Lumina care vine
din interior *
Tudor Cicu
Cartea de povestiri
autobiografice „Puterea voinței” (apărută la ed. Editgraph, 2012) de George
Bratu, buzoianul orb care trăiește într-un sat de deal/munte, numit Vârf, îi
oferă cititorului, la lectură, o lecție despre viață și dăruire, despre
supraviețuire și speranță, în narațiuni desfășurate între ficțiune și
realitatea pe care o străbate cu lumina care vine din interiorul omului
nevăzător ce o așterne pe coala de scris. Și încearcă să descopere, cu puterea
cuvintelor, la prima lui bătălie cu vasta creație a Celui-de-Sus, cine și unde
se poate afla la ieșirea din această frumoasă confruntare cu scrisul. Autorul îmbină, în
povestirile din această carte, diegeza scrierii cu introspecția și cu analiza
psihologică, ca element de studiu, pentru a surprinde narațiunilor sale
subtilitățile sufletului unui personaj care își păstrează până la sfârșit
luciditatea, voința proprie, asociată cu îndrăzneala învingătorului, sporind și
dramatismul acțiunii fiecărui text narativ.
George Bratu ține să ne arate că viața poate fi și frumoasă, chiar dacă Biblia ne amintește
că, de cele mai multe ori, ea este o mare deșertăciune. Autorul ne conduce și
la ideea că traumele vieții pot fi și vindecătoare, atunci când faci totul din
dragoste și rațiune, iar cel mai bun mod de a dezamorsa conflicte, emoții etc.,
e să îți depeni povestea în desfășurări epice, autobiografice, cât mai logice.
Povestind despre trecutul său autorul pare a ne reaminti că trecutul găsește,
mai mereu, astfel de situații parșive cu ființa umană, gata să ne arunce
într-un labirint fără ieșire, în care nici strigătul cu mâinile ridicate în sus
să nu ne aducă acel dram de speranță. Scrierea acestor povestiri ne aduce
aminte de pilda celor doi drumeți, unul tânăr și celălalt bătrân care, voind să
treacă un râu, întâlnesc o femeie care le cere ajutorul să o treacă dincolo de
mal. Cel bătrân o ia în cârcă și o trece râul, iar aceasta nici măcar nu-i mulțumește
pentru binele făcut, ba mai mult pleacă sfidătoare după trecerea apei, ceea ce
îl face pe tânăr să îi reproșeze celuilalt că gestul lui a rămas fără nicio
recunoștință din partea femeii. Raspunsul bătrânului e surprinzător: „Eu am
pus-o jos după ce am trecut-o râul, m-am descărcat de povară, tu de ce ții
morțiș să o duci cu tine în spate, pe mai departe?” În prefața cărții lectorul
ei, Marin Ifrim, scria: „Actuala sa percepție asupra lumii e, de foarte multe
ori, mult mai acută decât cea a unor artiști obișnuiți” - și îi remarca,
„categoricul său talent de narator”. Dacă nu și-ar fi scris povestirile de
viață, ne-am fi întrebat, pesemne, ce ar însemna libertatea de a scrie, dacă am
păstra-o doar pentru noi și nu dăm și altora din astfel de rostogoliri ale unor
traume în care viața ne-a împins pe nedrept și care pot da un sens unei vieți
strivite fără vină.
Povestirile „Coșmarul din codru”; „Hoinar” sunt primele însemnări din copilărie
când lumina ochilor încă mai distingea în jur, au acea aură a narării din
amintirile lui Ion Creangă, dar țin să ne vorbească și despre frumusețea
salvatoare a lui Dostoievski. Și au acea zvârcolire a ființei care nu-și
găsește niciodată soarele aducător de speranță pentru a ne oglindi în fântânile
binecuvântate ale meritatei bucurii pe pământ. „Abandonați pe fluviu” e povestirea unei călătorii uimitoare într-o
barcă ce avea să-i ducă pe tinerii aventurieri, de-a lungul Deltei până la
revărsarea Dunării în mare, oferind și cititorului pagini încântătoare în
descrieri de locuri, situații, fapte și locuri care te obligă să le parcurgi cu
sufletul la gură. „Întâmplare sau
providență” e povestirea în care „doar rodul hazardului” îl va arunca, în
adolescență, pe autor, într-o mare cumpănă cu singurul ochi cu care mai vedea
„cam la 20 la sută”. Un șir de întâmplări neașteptate îi vor părea și
cititorului un calvar pe care îl începe autorul acestei narațiuni, de acolo de
la accidentul de pe stadion. „A fi dependent (de ajutorul cuiva, de care să depindă la orice pas altcineva)
înseamnă a nu fi liber și încă mai rău decât atât” – spune el. Ajutorul dat de
o familie binecuvântată dintr-o țară străină, acolo la marginea Atlanticului,
chiar e de natura providenței. Ca și povestirea „O probă de curaj”, ori povestirea „Românii și Eta”, le citim ca pe niște narațiuni menite să-ți arate
că „Dumnezeu nu te lasă să înduri mai mult de cât poți răbda”. Iar descrierea
unei călătorii de întoarcere spre casă din „O
călătorie de pomină. Întoarcerea românilor” ne evocă acel „sentiment de
tristețe atunci când ne gândim la dramele care s-au născut din fenomenul de
emigrare și din speculanții care au roit în jurul acestuia”.
Această carte nu reprezintă doar
o narare aproape jurnalistică dar, preocupat de ființa umană, cu toată valoarea
sa morală și etică, ea nu este spovedania unui învins, ci povestea unuia care a
trebuit să se confrunte cu indeferența semenilor și incapacitatea unui sistem
de a oferi șanse de supraviețuire tuturor cetățenilor săi. Și totodată mesajul
venit din partea unui nevăzător ce înseamnă respect pentru timpul
cititorului.
* Cronica a apărut în revista LITERE nr 7 -8 /iulie-august 2025. (la pag 101)
