Am fost și
eu personaj la granița dintre viață și roman
La ocnă, unul ca
Dostoievski, întâmplător sau nu, descoperise că ceea ce desfigurează ori
urâţeşte în chipul cel mai oribil sufletul omului nu este crima (păcatul, zic eu) în sine, cât decăderea
în catacombe a simţului său moral. Cu alte cuvinte, celui decăzut în
imoralitate i se pot ierta fărădelegile comise. „Mă hotărâsem tocmai să devin
un om cinstit până la sfârşitul vieţii (spune Dmitri Karamazov), când destinul,
cu o lovitură de măciucă, m-a dat peste cap”. Iată însă că trăsnetul s-a abătut
asupra sa şi a acceptat să fie „pus la stâlp” şi înfierat în faţa tuturor! Să
fi fost pusă mâna Celui-de-Sus deasupra capului său când rostea toate acestea?
Acum,
cititorule, e rândul nostru să ne zburlim la destin, precum Dmitri Karamazov.
Aici nu mai poate fi mâna Celui-de-Sus. Nu putem tăcea, pentru că în poveste,
vrem nu vrem, suntem prinși și noi. Uneori, în lăcașul memoriei mele, ca un clopoțel, sună
din când în când sfatul bunicii (când o mai sâcâiam cu iluziile mele darwiniste
despre om), transmis acum prin timp: „Tu să te rogi
Întâmplarea din acel an mă
adusese în poziția de „copil al nimănui”, cam la fel cum se trezise Clive
Briggs din „Mai presus de toate” a
lui Eric Knight, după ce se despărțise de Prudence Cathaway la hotelul unde își
petrecuseră aproape cele zece zile de permisie. Cartea o văzusem pe măsuța din
camera doamnei Lucia când am coborât în portul vechi, la casa locuită de mama
dumneaei. Scrie E. Knight despre eroii lui: „S-au întâlnit în întuneric, fără
să se vadă unul pe altul. În lumina slabă, cernută prin norul care acoperea
luna în al treilea pătrar, nu vedeau decât contururile neclare ale pietrelor
văruite care mărgineau drumul ce pornea de la poarta taberei”. Se cunoscuseră
la un concert, într-un oraș unde Clive, soldat aflat în permisie, o întâlnise
pe Prudence, aflată și ea în uniforma unei școli a Forțelor Aeriene din zonă.
Au stat de vorbă pe un zid al unei biserici cu cimitir, înainte ca Prudence să
intre în tabără. Apoi s-au întâlnit și în următoarea seară, tot pe același zid,
iar când s-a întunecat și au ajuns la o căpiță de fân, pe un câmp din apropierea
taberei, au făcut dragoste.
Pe un zid de piatră am întâlnit-o
și eu pe Adriana. Povestea mea
și a Adrianei am povestit-o în romanul meu, „Fata cu smochine”. Pe un zid de piatră, în portul vechi, Adriana
vindea smochine și alte mărunțișuri pentru femei, lucruri aduse de un unchi
marinar de cursă lungă. Încerc să-mi amintesc cam când a început povestea
noastră. Şi
cred, da, îmi amintesc şi asta, că era prin aprilie 1968... Coboram treptele în
portul vechi. Nea Nelu, gazda mea, îmi dăduse adresa: „Cum cobori treptele
dinspre bulevard, dai de o statuie din piatră reprezentând un arcaş, ceva
întruchipând un om cu un arc în spate, ocoleşti, faci la stânga şi apoi la
dreapta. Pe lângă zidul din faţă, lung de 50 de metri, încărcat cu iederă, mergi
înainte, şi la capăt e o casă acoperită cu tablă ruginită de ploile din
decursul anilor. Ai s-o recunoşti după sârma de rufe din dreptul unor ferestre
căptuşite pe dinăuntru cu ziare vechi, sârmă încărcată, mai întotdeauna, cu lenjerie pusă la uscat.
După cum arăta de vânjos nea
Nelu, gazda mea, putea să joace alături de fratele lui în lotul de rugby al
Farului Constanța. Dar lui îi plăcea să şofeze. Era mort după tiruri. De aceea
şi profesa meseria de şofer de tir, de cursă lungă. Eu rămâneam deseori singur
în apartament, dar uneori, cu doamna Lucia, soția lui nea Nelu, o femeie la
aproape treizeci de ani. Nu ştiu unde lucra ziua, nici nu mă interesa, dar când
venea acasă mă găsea în camera mea, citind ori chinuindu-mă cu problemele de
matematică. Atât mă întreba: „Tudor! Ia zi, cum a fost azi la şcoală?” Iar eu
începeam să-mi imit profesorii, mai puneam și de la mine, așa cum văzusem la
Florin Piersic când juca sceneta „Despre cometă cu școlerul Bîrsescu” a lui
Caragiale... și cum încerca el să le dea elevilor o „educațiune zolidă”, iar
doamna Lucia stătea răsturnată, tolănită pe canapea şi râdea de i se zguduia
tot trupul.
Era uimitor s-o priveşti așa pe
canapea, pe doamna Lucia. N-am stat un an întreg în gazdă în apartamentul din
Tomis 2, fiindcă doamna Lucia ne părăsise de ceva vreme şi plecase la mama ei,
în port. Nea Nelu o surprinsese într-o bună zi, în casă, cu un popă. Amândoi
goi în pat. De! El tocmai ce venise neaşteptat dintr-o cursă care nu mai
avusese loc. Scandal mare a fost atunci. Din fericirea în care credeam, ca
tânăr licean, la nici 16 ani, într-o familie ca a lor, fără copii, fără griji, am
ajuns cu toţii nenorociţi. Totul s-a năruit dintr-odată. Popa a fost scos în
pumni din apartament şi aruncat de-a dura pe scări, doar în chiloţi şi cu două
boarfe ca veşminte în braţe. Dar, mi s-a spus, nu a scos un cuvinţel. Doamna
Lucia a şters cu părul ei parchetul, sub mâinile lui nea Nelu. Am aflat toate
astea după ce am sosit seara de la cursuri. Nu mai spun ce milă îmi era când o
vedeam prin casă doar în furou, chiloţi şi sutien, cu ochii învineţiţi şi
corpul numai vânătăi. Nu mai avea cu ce se îmbrăca. Toate hainele i le dusese
nea Nelu în baie şi le dăduse foc. Care mai rămăseseră nearse, le aruncase în
cada cu apă. Cum să mai plece doamna Lucia din casă? Și totuși, într-o zi,
rămasă singură, a făcut rost de niște haine de la o vecină de apartament și a
plecat de acasă direct la mama ei, în portul vechi.
După plecarea doamnei Lucia, trei săptămâni au
trecut cum au trecut. Celelalte însă au fost groaznice. Mâncam ce apucam, ne
spălam cămăşile când şi când. Atunci nea Nelu şi-a călcat pe inimă şi m-a rugat
să mă duc eu la maică-sa în port, unde lăsase scris doamna Lucia că pleacă
definitiv şi să o rog fierbinte să se întoarcă la noi. „Măi copile! Dacă o vezi
că o ţine pe-a ei, tu să-i cazi în genunchi, joacă teatru, orice, numai să-i
smulgi promisiunea că într-o săptămână-două se întoarce acasă. Zi-i că ai
scrântit-o cu şcoala din cauza asta, că ţi-e ruşine să mai mergi în halul ăsta
la şcoală!”
Am găsit casa. Doamna Lucia a
fost surprinsă să mă vadă, apoi m-a invitat să intru și să afle ce era cu mine
acolo. Am
intrat în casă şi m-a invitat să iau loc pe un divan. Cât timp a dispărut în
bucătărie să prepare ceaiul, m-am uitat de jur împrejur prin cameră. Încăperea
în care mă aflam era una modestă, în comparaţie cu mobila şi lucrurile ce le
avusese în apartamentul ei. Pe marginea unei măsuţe am zărit o carte. Am luat-o
în mâini şi am răsfoit-o. Dar n-am avut curiozitatea să citesc din ea mai nimic.
Cartea se numea (cum am mai spus) „Mai
presus de toate” şi era scrisă de un englez pe nume Eric Knight. Aş fi vrut
să o răsfoiesc mai în detaliu, dar am auzit uşa de la bucătărie şi am zărit-o
pe doamna Lucia venind cu o tavă, pe care se aflau două căni de ceai aburind şi
o farfurie cu biscuiţi vărsaţi. Am pus repede cartea la locul ei... Mi-a
surprins gestul. Şi, de parcă mi-ar fi înţeles gândurile, dar şi gestul meu de
a-mi retrage privirile dinaintea asediului la care mă supusese, s-a aplecat, a
luat cartea şi a deschis-o la o pagină îndoită, ca semn unde reținuse ceva important.
„Uite ce spune autorul aici, în primele rânduri! Eşti atent? Fiindcă, vezi tu,
Tudor, tocmai aceste cuvinte m-au făcut să opresc lectura şi să fixez tavanul,
să stau aşa cu ochii pe pereţi timp de o oră, să mă întorc la pagina asta
îndoită, să recitesc şi să reflectez la toate cele întâmplate. Scrie aici aşa:
„Încearcă să uiţi, e tot ce poţi face. Doar nu e un cataclism. Lumea va
continua să existe ca şi până acum. Nu merită să faci o dramă din asta”.
N-a mai spus nimic,
s-a ridicat și s-a dus în fața ferestrei, privind cu tristețe afară. Apoi a
început să-mi spună povestea celor doi eroi din carte. Glasul ei se înălța ușor
visător, ca și cum ar fi fost povestea ei. Îmi spuse cum își luaseră cei doi o
permisie de câteva zile și plecaseră cu trenul oriunde „avea să-i ducă”, apoi cum
se cazaseră la un hotel și acolo aflase Prudence (Prue, cum îi zicea el)
povestea vieții lui. Povestea tristă a unui băiat orfan de tată, crescut (până
la moartea mamei) în credința unui destin învingător, deși soarta celor săraci
nu avea cum să fie una prea bună nici în Anglia. Multe meserii încercate, multă
suferință, dorința de a învăța cât mai multe, apoi războaiele cu nemții duse
prin Belgia, Franța, încercări ale vieții din care, totuși, ieșise teafăr. În
afară de o pneumonie care îl țintuise o vreme într-un spital, și asta pentru că
renunțase la dreptul lui de a se salva în barca sosită pentru a-i culege
dintr-un naufragiu. Îi dăduse întâietate unui alt soldat, mai puțin rezistent,
iar el rămăsese în apa rece, să aștepte altă ocazie. În timp ce Lucia îmi
vorbea, îmi puteam imagina astfel de lucruri, dar nu puteam să mă desprind de
celelalte, petrecute în dormitorul ei cu acel popă, până ce dăduse nea Nelu
peste ei. La naiba! mi-am zis. Înalță capul, vino-ți în fire și nu te mai gândi
la asta! Ia lucrurile așa cum sunt. Bea-ți paharul până la fund și trăiește,
iubește și râzi ca toți ceilalți. Cine ești tu, să vrei să fii altfel decât
toți ceilalți?” Și parcă o vedeam, în Hamlet,
pe Ofelia, care nu dăduse glas sfaturilor fratelui ei, Laert:
„Ia seama, dar, ia seama, surioară,
Și stai în umbra dragostei, ferită
De focul și primejdia dorinței,
Prea
darnică-i cea mai sfioasă fată,
Dacă-și arată lunii frumusețea!”
Nu spunea și
Dostoievski că un om este o lume pentru el însuși? Dar numai lumea lui, nu
alta! Și când Lucia îmi povestea cum trecuse Clive prin acele războaie, părea
a-mi spune că, mai curând sau mai târziu, moartea îl ajunge pe fiecare la timp.
O ascultam ca într-un fel de transă: „Femeile sunt mult mai crude decât
bărbații”, îmi spuneam. Și cum stătea așa la fereastră, cu mâinile încrucișate
la piept, parcă aștepta moartea, nedorind decât să vină mai repede, pentru a
lăsa în urmă această lume tare nedreaptă cu astfel de iubiri. „De ce nedreaptă?”
am îngăimat la un moment dat. Mi-a povestit cum renunțase Clive să se mai
întoarcă la unitate, iar Prue se înfricoșase când auzise hotărârea lui și
căutase să-l convingă să renunțe la o asemenea grozăvie. Nu reușise, iar ea
plecase cu trenul la unitatea ei. Lui îi rămânea să ducă mai departe viața unui
fugar hăituit de civili și de polițiști deopotrivă. În final, se duse la Londra
și se hotărî să îi dea un telefon în tabăra Forțelor Aeriene, unde se pregătea
Prudence, și să-i spună să vină în gară la Londra, că are să se căsătorească cu
ea. Și apoi, împăcat, se va duce și el să se predea.
Dar evenimentele
începuseră să se precipite. Londra era sub asediul furibund al aviației
nemțești din grozăvia celui de-Al Doilea Război Mondial. Iar Prue venise la
chemarea lui, așteptase în gară toată noaptea, dar el nu venise. Și nu venise
pentru că sosise mult înainte de a se porni atacul aviației nemțești asupra
zonei gării, iar un avion se prăbușise pe o clădire din apropiere, în timp ce el
alergase să dea o mână de ajutor femeii și copilului prinși între dărâmături. Un
zid căzuse peste el și-l accidentase. Prue avea să afle printr-o scrisoare
sosită în tabără de la un amic al lui Clive, că iubitul ei venise la gară, că
participase la salvarea unor oameni bombardați și datorită unui zid care căzuse
peste el, acum se afla la un spital în Londra. Acolo unde avea să fie operat
chiar de tatăl lui Prudence și asistat la căpătâiul patului chiar de iubita
lui. Deși
tatăl ei îi spusese că iubitul ei nu mai avea de trăit mai mult de 72 de ore
(având în vedere urmările pneumoniei căpătate în acel refugiu în război), Prue
încă mai spera, fiindcă în momentele de luciditate, când se trezea, Clive îi
vorbea ca și când nu ar fi avut nimic.
Și câte mai visa el!
Că după ce Prue va naște primul lor copil, după asta vor mai avea încă șase...
și casa, și viața lor se va umple de glasurile lor. Căci, dacă nu iubire,
ce poate fi mai presus de toate
pentru toți? Dar de ce oamenii trebuie să treacă prin iadul unui război
pustiitor de lucruri pe pământ și de suflete, ca să poată afla ce se află în
adâncul inimii lui? se întreba Clive pe patul de spital, cu Prue la căpătâiul
lui. Pesemne așa se întreba, în Hamlet,
Polonius, când le da ultimele sfaturi, zăvorâte în minte, celor doi frați:
Laert și Ofelia. Le spunea Laert celor doi copii: mai presus de toate, „fii ție
însuți credincios”, căci „păstrătorul cheilor inimii ești tu!” A aflat Clive? A aflat Prue?
Visa frumos Clive Briggs. Dar atât! Clive avea să moară în cele din urmă, așa
cum precizase tatăl ei, după 72 de ore, pe patul de spital, cu Prue la
căpătâiul lui, ea încă mai trăgând o speranță. Dar atât! Și afară, Londra rezista
asediului aviației nemțești, când Prue a pornit de una singură spre casă. Singură, cu
un copil în pântece și cu visurile lui Clive în suflet.
Am plecat de acolo cu
promisiunea (la rugămintea doamnei Lucia) că îmi voi găsi repede o gazdă și mă
voi muta. Că așa era mai bine pentru mine. Apoi gândurile mele s-au amestecat. Sunt
zile, în viaţa noastră, în care moartea şi viaţa sunt, câteodată, precum două
apariții asemuite cu două comete, astre şi ele pe cerul spre care privim
uneori. Ce putem face? mă poate trage de mânecă ori chiar mă poate întreba
cititorul meu. Baierele sufletului i se deschid oricui. Da, am zice noi! Mergeam și aveam în
memorie imaginea unui Robert Jordan (din „Pentru
cine bat clopotele” de Hemingway), tot timpul cu ochii înălțați către cer,
rămas singur să-și aștepte dușmanul pe costișa pădurii, în acea retragere a
cetei de țigani din gherilă, după ce aruncaseră podul în aer. Dar era Dumnezeu,
în clipa aceea, cu el? mă întrebam eu. Numai
dacă şi cel care priveşte cerul are conştiinţa curată, îmi spuneam. Oare m-aş
simţi mai bine dacă aş da uitării toate aceste păcate ale noastre? Care păcate?
ar fi spus Jim (eroul nostru din Comoara
din insulă a lui Stevenson), imediat ce pusese piciorul pe puntea „Hispaniolei”.
Ştia el că – în disputa cu Israel Hands,
piratul – nu destinul dicta, ci demonii
înfricoşaţi ai unei minţi cât mai lucide. Vorbele piratului n-aveau cum să nu-l
pună în gardă: „Treizeci de ani cutreierat-am mările, văzut-am şi ce-i bine, şi
ce-i rău… A lovi întâi, asta-i firea mea: morţii nu muşcă; astea-s credinţele mele,
amin!”
Ei bine! Așa gândea,
pesemne, și nea Nelu, cât am mai stat în casă împreună. Nu putea accepta până
atunci gândul că ceva s-ar putea întâmpla cu viața lui, căminul lui, unitatea
familiei lui, cu dragostea pentru soția lui, până în clipa când asta s-a și
întâmplat. Că pleca cu zilele de acasă, venea, mânca și se culca, se odihnea,
apoi pleca iar. Dar aia nu putea fi viață! Îl năpădiseră gândurile negre. Cum
să lupţi împotriva gândurilor negre? Nu aveam cum să-l ajut, stând în casa aia.
Și am plecat. Dacă nu aveam condiții de învățat să-mi mențin notele bune și,
astfel, să-mi mențin bursa cu care puteam continua liceul, eram, ca și Clive
Briggs, un copil pierdut.
M-am întâlnit cu un fost
coleg de școală generală, care lucra ca barman și stătea la o mătușă în gazdă.
Vorbise cu ea și își dăduse acceptul să stau cu el într-o cămăruță a anexei
casei, dar fără mâncare și obligații din partea gazdei de a-mi spăla rufăria.
Și acolo, în condițiile alea, m-am descurcat două luni și jumătate: și cu
mâncarea făcută pe un reșou, și cu spălatul cămășilor și lenjeriei de corp. Și
am tras cu dinții să-mi păstrez bursa, ca să-mi pot plăti gazda ce aveam să
mi-o caut în anul următor. Aşa se petrec toate în jurul nostru, cu tot ce e materie
şi nematerie, dar nu mai pricepem ce se întâmplă cu
noi. „Trăim în lumea în care tot mai repede mâine devine ieri”,
cum scria în Cronicile optimiste George
Călinescu. Știu că uneori simți în tine dorința să fii tu în locul lui
Dumnezeu, și astfel, să poți schimba lucrurile acestea. Dar știi că e imposibil
așa ceva și atunci chiar îți vine să încleștezi pumnul și să pocnești soarta în
obraz (cum am surprins ideea asta chiar în cartea lui Eric Knight, când am
citit, mult mai târziu, și eu, „Mai
presus de toate”).
Și au mai trecut peste viața mea
încă zece ani. Terminasem Facultatea de Energetică la I.P.B. și fusesem
repartizat ca inginer stagiar la Canal Dunăre Marea-Neagră. Lucram în ecluza de
la Cernavodă, cu o echipă compusă din cinci muncitori electricieni, ca să
echipăm macaralele K.B.Turn, cu care trebuiau să se monteze porțile ecluzelor
și alte edificii de acolo. Într-o bună zi, în ecluză, chiar lângă macaraua
noastră, s-a oprit un camion și din el a coborât șoferul. S-a apropiat de mine
și m-a întrebat: „Mă mai ții minte?” Nu l-am asemănat cu nicio cunoștință de-a
mea, așa că am dat doar din umeri. A întins mâna și a surâs. Nicio clipă n-am
bănuit că cel din fața mea era nea Nelu, cunoștința mea din anul II de liceu,
gazda mea.
I-am strâns mâna și m-am simțit cutremurat.
Aș fi vrut să spun ceva, să mă dezvinovățesc că nu l-am putut ajuta, în urmă cu
zece ani, ca Lucia să se întoarcă acasă, și am dat bir cu fugiții să-mi găsesc
altă gazdă. Dar din gât nu mi-a ieșit niciun sunet. „Mă bucur că ai reușit să îți
urmezi visul și să ajungi inginer. Am aflat că tu ai putea fi inginerul ăla la
care m-au trimis cei de dincolo, de la capătul podului, unde se construiește o
macara ca asta de aici. Mi-au spus: «Du-te la macaraua de la capătul ecluzei și
roagă-l pe inginerul de la echipa electrică, unul pe nume Cicu Tudor, să ne dea
și nouă o mână de ajutor să decurcăm planurile astea electrice în limba rusă,
că plătim bine!» Crede-mă! Cum ți-am auzit numele, mi-am zis: «Nu poate fi
altul decât băiatul pe care l-am avut în gazdă.» Și chiar mă întrebam pe drum:
«Ce-ar fi ca soarta să mi-l scoată în cale și aici?»”
Am stat de vorbă mult mai
destins. Acolo, în ecluză, după zece ani, am aflat că Lucia se întorsese în
apartamentul ei și nea Nelu o iertase, că viața luase apoi alte orizonturi și
în viața lor apăruse deja o fetiță. Asta înseamnă totul! mi-am zis. De s-ar fi oprit timpul
și atunci, în casa aia din vechiul
port! Să se fi oprit timpul și să mă lase să trăiesc clipa aceea... clipa
aceea... cum era și clipa de acum. O poveste de viață sau o poveste de roman?
Dar o poveste care m-a învățat că vulturii nu se strâng deasupra unui câmp
pustiu fără noimă…
TUDOR CICU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu