubească abia după ce va muri și
va învia”, frază ce are morala unei parabole biblice. Parabola celui care, călcând cu
moartea pe moarte a dat viață.
În acest roman accentul cade pe construcția personajului central și
evoluția lui din punct de vedere mental și sufletesc. Talentul autoarei, axat cu precădere pe adâncimea impresionantă şi
incomensurabilă a Fiinţei Umane, de a pune ideile în pagină (cu alte cuvinte:
simțul ei epic) este remarcabil. Iar complexele personajelor centrale (pictorul Augustin
Manu și fata sălbatică Roza Ventura), puse în lumină de psihanaliză și enunțate
cândva de Freud, au pătruns în conștiința autoarei într-un discurs provocator pentru percepția cititorului,
devenind elemente epice determinante ce vor justifica, în final, acțiunea
personajelor. Această dominantă a scriiturii reliefează o imagistică a
Sinelui și vine să fixeze, în mintea cititorului, un personaj care trăiește
într-un scenariu psihanalitic, în care fraza „mor ca să trăiesc, pentru că eu
sunt opera mea” îl va urmări pe eroul romanului până la capătul vieții și nici
un sacrificiu de sine nu te înalță, deasupra semenilor tăi, „ca biruința unui
artist care își iubește lumea”. Construcția romanului ne
amintește de acea contopire a planurilor pe linia sondării intime de tip
proustian cu o mare capacitate de sincronizare între romanul modern psihologic
şi romanul epic de acțiune. În fapt, în timbru pregnant autoreflexiv, autoarea
aspiră spre o contopire a contrariilor în rostirea intimă, vădind o grijă
aproape pedantă pentru o competiție browniană a lumii întrebărilor hamletiene
despre oferta destinului. Iar demonstrația pe care ne-o propune autoarea, creionând
povestea unui destin nemilos cu soarta eroilor ei, ne arată că întotdeauna
există suferință, după cum există și teorii ale unei vieți, dirijate de
Cel-de-Sus, și dincolo de om. Și aici lucrează „fericit” și imaginația
autoarei. Pictorul Augustin Manu trăiește o adevărată poveste de dragoste cu
fata sălbatică ieșită în cale pe malurile Dunării. Dar un accident provocat de
o avalanșă de zăpadă, la schi, îi va schimba total viața. Rămas fără membrele
superioare și orb pentru totdeauna, pictorului nu-i rămâne decât să fie „un
văzător cu sufletul”; și de aici vor începe întrebările care îl vor urmări și
pe cititor, din spațiul analitic al percepției narațiunii, în spațiul unui
spirit analogic întărit de imaginația autoarei. Se găsește Augustin Manu în
situația „unuia care face umbră pământului degeaba?”, sau trauma de după
accident devine sursa inspirației pentru creația sa, destinată a fi nemuritoare
prin sculptura pe care o va da sub numele „Domnișoara
Wind Rose”? Cele unsprezece luni petrecute printre șamanii din Peru îi vor
oferi experiențe nebănuite în a-și echilibra revelația interioară, contribuind
la desăvârșirea creației sale: sculptura în lemn a fetei sălbatice „domnișoara
Wind Rose”. În discuțiile cu mentorul șaman Alejandro, în mintea pictorului
capătă contur,acum, cam ceea ce îi lipsește ca sculptura de acasă să ajungă la
perfecțiune. La despărțirea de șaman, vorbele acestuia îi vor desluși
perspectiva că ceea ce vedem cu ochii
minții, trecut mai întâi prin inimă, este mult mai cuprinzător decât ceea ce privim: „drumul tău nu e complet până
când nu vei deveni vindecător tu însuți”. De aici, până la a-și dona inima,
prin „sinuciderea asistată” și prelevarea de organe, unuia care să-i
definitiveze opera, nu-i decât un pas. Dar în planul lui Dumnezeu nu intrase un
artist, ci Felician, un băiat simplu. Totuși, opera este dusă de pictorul Petre
până la capăt, iar revelația lui Felician asupra culorilor care vordesăvârși
frumusețea sculpturii e determinantă. Finalul poveștii capătă o perspectivă
nebănuită: sculptura e furată și ajunge sub numele de „Fata cu ochii de lună” la un japonez milionar, iar ecoul
reintegrării operei în marile creații ale lumii va aduce uimiri aproape
neverosimile. De aici încolo îi va rămâne și cititorului acea „cheie a
lecturii” din care să afle deznodământul narațiunii
care a lăsat o tensiune sufocantă la lectură, marcând din perspectivă
psihanalitică finalitatea procesului de individuaţie, dar şi încadrarea
romanului într-o tipologie psihologică. Iar cititorul, după lectura cărții, n-are decât să se întrebe: ce a fost real şi ce s-a
întâmplat doar la nivelul visului, ori al imaginaţiei autoarei? Va fi cititorul prins într-un labirint al
elementelor reale şi fantastice la graniţa dintre a crede şi a nu crede? Noi
credem că povestea Dianei Dobrița Bîlea va rămâne, și după lectură, să
hrănească sufletul înfometat de taina care poate avea multe chipuri a
poveștilor fără de care nu se poate trăi.
Iar plonjarea confesivă de-a lungul
poveștii, în tensiunea reflexiei la care e gândită nararea, îşi are drept
coordonate carteziene, atât pe abcisă cât și pe ordonată: iubirea cu durerile
ei, micile bucurii ale sufletului cu victoriile sale și temniţa împovărătoare a
gândurilor cu viaţa provocatoare, trăirile şi pârjolul ei. O lectură atentă şi
o analiză imanentistă a psihologiei eroului, păstrând prudenţa comparaţiilor cu
personajul shakesperian lui „a fi sau a nu fi”, îi vor descoperi şi cititorului
o lume construită pe plutiri sentimentale, indeterminări sufleteşti și multă
documentare în pitorescul plin de înțelesuri al marelui „trup universal” care e
viața. Fiindcă narațiunea de față sintetizează două perspective care, în mod obișnuit,
sunt antagonice: perspectiva rațională asupra realității și aceea a acceptării
supranaturalului ca normalitate. Un roman cu de toate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu