Tableta celor uitați
prin subteranele azilelor
Odată... un
călugăr, ajutat de un toiag, venind dinspre muntele Athos, de cum intrase în
primul orășel, se oprise dinaintea unei case destul de arătoase ca să-și tragă
sufletul. Și cum privea el așa curios la arătoasele coloane ale clădirii aflate
de dincolo de solidele garduri din piatră, doar ce zări pe stăpânul acesteia
care tocmai ieșise pe una dintre porți. „Ai avea nevoie de ceva, omule? l-a
întrebat proprietarul casei. „Un pahar cu apă rece mi-ar fi de mare ajutor” a
spus călugărul. „Te invit în casă, intră! O să găsești la mine ceea ce-ți
dorești dumneata!” Și l-a poftit
înăuntru. Ajuns în sala mare de oaspeți, stăpânul casei i-a arătat o canapea
unde să își odihnească trupul, iar el s-a dus în camera alăturată să-i aducă
paharul cu apă rece. Cât a lipsit proprietarul casei, călugărul și-a aruncat
ochii asupra impunătoarei încăperi. După ce a venit omul casei, ținînd pe mîini
o tavă pe care se găsea o cană cu apă și un pahar, călugărul a servit cu
înghițituri scurte din pahar, apoi i-a mulțumit, precum se obișnuiește, și a
dat să plece. Nu înainte de a mai spune o vorbă: „M-am uita în jur și n-am
văzut pe pereți nicio icoană de-a Domnului nostru Isus Christos și nici una
de-a sfinților bisericii!” „Și crezi că toate astea mi-ar folosi cu adevărat
pentru pacea și liniștea casei?” a întrebat proprietarul casei. „Fă-i Domnului
un lăcaș sfânt în casa ta și El va locui în mijlocul lor. Iar acea casă va fi
totdeauna în pace și liniște ocrotită de El. Căci așa spunea și schimnicul
mănăstirii de unde am venit, citind din versetul psalmilor: nicio nenorocire nu
te va ajunge, nicio urgie nu se va apropia de cortul tău, căci El va porunci
îngerilor săi să te păzească în toate căile tale”. Și zicând aceste vorbe,
călugărul a plecat la drumul lui. Luând seama la spusele călugărului, omul
nostru, a doua zi s-a înființat în târg de a luat acasă și a pus pe pereți
câteva icoane aflate pe taraba unor maici venite de la vreo una din mănăstirile
acelui ținut. Dar s-a întâmplat ca într-una din zile stăpânul casei să plece
câteva zile la țară, unde avea niște proprietăți. Când s-a întors, nu mică i-a
fost mirarea să constate că tocmai fusese călcat de hoți și jefuit de bunurile
din casă. Supărat tare, s-a apropiat de icoanele aflate pe pereți, iar dinaintea
Sfintei Fecioare cu pruncul în brațe a spus: „Pe tine te iert. Până îți alăptai
copilul, până îi găseai un loc de odihnă, ca apoi să dai fuga și să alertezi
vecinii, ar fi trecut mult timp și hoții s-ar fi tot dus fără să-i mai vadă
nimeni”. Apoi s-a propiat de Sfîntul Gheorghe, care suit pe un cal, țintuia un
balaur cu sulița și a rostit: „Și pe tine te iert, fiindcă ar fi trebuit să
duci mai întâi calul în grajd, să-i asiguri fânul în iesle… și asta ar fi
durat. Iar hoții ar fi trecut deja zarea”. S-a oprit apoi în dreptul Sfântului
Nicolae, bătrânul așezat pe un tron cu acel toiag aurit în mână: „Pe tine n-am
de ce să te mai scuz. Te-ai fi putut ridica de jos și cu toiagul tău i-ai fi
alungat din curtea mea. Așa că locul tău nu mai poate fi aici, pe perete, ci
afară, în ploaie și frig”. L-a smuls de pe perete și, în primul copac aflat
dinaintea porților de intrare, l-a agățat de o creangă a copacului. Uimirea i-a
fos însă mare, când a doua zi a zărit la porțile casei sale toate carele
hoților întoarse din drum, ăia descărcându-i avutul furat, iar pe șeful hoților
căzându-i la picioare și cerșind iertare cu glas spășit. „Dar cui îi datorez
această minune? Ce anume v-a determinat să îmi întoarceți avutul?” s-a mirat
proprietarul bunurilor. Atunci șeful hoților, a ridicat o mână și i l-a arătat
pe moșul din icoană. „Moșul ăla, de-acolo din copac, e vinovatul! El ne-a ajuns
din drum și cu bastonul ăla de foc ne-a încovoiat spinările, amnenințându-ne că
dacă nu întoarcem carele la locul faptei, ne va zdrobi capetele. Pilda aceasta,
nu-i întâmplătaore în ceea ce am să-ți spun, cititorule, pentru că ea mi-a
amintit de chipul lui moș Anghel din povestirea lui Panait Istrati, omul lovit
de soarta crudă, care în loc să cadă dinaintea icoanei Sfintei Fecioare cu
pruncul Iisus în brațe și să i se roage a-i aduce pacea și liniștea casei, el
alesese să ridice din casă icoana și s-o îngroape în grădină. Figura bătrânului
zugrăvit de Panait Istrati ne este deja conturată încă de la începutul
povestirii, atunci când de Crăciun mama Joița îi porunci fiului: „Dă fuga la
părintele Ștefan… și roagă-l din parte-mi să vie aci pe curând. Apoi, întinde-o
până la moș‘tu Anghel și adu-l cu tine!”… Iar Adrian îi răspunse: „Ce spui,
mamă!... Cum să-l aduc pe moș Anghel, când știi bine că el e supărat pe toată
lumea și nu vrea să mai vadă om în ochi?”
Moș Anghel a
însemnat pentru mine descoperirea uluitoare a tragediei umane, a unui om simplu
din popor. Scrisă magnific, povestea lui moș Anghel, nefericitul în căsătorie,
e și povestea unui om pe care soarta îl duce la cel mai înspăimântător sfârșit.
Nu ai cum să nu faci o legătură cu Iov din Biblie. Dar „o crâncenă soartă se
abătuse peste capul lui și făcuse, dintr-un om voios și bun creștin, un
învrăjbit și un păgân”, spune autorul. Și după ce soarta îl lovi în cele din
urmă, cu moartea singurului fiu rămas în viață (după moartea celor două
copile), moș Anghel „desprinse din pereți icoana împodobită cu busuioc a
Sfintei Fecioare ținând în brațe pe Isus…(împreună
cu cele ale regelui) luă un hârleț, făcu o groapă în grădină, le așeză în
fund și le acoperi cu pământ”. Deznodământul însă, foarte tragic al eroului lui
Panait Istrati îl diferențiază de eroul biblic, ceea ce ne și cutremură la
lecturarea povestirii. Aceasta e povestirea care mi-a atras luarea aminte
asupra frazei rostite cu privire la copilăria sa doldora de întâmplări dureroase.
Mai rar să poți ilustra în termeni atât de crânceni lupta omului hăituit de
nenorociri cu Destinul său. Din ciclul intitulat „Comedia Umană” de Honorè de
Balzac face parte și romanul „Moș Goriot”,
în care personajul romanului are cam aceeași soartă crâncenă, de astă dată
într-un mediu al burgeziei urbane. Moș Goriot este un roman realist classic în
care iubirea paternă și mizeria umană ating cote cinice. Scris prin 1835
romanul căpătase, la vremea apariției, valențe profetice și căpăta o tentă ușor
îngrijorătoare, întrucât sugera zorii unei ere în care, ca la balet, umanitatea
promitea să joace un spectacol nou despre frumusețea sentimentului de a fi
capabilă de o altfel de iubire. În viziunea lui Balzac, Rastignac (eroul
romanului) este versiunea îmbunătățită, epurată de defecte, în curs de
perfecționare cu noile schimbări ale timpului său, iar moș Goriot, parțial
senil, reprezenta figura țintuită în fotoliul confortabil al unui tablou
învechit, evocând cititorilor romanului amintiri dintr-un trecut îndepărtat.
Din acea „Comedie Umană”, romanul la care vom face referire îi da, cititorului,
unele sfaturi de bun simț într-o lume burgheză aflată în derivă. Ca toți
scriitorii acelor vremuri care ne-au luminat drumul, aveam să înțelegem că doar
prin ea însăși lumea aceea avea să dispară. În fond în asta stă și pariul
autorului cu cititorii săi: dacă aceste cărți mai sunt citite și peste 90 de
ani, sau dacă au murit și ele odată cu autorul lor. Dar să parcurgem,
cititorule, și noi cartea, rătăcind cu eroii ei prin noua realitate, trecutul
fiind o amintire, iar viitorul o ipoteză.
Eroii săi: moș
Goriot, tatăl a două fete căsătorite cu burghezi înstăriți și tânărul student
sărac Rastignac, venit la Paris să studieze dreptul, sunt locatarii unei
pensiuni ieftine cu condiții precare de locuit. Și pentru a afla tăinuitele
necazuri ale lui moș Goriot, cazat în „Casa Vauquer”, o pensiune de familie
pentru ambele sexe, în fapt un azil de săraci (unde „domnește mizeria cea
lipsită de orice poezie”), trebuie să știm că el era un fost fabricant de
fidea, paste făinoase și scrobeală, acum „un adevărat nenorocit de care toată
lumea își bate joc”. Pe cele două fiice, Anastasie și Delphine, le măritase cu
doi burghezi înstăriți, asigurându-le o zestre bogată, el rămănând un simplu
falit. După doi ani de zile, ginerii l-au izgonit din societatea lor ca pe cel
din urmă netrebnic. „Diamantele, tabachera de aur, lanțul, bijuteriile
dispărură rând pe rând. Lepădase fracul albastru-deschis, toate hainele lui
bogate, ca să poarte iarna și vara , o redignotă de postav grosolan... etc”. Fericirea
lui era doar să satisfacă toate capriciile fetelor sale. În schimb, Eugène de
Rastignac era unul din tinerii veniți la studii, pe care nevoile i-au obișnuit
cu traiul modest și munca asiduă. „Tatăl său, mama, cei doi frați, cele două
surori și o mătușă... nu avea altă avere decât pensia”. La vremea când începe
povestirea, la Casa Vauquer internii erau în număr de șapte, dar luau masa, în
salon, cam 18-20. Printre interni, în afară de moș Goriot și Rastignac mai
erau: bătrâna doamnă Michonneau, Poiret, domnișoara Victorine Taillefer
(renegată de un tată bogat, care își ținuse pe lângă el doar fiul) și o mătușă
a acesteia, Vautrin (un bărbat de 40 de ani, bine clădit, dar cu ciudățenii:
avea să se afle că era un fost ocnaș evadat cu numele de Înșală-Moartea), apoi și
cei care slujeau în pensiune. Vautrin, dintre celelalte personaje, are o
înrâurire mai directă asupra lui Rastignac. Iar Vautrin insistă să-i fie mentor
și pentru a-l îmbogăți îi sugerează căsătoria cu Victorine, iar pentru asta
„pune” în scenă moartea fiului acelui bogătan Taillefer, astfel părintele care
o renegase pe Victorine avea s-o recheme acasă și, implicit, avea să-i lase ca
moștenire averea. El îi sugerează lui Rastignac, că „în această gloată de inși
trebuie să te înfigi ca o ghiulea de tun ori să te strecori ca o ciumă”. Dorind
ca studentul să-i devină învățăcel, Vautrin chiar își dorea să-l ajute pe
student să izbândească în toate. Pune la cale duelul fiului lui Taillefer cu un
spadasin cunoscut, iar după ce acesta e ucis, Victorine avea să fie rechemată
acasă și recunoscută ca moștenitoare. Numai că, poliția care lucra în secret cu
domnișoara Michonneau și Poirot, aceștia îi pun narcotice în cafea ocnașului,
îi dă jos cămașa pentru a-i vedea însemnele pe umăr, apoi anunță poliția că ocnașul
a fost demascat și acesta e arestat. Astfel planul lui Vautrin, în legătură cu
studentul nostru, eșuează. Dar Rastignac, prin verișoara lui bogată (doamna de
Beausèant), o cunoaște pe Anastasie Restaud (una dintre fiicele lui moș Goriot)
și încearcă să-i câștige atenția, doar că aceasta avea un amant și îl
îndepărtează din anturajul ei pe tânărul student. Atunci Rastignac se apropie
de cealaltă fiică a lui moș Goriot (Delphine de Nucingen), se îndrăgostește de
aceasta, întrucât și ea îi arată o afecțiune reciprocă. În realitate Delphine
„se juca cu Rastignac și îi plăcea să se joace cu el, fără îndoială pentru că
se știa iubită...”. Rastignac pricepe că trebuia „să se agațe de un angrenaj
pentru a ajunge în vârful mașinăriei”, adică a societății. El simte o prietenie sinceră între el și moș Goriot,
iar la rândul lui moș Goriot este chiar fericit că studentul o iubește pe
Delphine și va face totul să îi apropie. Pentru asta, deși aproape ruinat, face
tot posibilul să plătească celor două fiice polițele amanților lor în valoare
de mii de franci, ajunse toate la scadență și îi va asigura un apartament
închiriat și studentului, numai pentru a se întâlni pe ascuns cu fiica lui,
Delphine.
Despre Goriot,
în urma lecturii romanului lui Balzac, putem spune că ființa trăiește atâta
timp cât cineva își mai aduce aminte de ea. „Sunt fericit în felul meu” îi
spune el lui Rastignac, atunci când acesta îi amintește că, deși fetele lui
sunt bogate, el trăiește într-un azil. La Platon, ființa adevărată există doar
în lumea ideilor, dar Balzac o arată în toată goliciunea ei. Ajuns cu gândul
aici, par a asista și eu, ca fost student odinioară, la piesa lui Gorki „Azilul de noapte”. Personajele din
această piesă „grea”, dificilă, ca și cele din piesa „O casă de nebuni” – vor
să iasă din acest spațiu ireal din care le-a aruncat soarta și să viseze o
soartă mai bună. Toate ciudățeniile care i se întâmplă arogantului până la
nebunie, Foma Fomici (sau ale lui Egor Ilici neînțelesul), pentru un triumf al
binelui și adevărului, nu sunt ironii amare ale lui Gorki și Dostoievski cum că
toți cei pierduți prin subterane nu-și pot duce la îndeplinire grozăvia
gândului lor. Sunt fantasme pe care viața i le demolează una câte una personajelor
piesei, astfel încât binele să triumfe în final. Dansul actorilor (ca
metaforă), cântecul mut din finalul piesei, e gândit de autorul acestei piese
(ori de regizor?), ca schematism și osatură a unei filozofii pascaliene ce
așează omul în centrul Universului și
supus apoi atenției generale: nici Foma Fomici, dar nici Egor Ilici, nu sunt
figuri imaginare, ci figuri desprinse din personajele ce populează lumea. Și
totuși, mecanismele memoriei, în cazul celor două piese, se refigurează în
jurul traumelor ce bântuie ființa, transformând piesele într-un fin studiu
psihologic. Balzac consideră că traumele cer să fie uitate și că doar iubirea
și fericirea lui moș Goriot trebuie să reziste de-a lungul timpului, întrucât,
deși Rastignac era un străin, el îl îndrăgise pentru fericirea fetei sale și
pentru el însuși. Dar cum circulă o vorbă și în popor, cum că o năpastă nu vine
niciodată singură, finalul romanului ne va arăta că, bucurându-se de avantajele
materiale ale bogăției, Rastignac își lepădase pielea de provincial și ocupase cu
încetișorul o poziție de unde i se deschidea un viitor minunat. Iar în vreme ce
Goriot le poartă fetelor lui o iubire dusă până la jertfă, ele nu vin în vizită
la pensiunea Vauquer, în cămăruța lui mizeră, doar să-i stoarcă bietului tată,
mie după mie, ci să-i toace și bruma de avere rămasă și să-l aducă în starea
deplorabilă, până la atacul de inimă și paralizie din final. Și, găsindu-l în
starea asta, Rastignac înțelege că trebuie să fi primit din partea celor două
fete o lovitură năprasnică care l-a doborât sufletește. (Și azi, doar în
ghearele morții află bătrânii noștri cine le sunt copiii!) Jertfa lui moș
Goriot a fost atât de mare pentru fericirea fetelor, încât ar fi fost în stare
să ia asupra lui și chinurile lor, să sufere în locul acestora. După moartea
bătrânului, doar Rastignac, cu ultimii bani ai săi, îl va conduce la cimitir pe
bunul său prieten, întrucât fetele nici nu vor să audă, dar nici nu se urnesc
din căminele soților lor pentru a-și îngropa tatăl. Și nu ai cum să nu îți
spui, ajuns la finalul lecturii, că „sunt împrejurări în viață când totul e
amărăciune”, dar cine să le sară în ajutor bătrânilor, cum vedem și în zilele
noastre? Rastignac văzuse cele trei mari chipuri ale societății: supunerea,
lupta și revolta (Balzac le asociază în roman cu familia, lumea și Vautrin).
Adică: Supunerea era plictisitoare, Revolta imposibilă, iar Lupta nesigură...
ceea ce îl determină pe Rastignac să-și strige revolta din final: „Doar între noi doi acum!”, arătând că va
începe lupta cu putreziciunea societății.
Înțelegeam, în
adolecență (când citeam și romanul „Mașenka”
de Vladimir Nabokov), că oricare locuitor al unei cât de mici pensiuni, sau un
azil de bătrâni, are forță de protagonist, încât ai senzația că numai din
întâmplare acești bătrâni n-au primit un rol principal într-o carte. Că totul
acolo e mai tulbure decât realitatea aceasta nemuritoare pe care am parcurs-o
în romanul lui Balzac. Că viața acestor bătrâni e doar trecătoare și fără
întoarcere, și (acolo în subteranele tăcerii, adânciți în gânduri triste și
cele mai deprimante gânduri) „lumea le va apărea ca un ocean de noroi în care
omul se scufundă până la gît” de îndată ce pășește în labirintul ăla fără
ieșire.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu