Tableta celui care își pune întrebări (11)

 

Tableta celui care își pune întrebări 

 

     Mama, când se ruga la icoană, în copilăria mea niciodată nu mi-a spus dacă sfântul din icoană, căruia i se ruga, îi asculta ruga și îi spunea ce trebuie să facă. Mai târziu mi-a pus în mână Sfânta Scriptură și mi-a zis să învăț pe de rost verseturi din ea. Multă vreme n-am înțeles pentru ce trebuie să fac asta. Mult mai târziu am început să-mi pun întrebări. Iar una dintre ele nu-mi dădea pace și nici nu-i găseam un răspuns. „De ce să-i ierți, Doamne, când ei ți-au supus Fiul la cazne groaznice?” N-am urcat niciodată pe Golgota ca să găsesc acolo răspunsurile, dar ca orice copil crescut la mare am coborât uneori cu aceste gânduri la mine. „Iartă-i Doamne, că nu știu ce fac!” – aud dinspre Mare, când mai poposesc la țărmurile ei. De câte ori mă înfăţişez dinaintea mării, nu uit să privesc în cele patru zări ale punctelor cardinale cunoscute şi să-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi i-a scos în calea copilăriei pe: E. A. Poe cu al său „regat lângă mare”, unde „trăia odată, de mult, o fată/Pe nume Annabel Lee”; pe E. Hemingway cu a sa nuvelă „Bătrânul şi marea” – spunându-ne tuturor – că „un om poate fi nimicit dar nu înfrânt”; apoi pe H. Melville, explicând de ce cântecul de ultim rămas al căpitanului Ahab, care se jeluia în plin ocean, va rămâne emblematic prin cuvintele sale jeluitoare: „M-ai tras pe sfoară! M-ai tras pe sfoară!” – şi – nu în cele din urmă, cum pot eu a-l uita pe R. L. Stevenson? Nici un adolescent nu-i poate ierta gestul (fie şi scriitoricesc) de a-l arunca pe bietul Jim Hawkins în grozăvia acelei mări misterioase, printre acei piraţi cu cântecul lor halucinant: „Cinşpce inşi pe lada, lui/Io-ho-ho!/Lada căpitanului”. Şi, cum să nu te cucerească unul care rosteşte atât de simplu: „dacă lucrurile merg până la spânzurătoare, atunci ştreangul e pentru toţi, auzi?” Iar după ei, au venit apoi alţii, care au împânzit zările şi amintirile mele. Întreb și mă întreb: cum poți concepe, ca în țara lui Decebal, a lui Mihai, Tudor Vladimirescu, Brâncoveanu, Doja și Iancu, a lui Horia, Cloșca și Crișan (printre cei câțiva care și-au sacrificat viața pentru țară), se găsesc azi unii care s-au specializat în arta de a ponegri și insulta țara? Au uitat numele lui Ioan Gavrilă Ogoranu, cel vânat asiduu de securitate? Acel luptător anticomunist refugiat și ascuns în munți ca mulți alții, dar el fiind ultimul dibuit și descoperit ca urmare a unei trădări dintre ai săi. Spunea Ogoranu: „Vânzarea de țară a devenit la noi o boală națională!”

     Când pui întrebări, ai sentimentul că înaintezi într-o junglă,  iar răspunsurile, fiindcă au rămas mult în urmă, iată, nu mai vin. Iar când privim în urmă, avem senzaţia că noi am mers înainte, mereu înainte, dar ceva din sufletul nostru a rămas pironit de locurile din care ne-am desprins şi ne urmăreşte cu mirare desprinderea. Cam ce vreau să vă spun acum, toate astea, seamănă un pic cu „stranietatea” senzaţiei pe care Dorian Gray o avea ori de câte ori îşi privea tabloul asupra căruia dăduse „glas” dorinţei năstruşnice ca el să rămână tânăr şi portretul să îmbătrânească. Înţelegea însă bine, că portretul deţinea şi taina vieţii lui şi, acum (privindu-l), îşi dezvăluia povestea. Unii dintre cei care, totuși, mă citesc (din cei cu un dinte, pornit să are ca rinocerul lui Ionesco, tarlaua cu barabule) mă pot privi mirat cum, arămind pe-un caier de fus, povestea mă fascinează, acum, ca şi în copilăria mult lăsată în urmă, precum odinioară pe mult iscusitul Ulise, zeiţa „Calipso, cea cu plete mari de aur,/Ce cuvântează ca o muritoare” (Homer, Odiseea). Le spun că noi cei care scriem, spunem povești pentru a ne ține în viață, în lumea asta care pare a dori să oprească planeta din mersul ei. Le aduc aminte că H. C. Andersen mărturisea că, în „O mie şi una de nopţi” găsise subiectele pentru piesele sale care au salvat la vremea aceea teatrul. Tâlcul poveştilor din piesele sale, era pus să rostească acel adevăr simplu: sănătatea, voia bună, pacea sufletului şi iubirea celor apropiaţi, toate astea sunt întotdeuna de preferat arginţilor şi aurului. Cum populația acestei țări pare a fi aruncată în două labirinturi diferite, ca într-o poveste aflată în cartea celor o mie de nopți, mă întreb: în care din aceste labirinturi sunt unii și în care alții? Tu, cititorule în care crezi că ești? Dar, să desfășurăm, pe scurt, povestea celor două labirinturi: în țara Babilonului, în vremurile străvechi se găsea un rege care și-a adunat arhitecții și constructorii și le-a poruncit să ridice un labirint de ziduri și drumuri atât de încâlcit și ciudat, încât nici cei înțelepți, nici cei curajoși n-ar fi îndrăznit să intre, fiindcă cei care intrau se rătăceau în el. La ceva timp după ce a fost ridicat, a sosit la curtea acestuia un rege al arabilor și pentru a-și bate joc de naivitatea acestuia, regele Babilonului l-a pus să intre în labirint. Se lăsase noaptea și regele arab tot nu găsise ieșirea. Atunci el s-a lăsat în genunchi și s-a rugat lui Allah, neîncetat, spre a-l îndruma să găsească ieșirea din labirint. Implorând ceasuri întregi, până la apariția zorilor ajutorul divin, în cele din urmă a găsit ieșirea. Iar când s-a înfățișat iarăși dinaintea celui care îl păcălise să intre în labirint, acel rege umilit nu s-a arătat supărat, dar i s-a lăudat regelui viclean că el are în țara lui un labirint și mai faimos și că într-o zi o să i-l arate. Și n-a mai zis altceva nimic și s-a întors în țara lui unde și-a strâns oastea și căpitanii și i-a pregătit pentru cotropirea Babilonului și prinderea regelui din îndepărtata cetate. Și povestea spune că într-o bună zi au cotropit cetatea de n-a mai rămas piatră peste piatră și pe regele Babilonului l-a făcut prizonier. Apoi legat fedeleș și urcat pe o cămilă l-au dus în deșert de l-au lăsat acolo, zicându-i: „O rege al veacului tău credul. În Babilon ai vrut să mă pierzi într-un labirint făcut numai cu ziduri și uși, crezând că ți se cuvine și ai puterea de a-ți bate joc de mine, dar a venit și timpul, cum ți-am promis, să îți arăt labirintul meu, unul fără ziduri, trepte și uși, și să ceri îndurarea Atotputernicului tău de a afla ieșirea din el”. I-a desfăcut apoi legăturile de la mâini și picioare și l-a abandonat în deșert. Acesta a tot mers înainte și înapoi prin pustiul dunelor de nisip și în cele din urmă a murit de foame și de sete. Că Dumnezeu, așa cum stă scris, odată și odată le va rândui pe toate după dreapta Lui Judecată. Cum îi spunea și lui Iov: „Cine este cel ce îmi întunecă planurile prin cuvântul fără pricepere?” (Iov 38-2).       

     Tot citind în adolescenţă, cam tot ce îmi cădea în mână, bucuria descoperirilor mele trecea printre cei dragi „precum plugarul poftitor de cină,/când ziua-ntreagă-n ţelină-i trag boii” (Odiseea, C 13, v. 47-48). Și ce ne rămâne în urmă, te întrebi tu? Poate ar trebui să-ți răspund și eu, precum poetul acela muribund al lui Lamartine: „Crezi că lebăda care urcă spre soare, mai vede umbra aripii sale pe valuri?” Dar, numărul pildelor, al fabulelor, al metaforelor (de care e capabilă viaţa să ni le ofere) e neînchipuit de limitat pe lângă aceste nenumărate invenţii livreşti, care, atenţie! - poate însemna pentru toţi, calea  pe care ne-o arătau cărțile ce ne vorbeau despre faptele Apostolilor. Și, atunci, de ce-aș fi trist?

     Tot acolo pe malul mării m-am tot gândit la acea fantastică discuţie surprinsă de Raskolnikov („Crimă și pedeapsă” – de F.M.Dostoievski), în acel local de mâna a treia. Scena are loc după prima vizită la cămătăreasa Aliona Ivanovna, când amanetează în schimbul a două bumăşti, inelul dăruit de sora sa Dunea. Discuţia aceea nu e mai puţin fantastică decât convorbirea nocturnă a câinilor cervantereşti din „Don Quijote”. Căci dacă e straniu să auzi patrupedele vorbind cu glas omenesc, nu e mai puţin straniu să-ţi asculţi propriile gânduri, rostite aşa ca din senin, de gura altuia (fie și sumegând de furie împotriva a tot ce ai realizat, parcă, împotriva voinței lui!). Spune autorul lui Raskolnikov: „Cât de ciudat se împleteau aceste vorbe cu gândurile lui”. Nu ştiu de ce, aceste imagini se împletesc cu cele ale lui Geordano Bruno (care credea), şi cele ale lui Galilei (care ştia). După cum se ştie, primul a ars, iar al doilea a retractat tot ce susţinuse cu ştiinţă în faţa judecătorilor săi. Ei, bine! Ce-l făcea atunci pe Andersen (autorul fetiței cu chibrituri) să susţină cu tărie că, din durerea cea mai aprigă poate ţâşni bucuria? Ar trebui să-i verific susţinerile lui Bulgakov, sau poate să-i mai întreb şi pe alţii. Sau mai bine să procedez ca Trigorin din „Pescăruşul” lui Cehov, cel care, la vederea pescăruşului ucis de arma lui Konstantin Gavrilovici, a exclamat: „Ah, da... Mi-a trecut prin minte un subiect... Un subiect pentru o scurtă povestire”. Şi urmează să spună povestea cu malul unui lac „al codrilor albaştri” şi fata care şi-a petrecut acolo copilăria. Dar, întâmplător (şi în povestea asta), apare un om şi, „din plictiseală” îi distruge viaţa ca şi a acelui pescăruş. Şi aici, cititorule, trebuie să cădem amândoi asupra unui aspect al discuţiei noastre: e viaţa un obiect de contemplaţie filosofică sau unul de investigaţie ştiinţifică? Și nu înțeleg avântul unora care, nici una, nici două, te și vrea vârât în labirintul pe care l-a ridicat acel rege al Babilonului. „Criticul meu anonim” - știe, că de și-ar declina identitatea, l-aș face de toată ocara, într-un dialog cinstit.  Aici (îi propun), va trebui să mai reflectăm şi noi, ca acel Ivan Bezdomnâi, poetul, din „Maestrul şi Margareta” – căruia nimeni nu-i putea lămuri în singurătatea sanatoriului în care fusese adus cu forţa, cele deja întâmplate: „...şi totuşi, individul ştia dinainte că lui Berlioz i se va tăia capul?! Cum să nu intri la idei?” (pag.143). Dar, tocmai aici e sarea şi piperul (profesorul acela misterios, care prevăzuse toate acestea), era un om care îl cunoscuse personal pe Pontius Pilat - din ceea ce povestea. V-am lansat, deja, întrebarea: M-ați văzut pe mine cu piroanele bătute în cuvinte? Atunci, cele trei cărți de comentarii literare, însumând peste 150 de scriitori contemporani, asupra cărora m-am aplecat, spre a le ușura zborul către cititori, E CRUCEA MEA.  A ta, anonimule critic, care e? S-o comentăm împreună, așa cum spunea Gabriel Garcia Marquez: că nu ești de nici un loc atâta vreme cât nu ai nici un mort îngropat în opera ta. Sau, cum profețea J.L. Borges: în veacul acesta care nu percepe de obicei altă izbândă, poetul are curajul de a propune o lirică fără mister. Cu toate că: „înainte, scriitorii căutau în primul rând să obțină interesul sau emoția cititorului”. Și atunci? La ce vă mai aplecați voi, care vă mai îndoiți? Pentru a judeca pe cineva, trebuie să-i citim cam tot ce a publicat. Dar știu că vă e greu să faceți asta, mai bine înjurați cum vă vine la gură. Ori trimiteți potopul pustiitor al furnicilor roșii care să sape la temelia casei noastre, cum citeam în cartea lui G. Garcia Marquez: „Un veac de sigurătate”. Vorba lui Marquez: „Nu se poate trăi într-o asemenea delăsare. În felul ăsta vom ajunge să fim devorați de gângănii” și „...astfel veți participa și voi, la delirul colectiv”. Și a venit vremea să mă întreb: De ce oamenii îi judecă pe cei din jur, în loc să fie ei schimbarea pe care vor s-o vadă în lume? Și un prim răspuns mi-ar fi dat Carl Gustav Jung: „Să gândești este dificil. De aceea majoritatea oamenilor judecă.’’  Și mă întorc de unde am plecat, de la Biblia pe care mama mi-o punea dinainte să-i învăț pe de rost unele versete și la Isus care ne avertiza: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu ce judecată judecați, veți fi judecați; și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura.” (din Matei 7: 1-2).

     Iar a nu măsura corect e ca și cum ne-am mira de frumusețea hainelor împăratului (care apăruse gol în fața slujitorilor săi) și nici a vedea dezastrul care ne așteaptă pe toți (în viață, cultură, traiul de zi cu zi...), și continuă să se amplifice. Nu i-am citit romanul lui A. Camus, „Ciuma”, dar pare că nu trebuie să rămână nimic neatins de un fel de ciumă care a cuprins din nou planeta. Și atunci, cum să nu-ți pui, pe lângă întrebarea, „La ce bun poeții în vremuri de restriște?” (Wozu Dichter in dürftiger Zeit?), care aparține poetului german F. Holderlin și tu întrebarea ta? „Mai e de-un folos scriitorul în lumea asta”? Fiindcă rostul scriitorului ,în genere, nu este acela de a reproduce realitatea, ci de a o transfigura, de a-i oferi semnificații de a depăși universul concret – prin cultivrea intuiției, a revelației. Iar scrisul e o terapie a sufletului și o „amânre a morții” cum ne-a arătat Șeherezada.