Cărțile
de proză ajunse pe masa juriului
(la „Concursul Național de
Literatură V. Voiculescu”/2025)
1. „Vremuri trase pe
roată” – de Angela Dina Moțățăianu
Când visul iese din acuarela
cuminte a zilei, ne putem și noi întreba: cum simte cititorul acestor povestiri
trecute prin țesătura misterelor trăite, printre cuvintele rămase să-i descifreze
o lume marginală care se furișează infinit printre nuanțe? Povestirile din
această carte par, mai curând, unindu-se cu perspectiva unei „ferestre” prin
care privim viața într-o notă cât se poate de reală. Lecturăm un volum de
povestiri scrise în graiul oltenesc; amintind mai toate de locurile copilăriei
autoarei, într-un sat oltenesc. Dintre cele care ne-au atras atenția: „A lui Mărăcine”, ne vorbește despre
soarta unei femei care trudește la vie... și în drum spre casă o apucă durerile
facerii. Eroina naște pe drum, printre mărăcini, și doar o femeie simplă,
zărind-o din goana căruței mânată spre casă de soțul ei, îi sare în ajutor.
Drama femeii care naște pe ogorul pustiu e una previzibilă: copila trăiește,
dar femeia își pierde vederea. „Albu”
e povestirea dureroasă a unor copii orfani. Fetița din povestire își iubește
„căluțul”, după ce iapa care l-a adus pe lume se prăpădește. Albul (căluțul) e crescut de fetiță și e
lumina ochilor ei, dar frățiorul mai mare îl vinde unor țigani pe câțiva bani
necesari traiului. Despărțirea e grea. Fetița trăiește drama despărțirii de
căluțul ei. Abia după mulți ani, la senectute, în timpul vizionării piesei de
teatru a lui V. Eftimiu, ei i se arată năluca căluțului alb. O descriere
dramatică. „Ruja” ( o altă
povestire), e drama unei cățelușe ce își caută stăpânul căzut în Primul Război
Mondial. Îl caută insistent printre coclauri, îl găsește și (așa rănit, în
gerul nopții) îl apără cu căldura ei, îmbrățițându-i rana din piept... și chiar
murind pentru devotamentul ei. Ultima piesă din carte, care ne-a atras atenția,
este „Șarpele de lemn”, cea despre o
întoarcere în satul natal al unui bătrân cu nepotul său... de aici (din
amintiri) se pornește drama pământurilor înstrăinate. Reținem darul de a
povesti firesc al autoarei.
2.
„Laur” – de Ella
Leynard (editura Junimea)
Un roman psihanalitic cu un mesaj scris cu credință că
povestea va dăinui, e și acest „Laur” (deși nu întotdeauna viața ne arată că e
numai love-story), dar cu bucuria cititorului că are dinainte un roman
confesional de structură psihologică... și în care nu trebuie decât să crezi că
ne vom bucura pe mai departe de fericirea eoilor cărții. Reuşita
lirico-psihanalitică deplină a unei scrieri (ca cea de față) e asigurată de
echilibrul dintre impulsurile patetice şi capacitatea nestânjenită de
concretizare plastică a stărilor trăite. Eroina Alma își deapănă povestea
iubirii pentru profesorul unui Institut de teatru (un anume Laur – nimic comun
cu Laur al rusului Evgheni Vodolazkin!), și această Alma o face în maniera notațiilor
dintr-un jurnal intim confesional. Studenta Alma se îndrăgostește de profesorul
Laur, iar atenția lui față de fată devine pregnantă abia după moartea soției.
Laur pare un copil mare fericit și fascinat de lumea poveștilor, dar trauma sa
e că aceste povești l-au dezamăgit în viață, pentru că nu l-au primit în lumea
lor. Tot astfel (ca pe o poveste încă necunoscută până la capăt) o va ține în
preajma lui pe Alma, dar în final, de teama de a nu fi iarăși dezamăgit, fuge
și din viața ei. Pentru Alma această iubire sinceră ce i-o poartă profesorului
pare., în tot ce întreprinde spre a o menține aprinsă, o bătălie a vieții pe
care mult și-ar fi dorit s-o câștige. Cititorul va găsi în roman o poveste
captivantă, uneori prea analitică (ceea ce îl face greu de parcurs), însă un
roman scris într-o construcție sentimental-narativă, solidă.
3. „Răsplata” – de
Marian Tomescu
Un roman realist captivant... glosând despre o
poveste de iubire pentru profesia de pilot în aviație, dusă până la limita
dintre rost și spațiu. Purtându-ne prin tot felul de istorisiri și sonuri
clasice, autorul își introduce cititorul în spațiul său de poveste, unul realist
și pragmatic, acolo unde par să ardă lumânarile vii în candela drumului pavat
cu vise frumoase. Întrezărim
și acele gânduri (ce par ca nerostite) și care o aduc în zona proximă a
întâmplărilor de demult ce îl determină pe
autor să nu se mişte numai în limitele raţiunii care i-a adus și decepţii în
final, ci să aspire și către viaţa care sălăşluieşte atât înlăuntrul, cât şi în
cele „cereşti limanuri”. E povestea captivantă a unui erou al aviației,
începută la școala de la Bobocu/Buzău. Destinul îl poartă pe erou în
încleștarea forțelor desfășurate în cel De-al Doilea Război Mondial. Romanul, în
fapt, e povestea unui destin al copilului născut la Merei și pe care soarta l-a
prins în vârtejul unei vieți duse în durere și nenoroc. Avem dinainte un roman
de acțiune, palpitant la lectură. Eroul lui, Tudorică, s-a visat de copil să
devină pilot de avioane, ca din puful norilor să atingă stelele precum vulturul
Ilie (emblema Gării de la Buzău) și de acolo de sus să arunce stele căzătoare
peste casa părintească. Un vis, însă, împlinit în parte: devine prin muncă și
străduință un bun pilot de aviație, dar războiul bătuse la ușă, abia izbucnit
îl aruncă pe Tudorică în încercări și situații crâncene. Se prăbușește cu
avionul pe frontul rusesc sub gloanțele inamice, reușește să se salveze, trece
o perioadă prin spitale, apoi din nou pe front (de data aceasta luptând
împotriva nemților). Camarazii și prietenii de zbor cad pe front, alții rămân
cu sechele pe viață, totuși credința și aripa protectoare a Maicii Domnului îl
salvează și se întoarce din acest război nevătămat, pentru a-și uni soarta cu
fata Marilena, o iubire mai veche. Necazurile nu se termină nici după
terminarea războiului, căci noul regim bolșevic, condus în țara noastră chiar
de rușii, așa zis „eliberatori”, îi face viața un calvar, Tudorică devenind din
vânător, vînat. Aceasta să fie răsplata unui luptător pentru neam și țară? Se
pare că așa le-a fost sortit tuturor luptătorilor noștri care n-au căzut pe
frontul rusesc și s-au întors acasă. Scrierea cursivă, tragismul eroilor, mișcă
oricare cititor.
4.
„Dansul Magdei”
– de Georgeta Muscă Oană.
O carte de povestiri prozo-poematice în care fiecare dintre noi nu avem
decât opțiunea lectorului aplecat detaliat pe fiecare perspectivă epică a
narațiuni poematice și că în aproape fiecare dintre aceste fraze confesive,
verdictul critic al lectorului este nu doar extrem de nuanțat către acest gen
de proză. Sunt convins că miza ei poetică, oricare ar fi fost, era să
construiască în aceste narațiuni ale sale doar narațiuni interpretative. De
aici o întreagă rețea a detaliilor semnificative din lumea aceasta mare,
surprinsă de autoarea ce pare convinsă de hipergravitația literaturii, de forța
fizică a poeziei asupra ființei umane, de a atrage totul în jurul cuvintelor,
văzutul și nevăzutul, fricile și nefricile, umanul și divinul, norocul și
nenorocul omului, în special frumusețea lui. O proză despre nostalgii,
dragoste, momente din copilărie, ori alte diversități ale vieții. Tonul acestor
texte (spuneam: mai mult lirice) este unul așezat, cald, confesiv. Mai realiste
dintre aceste proze sunt: Inelul;
Alegerea; Puterea voinței... ca să dau câteva expemple.
5. „Christine” – de Cosmin Andrei Tudor
Iată-ne și dinaintea unui alt gen al prozei, în fața unui roman psihologic
în care prozatorul să ne facă în așa fel încât detaliile epice să ne împingă în
a plonja, analizând textul, când într-o direcție, când în alta. Uneori (pe
timpul lecturii) îmi făceam o trimitere către stilul ficțional și proza de
psihanaliză, nelipsind în final o intrigă în genul romanului psihanalitic și
această înlănțuire de fapte firești cu fapte senzaționale, ca în cele din urmă
să-i pot creiona romanului aura unei povești reale și posibile. Dar numai ele,
faptele, cele mai importante din viața eroului nostru, aparțin trecutului,
făcând posibilă o introspecție de psihanaliză, de sondare a subiectivităţii personajului pentru a evidenţia tensiunile,
căutările, traumele vieţii lui interioare. În romanul psihologic „Christine”, accentul cade pe construcția
personajului central și evoluția lui din punct de vedere mental și sufletesc.
Talentul autorului este axat (în narare) cu precădere pe adâncimea impresionantă
şi incomensurabilă a Fiinţei Umane. Construit pe principiul romanului jurnal,
suprarealismul delirant al trăirilor celor care au scris în jurnal îi va lăsa
și cititorului multe clipe de reflecție. În fapt, romanul scris în două părți
distincte, Jurnalul lor și Jurnalul Christinei, seamănă,
întrucâtva, cu una dintre povestirile fantastice ale lui Mircea Eliade din Nuntă în cer. Protagoniștii romanului,
Alexie și Christine, sunt doar doi îndrăgostiți oarecare, a căror finalitate nu
poate ocoli un subiect atât de controversat în lumea religiei și cea medicală: persoanele
transgen și sinuciderea. Jurnalul lor
este scris de un anume Fane, prietenul de viață al celor doi îndrăgostiți, care
redă cele scrise în jurnalul lăsat Christinei de către Alexie... și urmărește
firul epic al trecerii lor prin viață. Apoi, după sinuciderea lui Alexie
(moarte prin împușcare) jurnalul este continuat până la repetarea dramei și de
către Fane (îndrăgostit la rându-i de farmecul Christinei, fiind preluat de un
altul. Și astfel, autorul ne sugerează ciclul perpetuu al dramelor pentru
misterioasa Christine, părând a deveni un ciclu continuator al trăirilor
primilor eroi ce au „roit” în jurul farmecului fetei. Jurnalul Christinei (din finalul romanului) este un amestec de
suprarealism și delir sentimental împins către absurdul situației, o „ieșire”
care nu poate avea decât un final sinistru: incendierea locuinței și moartea
misterioasei fete, îmbrățișând jurnalele primului iubit. Puse cap la cap,
secvențele care conduc romanul spre o scriere inventivă va prinde și cititorul
în transa acestei scrieri. Această dominantă a
scriiturii reliefează, în mod paradoxal, o imagistică a Sinelui și vine să
fixeze, în mintea cititorului, un personaj care trăiește, inconștient, într-un
scenariu psihanalitic, în care fraza „nici dragostea nu este un loc sigur” face parte din
viață.
6. „Cercul lui Euclențiu” – de Issabela Cotelin.
Un roman ficțional scris într-un cadru de
scenariu cât se poate de realist, păstrând o amprentă analitică a trăirilor, de
multe ori duse până la granița unor imaginații suprarelist-magice. Construcția
romanului ne amintește de acea contopire a planurilor pe linia sondării intime
de tip proustian cu o mare capacitate de sincronizare între romanul modern
psihologic şi romanul epic de acțiune. În
fapt, în timbru pregnant autoreflexiv,
autoarea aspiră spre o contopire a contrariilor în rostirea intimă, vădind o
grijă aproape pedantă pentru o competiție
browniană a lumii întrebărilor hamletiene despre oferta destinului. Eroul
romanului, Euclențiu, pare un individ abandonat între două lumi potrivnice
dorinței lui de a se înfățișa lumii reale. De fapt eroul romanului este mereu
aflat între două iubiri otrăvitoare pentru înțelegerea lui de a închide cercul:
la început unei conviețuiri normale și mai apoi urâțeniei unei lumi care îl
împinge cu o forță centrifugă spre a se învârti în acest cerc la nesfârșit. Și
toate astea, fără putința de a înțelege menirea venirii sale pe lume. Prima
căsătorie cu Bianca este un eșec. Aceasta l-ar fi vrut sub papucul ei pe
„eunucul” Euclențiu, iar Denisa (cea de a doua soție) și l-ar fi vrut pe
„tolomac” numai din dorința bizară de a i-l răpi Biancăi. Am mai sublinia
determinismul lui Euclențiu pentru că, firesc (gândea el), nu e periculos să
oscileze între fosta poveste de dragoste ce ar fi avut-o cu Bianca și atracția
inexplicabilă pentru Denisa. Imaginea rotirii eroului într-un tramvai, ca
într-un cerc, este legată, acum, de presimțirea unei catastrofe. Pentru ca un
grăunte de speranță să avem și noi cititorii, și să ne fie misterul narațiunii
singurul maraton la care să participăm, tramvaiul care îl tot ducea pe
Euclențiu, atât în adolescență, cât și la o vârstă deja matură, de la un capăt
la altul, nu face altceva decât să-i poarte într-un cerc continuu amintirile,
cunoștințele familiare, trăirile amoroase, și întregul arsenal de introspecție
în nebuloasa sa existență printre oameni. Un roman care poate fi citit și
într-o cheie a realismului magic.
7.
„Gava Nebunul”
– de Andrei Ungureanu
Avem acum spre lectură un roman social,
realist, despre destinul omului care nu se poate integra în societatea de după `89, deși luptă din răsputeri să se strecoare ca prin „ochiurile de plasă”
în lumea nou croită după trecerea de la comunism la democrația noului
capitalism început în România. Eroul romanului încearcă să înțeleagă lumea în
care unii își păstrează demnitatea, iar alții își vând sufletul, o lume în care
solidaritatea umană pare că ar fi dispărut la unii, ca noțiune. Dar ea, lumea
nouă, pare că împarte binele după bunul plac al cuiva. Dimensiunea zbuciumului
uman a unor astfel de romane, proiecția lor spre o nouă abordare care
iscodește, care tulbură conștiințe, pare undeva proiectată între romanele lui
Orwel și Aldous Huxeley, cu o lume tocmai ieșită dintr-un normal „adormit” ce
dă acum fiori, vizând ceva sumbru la orizont. Eroul romanului, Gava Alexandru,
e trecut prin toate etapele unei vieți tumultoase și incerte: de la copilăria
în „Mica Indie” (cum își numește orașul Câmpulung, vestit pentru ARO românesc),
la adolescența trecută prin liceu și facultate, până în anii când maturitatea,
într-o epocă cu atâtea transformări năucitoare la iluziile pe care și le
făurise, e o povară mult prea zdrobitoare în lumea în care fără voie este
aruncat. Destinul care îl aruncă din Câmpulungul natal, ajuns o ruină după
revoluție, în Bucureștiul noilor iluzii întâmpinate îl schimbă total, dintr-un
adult visător și așezat, într-un individ ceva mai ciudat și mai închis în sine
decât alții, dar nu nebun, nu fundamental diferit de cei din jur. Lumea pentru el,
aici, devine neînțeleasă și bizară. Nici măcar încercarea de a face din studenta
Denisa o iubită nu-i reușește, fiindcă simte că lumea acesteia este una a
pierzaniei. Alexandru realizează că nu plecase din „Mica Indie” și se chinuise
atâția ani să iasă din noroi ca să ajungă într-o altă groapă, și să fie la fel de prizonier ca în cea din
care abia ieșise. Dar viața, cu ființele naive și singuratice, se va dovedi și
nedreptă, și nemiloasă. Devine un inadaptabil, că uneori, dând greș la toate,
se întreabă dacă nu cumva e nebun. „Nu ești nebun. Lumea e nebună!” – i se
răspunde spre final, de către un tânăr care însoțea un bătrân, amândoi porniți
la drum să găsească izbăvirea promisă de Marele Învățător. Sigur că aluzia
biblică e punctată aici cu trimitere la Calea, Adevărul și Viața arătată de
Mântuitor. Și tot căutând soluții de ieșire din acest labirint al vieții (în
care depindem de deciziile altora – cum ni se sugerează), Alexandru ajunge la
concluzia că trăim în epoca post-adevăr, post-realitate, post-valori... că
nimic nu este de înțeles în lumea asta, iar moartea e capătul final al tuturor
acestor zbateri. Viața i-a transmis nenumărate semne: a încercat să lupte, a
încercat să se adapteze, să fie ca ei (toți ceilalți), dar „vezi bine că nu se
poate” – îi spune o bătrână care îi iese în cale. „Nu te mai zbate! (i se
spune) Tu nu ești din lumea asta, de asta nu-ți găsești locul nicăieri! Ți se
pare că ești nebun, că nimeni nu te înțelege. Nebun ești pentru ei, dar nebuni
și orbi sunt ei!” Sigur, ajuns aici cu lectura, cititorul se va întreba și el:
da care e soluția ieșirii din tumultul vieții sociale care l-a făcut pe erou,
dintr-un om liber, prizonier? O întrebare fără răspuns (la prima vedere), dar
autorul ghicește că „ochiul de plasă” al salvării va trebui căutat și chiar
intuit și de cititor. Întrucât concluzia ne stă la îndemână, după lectura aunui
roman fluviu ca acesta, într-o asemenea societate nu se poate trăi decât uzând
de căderea umană a celorlalți, adică a celor cu care intri în contact. În
concluzie, spunem că am avut dinainte o carte de reflecții despre viață,
iubire, trăire și multe alte taine ale trecerii fiecăruia pe acest pământ.
Tudor
Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu