„Marile întâlniri” – de Diana Dobrița Bîlea

 

  „Marile întâlniri” – de Diana Dobrița Bîlea (ed. editgraph, 2025)

 

Trecând firesc de la real la fantastic și de la cele lumești la cele sfinte, cartea scriitoarei dobrogene Diana Dobrița Bîlea „Marile întâlniri” (ed. Editgraph, 2025), ne spune povestea tulburătoare a unei orfeline pe numele ei Floare, îmbrăcându-i povestea într-un destin al suferinței, un destin care pare a nu accepta că din suferință se va naște, poate, un timbru al speranței. Viața ei începe chiar din clipa când, încercând să-și curme viața, aruncându-se de la etajul șapte al unui bloc, îngerul mamei, de acolo de Sus, transformat într-o pasăre o lovește peste față, aruncând-o înapoi în brațele sorții. Iar pe măsura scrierii acestor „întâmplări” reale din viața ei, altele și închipuite, S.F., ori gânduri răzlețe, ficționalitatea se produce treptat, acumulând în mod gradual la senzațiile și povestea celui-care-scrie drama vieții eroinei romanului, pornind de la reperele unei realități identificabile. E un text care pune întrebări și pentru credincioși și pentru cei care încă mai șovăie în credință, dar nu neapărat a-l duce pe cititor pe calea religiei, cât a-l avea ca interlocutor pe tot parcursul romanului în lămurirea ideii de bunătate și salvare a sufletelor îngenuncheate de viața grea. Suflete ce urmează a fi salvate de a renunța să lupte pentru iubire; un mesaj țintă ce trebuie să ajungă la cititori. Conflictele epice ale eroinei cu viața și moartea, sunt de natură a pune în lumină complexitatea unui demers de psihanaliză a personajelor din roman, iar morala pe care o putem trage din „Marile întâlniri” îți transmite un sentiment al vinovăției celor care se intersectează în viață, mereu în goana după dragostea trăită, meditată și din nou retrăită pe piscuri cât mai primejdioase. „Există multă viață reală în roman, dar și multă spiritualitate. Marile întâlniri conduc la ideea că sufletul și trupul se pot elibera de moarte prin înțelegerea binelui și practicarea acestuia” – scrie Ovidiu Dunăreanu în prezentarea succintă a cărții, pe coperta a IV-a. Rămasă semiorfană (mama ei se sinucisese aruncându-se în mare ca urmare a asumării unui accident stupid de automobil, iar tatăl deja se retrăsese la o mănăstire din zona Iașului fără a mai lua legătura cu familia), Floare se trezește, după gestul nefericit de a se arunca de la balconul mătușii nenorocite de un soț satrap, direct la orfelinat, nimerind dintr-un hău al vieții în alt hău. Întrebarea mătușii, „care îi este scopul vieții?”, pusă înainte să-și dea duhul după bătaia soțului, devine un leit-motiv în viața ei de acum înainte: pentru ce să trăiască, pentru ce să lupte, să se bucure și să iubească? Prima minune care i se arată e rugăciunea „tatăl nostru” spusă continuu la căpătâiul unei colege din orfelinat (și care o readuce din moarte), pare a fi calea în viață. Dar viața se dovedește mult mai crudă: tatăl din mănăstire, acolo unde Floare crede că va găsi un liman de salvare, nu o acceptă. Prima tentativă de a se arăta mireasă, alături de fiul naiv și ciudat al agentului de pază al orfelinatului eșuează. Alungată direct din nuntă pe drumuri, Floare e salvată, printr-o coincidență a întâmplării, de un regizor de teatru care îi asigură adăpost în cabina teatrului și pare a găsi drumul adevărului, jucând rolul lui Lady Macbeth. Talentul autoarei, pe de o parte, de a-și pune ideile în pagină și eroina în diverse ipostaze și cumpeni ale vieții, pe de alta, este pus în evidență prin acel simț epic  dezvoltat pas cu pas în acțiunea romanului. Și la drept vorbind, cele mai bune romane ale Dianei Dobrița Bîlea, scrise până acum, au împletit firesc ficțiunea cu realitatea, pentru a spune ceva despre actualitatea romanelor apărute în acest labirint al scrierii ficționale, multe dintre ele după rețeta realismului magic. Adică situate undeva la granița dintre real și fantastic, în care realitatea și povestea unor fabulații se amestecă și nu se mai pot distinge una de cealaltă (în romanul de față: vezi scenele apariției fantomei Lady Macbeth prin încăperile teatrului, când deopotrivă imaginația și fantasma dau dimensiunea magicului).  

Înzestrată cu o nestăvilită  libertate a imaginarului, în roman scenele se derulează cu rapiditate, de la emoția nunții Floarei la alungarea pe drumuri, la primii fiori ai iubirii alături de regizorul Ioan și viața de succes pe scenă, la fuga ei în brațele lui Mirel (un tânăr arătos dar de un cinism incredibil cu semenii) urmată de moartea acestuia și fuga ei cât mai departe de orașul de la malul mării cu urmăritorii asasini ai lui Mirel pe urme. Naratorul este și el un personaj mascat care trage sforile acestei narațiuni spre întâmplări halucinante în viața Floarei, de acum înainte. Aici, autoarea se dovedește o bună mânuitoare de conflicte dramatice. În ciuda acestor structuri scenice, redate cinematografic, textul reușește să fie captivant în tărâmul magiei și spiritualului, iar poveștile devin palpabile și credibile până la un punct. Și ceea ce este interesant e că nu sunt create dificultăți de psihanaliză în a urmări fiecare relatare, în fapt, a fiecărui personaj analizat în parte: bunul samaritan (chinezul Lao Tzu), pustnicul Zaharia, urmăritorii interlopi, femeile ciudate din pădurea muntelui Rarău etc. Ceea ce dovedește că autoarea a surprins, în scriere, că ficțiunea e doar un mod de a ajunge din urmă realitatea. Întâlnirea Floarei cu pustnicul Zaharia îi asigură eroinei șansa omului în acest necunoscut univers: să priceapă atât cât îi trebuie să înțeleagă, ori că trăiește pe un fir care se poate rupe oricând, dacă s-ar abate de la drumul credinței și încrederii în bunătatea interioară a sufletului uman. Ce este omul în acest mare Univers? „Ce ești Tu, Doamne? Ajută-mă să Te înțeleg! Cine să le spun că ești?” se întreabă ea după ce îl vede pe Hristos stând pe patul părintelui Zaharia, în chilia unde venise să se spovedească. Și apariția Lui acolo pare să o încredințeze, dacă încă se mai îndoia, că venise să o asigure că El nu o va lăsa singură în încercarea de a-și salva sufletul. De aici încolo numai noi, cititorii, îi putem urmări și îi putem judeca faptele eroinei, putem crede în judecata instanțelor judecătorești și de tot felul, „că doar n-o fi omul mai mare ca Dumnezeu”. Făcând un salt peste „condiția de simplu muritor” al omului (șa cum ne sugerează Ovidiu Dunăreanu), eroina se sacrifică de dragul credinței, salvând copii și oameni care îi apar în cale; și astfel dragostea unui spirit religios atins în chilia părintelui Zaharia îi condiționează căutarea adevărului de bună conviețuire a spiritului ei pe „Calea Domnului”. În final Floare își află dragostea în brațele regizorului Ioan și al copilului ei Vlăduț, în scenarii succesive care se multiplică și amplifică până la ținerea respirației, senzația ajungând și la cititori.

Vocaţia de a îmbina epicul cu imaginația unui fantastic aproape basmic, în povestea narată (atât de intuitiv şi natural), nu poate să fie decât o vocaţie a perseverenței, care nu vine la comandă atunci când narezi o poveste imaginară, fiindcă trebuie să ai maturitatea și claritatea mesajului, cât și acea pasiune crescândă pentru actul scrisului. Cineva spunea că a scrie, mai cu seamă, proză, e nevoie de multă viață, de multe trăiri pe toate planurile; după mine, răbdarea de a duce o poveste la bun sfârșit înseamnă conștiința propriei valori și că scrisul pentru autoarea Diana Dobrița Bîlea reprezintă un angajament total în a conduce scriitura spre o estetică și o morală a existenței umane pe planeta numită Pământ.

 

                                                        Tudor Cicu