Pisicile
suprarealiste din cuibar
O carte este o oglindă în care cauți să
ghicești fizionomia autorului, iar noi, lecturând volumul de poezie Pisicile
din cuibar de Oana Cătălina Bucur – apărut la Editura Eikon, în 2021 –, am
făcut și noi un salt, o incursiune nu dincolo, nici dincoace, ci înăuntrul
sufletului care, tocmai „ca un fluture toamna”, își duce zilnic povara „înnodat
de urma ta”. Cartea este scrisă pe mai multe planuri suprarealiste, iar poezia
sa are tangențe cu pictura; pare că asistăm la Lecția de anatomie a lui
Rembrandt văzută prin ochii lui Dalí. Mesajele cifrate și receptate din
necunoscut – din cine știe ce dimensiune – ne dau senzația supărătoare că am
uitat ceva. Te întorci și privești ca dinaintea unui „text în oglindă” pentru
lămurirea acelui gând prizonier într-un labirint fără ieșire. Dar când întorci
capul, nu e nimeni. Și întotdeauna, în spatele acestui labirint, pâlpâie câte
ceva.
Dar cine este Oana Cătălina Bucur? Redăm
de pe coperta a IV-a: „Este profesor de științe socio-umane la Liceul Energetic
din Constanța, doctorand în Filosofia Artei”. Cu câteva tușe de penel, ea ni se
prezintă și astfel: „Eu sunt / Femeia aceea / în care respiră / toate oceanele
din Dumnezeu / ...și / cu seva tâmplelor mele / se hrănesc quasarii” (UNU). Înscrisă în plutonul acelor poeți
ai fragmentarismului, glisând și spre existențialism, poeta acestui volum ne
declară deschis: „Femeile din inima tatălui meu ca un fum / în sângele meu / se
perindă cu jind / otrăvesc / iarba fiarelor / din ceea ce sunt” (Damasc). Are și furia celui îndreptățit
să cerceteze locul unde e ascuns sufletul, ca să afle pricina tulburării
revelației sale. Mai ales când viața îi descoperă atâtea „semne” și elemente de
meditație în poezia rostită sub arcadele unui autobiografism ușor mascat: „Până
și Buddha își deschide larg / ochii spre exterior și decide: / – Scara spre Cer
nu mai are trepte! / Și cine sunt eu să cred / că Buddha e doar un vis?” (Condamnat
la fericire).
Timpul
care „capătă gustul norilor plămădiți din vată de zahăr”, inima „care dansează cu arbori”, cuvântul ce „întrupează idei și gânduri”, corpul care „întrupează emoții și fapte”, sufletul „care știe / atinge / mângâie / își face casă în trupul
tău”, creierul și el „doar un concept
/ abstract deja”, fericirea „un
concept / Îl iei pe «a fi» / îl unduiești puțin prin «ființare» / și dai de
Fericire”... compun arheologia elementelor cu care poeta glisează pe nesimțite
din înlăuntru spre exterior, poemele construind fragmentar structura unui
intermezzo cu cititorul către necunoscutul care se ascunde în sine.
Te mai întrebi, tu, cititorule: ce poți să
faci într-un oraș unde pare că nu se întâmplă nimic și viața curge firesc? Și
afli că și ea își bea cafeaua „în fiecare dimineață / La geam. În liniște / Să
nu deranjez ordinea lumilor posibile” și, între două înghițituri, are timp să
viseze: „Când am ajuns la sfârșitul lumilor / i-am zis fratelui meu: mi-e tare
somn / Și atunci timpul a suflat / praf de stele argintat / peste tot trupul
meu” (Vis). Și în simplitatea lucrurilor care se petrec în intimitatea
locuinței sale, acolo unde „spațiile se tot intersectează / prin povești”, în
cameră există întotdeauna o fereastră, așteptând să ne deschidă și poarta unor
trăiri halucinante ori a unor senzații ce stau sub semnul generos al poeziei:
„Și... se făcea că a venit iarna / pe la sânii mei / drumurile erau blocate /
de la atâta zăpadă / cu vitamina C / Plapuma cerșea atenție / și tot ispitea /
munții-dealurile-câmpiile / Doar mâinile mele pictate / cu roșu / stăteau
cuminți / împreunate / după ceafă / fascinate de galopul / cailor din
fereastră” (Caii din fereastră). Avem aici tabloul complet al imaginației
poetei: pe de o parte, unul care acceptă secvențe halucinante, dar unindu-se cu
perspectiva reală a unei „ferestre” prin care privim viața, pe de altă parte,
nota fantastică ce dă realului percepția unei lumi posibile în sfera
imaginației.
În poeme, când aforistice, când
parabolice, când moralizatoare, găsim texte concepute și în haina haikuului,
sub aria unui cântec metafizic născut din dureri, tăceri, gânduri viscolite,
trăiri și moarte. Revolta sa față de o viață iluzorie pare firească. Însă
dicțiunea rostirii în frază este sigură și relevantă, iar versul ridică
sentimentul la proporții de sfințenie a rostirii; de aici, o posibilă
interpretare a candorii și a senzației de spovedanie ori rugă în care se lasă
cuprins cititorul. Dar, cum poezia este o artă a sincerității, o continuă
mărturisire, prin ea suntem în acea realitate ridicată la condiția misterului,
care nu se legitimează decât prin raportare la un dat de dincolo de (Dumnezeu),
în transcendent, sau măcar de dincoace de (Om), în transcendental: „Poezia mi-a
plâns la masă ieri. / Se făcea că toate corăbiile i se înecaseră. / Pahar peste
pahar peste pahar. / Are și ea momentele ei. / Dramatizează. / Ca o regină ce
și-a pierdut regatul / prin real” (Ea).
Iar ceea ce dă fosforescență imaginilor
zugrăvite este și intuiția sublimului căutat în acea ideatică a cuvintelor care
îi sunt hrană. Pentru că „eu sunt doar o poveste / Iei un pic de sens / îl
amesteci cu arșița ploilor de vară / și dai de Tine” (De-nu-mi-re). Și
dacă fragmentarismul în poezie reprezintă, ca tehnică a scrierii, o orientare
estetică bazată pe renunțarea la discursul liniar, rotund și narativ, în
favoarea unor frânturi de idei, atunci tocmai prin trecerea prin acest registru
Oana Cătălina Bucur a observat importanța lor și le-a trecut dincolo de
imaginea unui simplu vehicul transmițător de idei și sentimente în poezie.
Pentru că, dacă materia are timp și cuvântul are eternitate, așa cum se
rostește în poemul care dă titlul volumului, Pisicile din cuibar, atunci
cuvintele sunt armura noastră salvatoare: „Cuvintele mari îmi dau târcoale. /
Vor să mi se așeze în poală / dar înainte se apropie așa... tip-til, tip-til, /
ca niște pisici sătule / și simandicoase”.
Și asta pentru că doar poezia are atâta
mister încât să ne poarte pe „valuri” de gând spre un liman de speranțe.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu