La taifas cu Daria - comentariu de carte
Despre trăirile, pătimirile și iubirile
proprii și ale omului de lângă tine, Costache Tudor nu-și propune, în Taifas
cu Daria (ediția a II-a, Editura Ex Ponto, 2026), să scrie doar
povestea vieții, aducând ca omagiu doar „o seamă de cuvinte”, ci ceva mult mai
îndrăzneț și menit să dăinuie în literatură: un roman psihanalitic scris ca un
imn orfeic închinat dragostei.
Citind cartea până la capăt, ajungi să te
întrebi dacă nu ai întâlnit figura luminoasă a profesorului Pitaru, aflat
într-un continuu dialog cu fosta sa elevă, Daria. Trăirile, pătimirile,
iubirile, anecdotica și morala textelor din Taifas cu Daria își
trag seva și dulceața din readucerea în prim-plan a celor prinși în cronicele
acestor narațiuni prozo-poematice. Să scrii câte un „prozopoem” de dragoste
despre cei din viața ta, în vremurile acestea de „distanțare socială” între
oameni, când viața omului trece ca o umbră, e ca și cum te-ai întoarce acasă,
ca într-un cântec al amintirilor.
Cartea, scrisă sub forma unor dialoguri în
doi, este incitantă pe de o parte prin cursivitatea firească și antrenantă a
narațiunii, pe de altă parte prin firescul cu care eroii poveștilor relatate de
profesor trec prin viață. Măiestria autorului constă în a dezvălui
visul-speranță al eroilor - profesorul Pitaru, prima soție Elena, Larisa
apărută în viața profesorului ca o cometă surprinzătoare, cea de-a doua soție
Călina etc. - un vis-speranță al dragostei dictate de inimă, care este, de
fapt, ceea ce este orice vis și care, uneori, se dovedește a fi fost o himeră.
„Doar noi, oamenii, îmbătrânim, nu și iubirea!”, spune undeva autorul.
Într-un anume fel, lumea fiecăruia dintre
noi fiind o lume a simțurilor personale, cred că prin gânduri simțurile noastre
se deschid spre taine ce-ți pot dezvălui că „nu trebuie să-ți pară rău că
tinerețea a plecat. Marea îngrijorare vine în ceasurile când pricepi că
bătrânețea începe să treacă”. O astfel de explorare în adâncul ființei cuprinde
o zonă largă a trăirilor, iar Daria va primi această confesiune a profesorului
mult timp după acele ore de dirigenție, când profesorul dezbătea analitic viața
și dragostea, iar ea visa să poată intra „în mintea bărbaților”. Și înțelegând
abia acum că „viața ne obligă să ne oprim din când în când pentru fugare
staționări, continuându-ne apoi normalitatea călătoriei”.
Într-o neobosită căutare a fericirii
pentru personajele sale, autorul insistă pe o căutare radicală, cu doar două
alternative: iubire absolută ori nimic. Ceea ce impresionează însă în acest
roman psihanalitic este sinceritatea eului narator, relatarea la persoana I
apropiindu-se de virtuțile confesiunii făcute la orele cu elevii, la cele două
școli postliceale: Sanitară și de Turism. La prima a avut-o elevă pe confesoarea
sa din roman, Daria, ca urmare a unei invitații în Delta Dunării, făcută de un
alt coleg al Dariei și fost elev al profesorului. O astfel de invitație le va
oferi celor doi șansa de a cotrobăi prin toate ungherele amintirilor trăite de
profesorul Pitaru. Încercând să ne teleporteze, odată cu cititorul, în spațiul
său ideatic, acolo unde a simțit pentru prima oară că este îndrăgostit și că
viața începuse să-i facă daruri, îl simțim pe Pitaru în sufletul celui acaparat
de iubirea vieții lui, o iubire care este, în esență, o rotire a cursului
vieții, încă de când urma la Galați cursurile Școlii de partid și o întâlnește
pe Elena.
Și trăita lor poveste de dragoste alunecă
pe dinaintea ochilor noștri, pe cât sunt melancoliile de dulci, pe atât sunt
tristețile de amare, iar cu sufletul pustiit de toate la final îmi vin în minte
cuvintele lui Dorian Gray din Portretul lui Dorian Gray: „Sufletul
e o realitate cutremurătoare... Poate fi însă otrăvit sau adus la desăvârșire”.
Rezultatul iubirii lor sunt cei doi copii: unul cu probleme medicale de la
naștere, celălalt va sfârși undeva prin Africa de Sud. Elena se va stinge și ea
în urma unei boli cronice, iar povestea celor doi pare că s-a perindat de-a
lungul și de-a latul unor sfâșieri neromantice, iar agonia învinsului, a
profesorului rănit de destin, se lecuiește prin voluptăți paroxistice în
brațele altei foste eleve, Larisa, care rostește o frază cutremurătoare cu
privire la destinul lui: „Măi omule, e prea mult pentru tine, e nedrept de
mult!”.
Ca orice autor de romane în care poveștile
de dragoste sunt sarea și piperul narațiunii, Costache Tudor știe că literatura
nu este niciodată în afara lumii, ci într-o relație foarte strânsă cu tot ce
freamătă într-o societate: chemarea inimii, cine are inițiativa în dragoste,
singurătatea partenerului sau dragostea ca temă de discuție. Iar Daria a
înțeles un lucru cert: scriitorul poate crea o lume nouă, o poate îndrepta pe
cea strâmbă și veche. El deține în ranița lui de scriitor bagheta magică cu
care poate face miracole pentru cel care îl citește, cele două planuri, cel
real și cel ideal, deși par că se amestecă, au dintotdeauna scopul de a ne face
să credem că și irealitatea e reală, pentru că viața e un vis cu multe alte
vise în ea, iar a le citi în această ordine înseamnă a le trăi și a le visa
deopotrivă. Și „dacă dragoste nu e, nimic nu e!”, pentru că, nu-i așa, „iubirea
nu mai e decât o legendă, făcută pentru a fi cântată în versuri sau povestită
în romane înșelătoare”, cum spunea Guy de Maupassant în Inima noastră.
Și în povestea lui Maupassant, eroul romanului, André Mariolle, visa la
dragostea lui. Fuga nu-l elibera, nu-l despărțea de ea, îl priva doar de
prezența ei.
În timp ce citeam romanul lui Maupassant,
mă gândeam și la povestea de dragoste din romanul Manon Lescaut al
abatelui Prévost, a cavalerului des Grieux și a iubitei lui. Cel puțin Manon
Lescaut înșela, dar iubea, mințea, dar se dăruia! Fiindcă o astfel de poveste
chinuitoare este nefericită în alcătuirea cuplului care trăiește aventura. Profesorul
Pitaru putea aluneca ușor în depresie dacă nu ar fi avut ca reazem scrisul.
Abia după ce o întâlnește pe Călina,
căreia îi murise soțul într-un accident, „nenorocul nu a mai bătut la ușa”
profesorului. Abia acum realizează că o viață întreagă alergase ani în șir după
lumea „pe care, în sfârșit, o avea la picioare”. Iar cuvintele din final sunt
elocvente: „Oamenii au nevoie de dragoste, în afara ei n-am fi decât niște
sărmane ogoare vegetând fără mângâierea ploii...”
Un roman confesional, specific studiului
psihanalitic, destul de captivant, care se citește cu plăcere. Și asta pentru
că la începuturile lumii stă povestea. Și sunt atâtea chipuri în care poți
spune o poveste.
Tudor
Cicu
(membru USR Filiala Dobrogea)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu