.jpg)
Emil Lungeanu: În
ostrov la marea albă
Ideea de a folosi un
personaj monocentrat într-o nuvelă de ficţiune, desfăşurată într-un cadru
riguros, cu un drum liber de a reinventa o realitate a timpului, am întâlnit-o
la Hemingway în „Bătrânul şi marea” sau la John Steinbeck în „Şoareci şi
oameni”. Dacă la primul, tema centrală a nuvelei se axa pe figura centrală a
omului care în lupta sa cu viaţa, poate fi doar învins nu şi nimicit, la cel de
al doilea tema centrală avea în vizor, nimicirea celui celui de nestăvilit în
dezlănţuirea unei nebunii apocaliptice, pentru ca visele, de altfel fireşti ale
omului de pretutindeni să-i fie frânte de întâmplările unei vieţi fireşti. Emil
Lungeanu, în nuvela „Un ostrov la marea
albă”, 2012, (97 p.) – volumul a primit marele premiu pentru proză „Titel
Constantinescu”, la Festivalul Internaţional cu acelaşi nume, ed. V-a – scrie o
pagină memorabilă din tragedia omului conştient şi temerar, dintr-un „război
ciudat” cu destinul, fără putinţă de a schimba o ordine imanentă (în acest caz,
implacabila moarte), un destin generat de lanţul cauzal al întâmplărilor
fireşti. Desfăşurarea epică a nuvelei, pe un fond liric, pregnant brodat pe
motive populare (a se vedea cântecul cu tematică fantastică îngânat de eroul ei
central), atunci când ea este prelungită, nu poate să nu-ţi inducă acel
presentiment al unui final dramatic, care pluteşte de la început şi până la
sfârşit, într-o atmosferă apăsătoare al unui tablou de iarnă halucinant: „După
furtuna de ieri, marea se făcuse noroi şi scoicile azvârlite din belşug pe ţărm
agonizau... (sau) ...Afară era un frig cosmic, noaptea se căsca abisul şi
stelele se stingeau de vânt”. Tabloul „piesei de teatru” e unul simplist.
Compania de război, condusă de locotenentul Crăişoru, ocupând poziţii pe ultima
linie de fortificaţii „răzimaţi cu spatele la mare şi faţa către ţară” trebuia
să ţină piept duşmanului inamic (trupele nemţeşti din primul război mondial)
care s-au oprit şi ele pe o linie de fortificaţii „dincolo de ostroave şi
slatini” şi care, în afară de tirul pregnant de lovituri de tun zilnice,
stăteau şi ele în aşteptare. Atmosfera acestui „război de poziţii” din
tranşeele trupelor româneşti este apăsătoare. Merindele le erau pe terminate,
de se ajunsese ca soldaţii să roadă la rădăcini şi papuri”. Dositei năvodarul
(eroul monocentrat al nuvelei) îşi foloseşte din plin cunoştinţele căpătate
cândva, alături de răposatul tată, pescar vestit, şi „aprovizionează” compania
cu recolta de scoici culeasă de pe malurile ostrovului, astfel că „recolta asta
rămânea cea de pe urmă nădejde. Până atunci, cu chiu cu vai, o scoaseră la
capăt, îndoind cu zăpadă fiertura de cartofi din gamelă şi reducând raţiile de
pesmeţi”. În această nuvelă (similară unei piese de teatru), doar străjile de
noapte se fac din când în când simţite, strigându-şi parola de recunoaştere.
Decorul „piesei” e unul sinistru: „când urlete de lupi, când vâlve, când
talazuri, când voci de demoni, amestecate toate”. Ca să mai uite de spaime, Dositei
îngâna în gulerul manatelei „un cântecel vechi din baltă”, de pe vremea când
pleca cu tatăl său, cu bărcile, la pescuit. Astfel îşi descânta el să-i treacă
„niţel de urât şi de geruială”. Un alt act interesant al „piesei” este şi cel
al lecturării ziarului venit de la capitală, de către locotenentul Crăişoru şi
aghiotanţii săi, având ca auditoriu, soldaţii de rând. Tranşeea devine un fel
de „poiana lui Iocan”, unde figuri istorice ale neamului: Brătianu, regele
Carol, Take Ionescu, prim-ministru Marghiloman, d-l Costinescu etc, sunt aduşi direct
din disputa Consiliului de Coroană, în tranşeea în care cu toţii făceau cuie de
asprimea gerului, spre a lămuri situaţiunea primului război mondial, război în
care România fusese abandonată destinului. O notă aparte, din toată această
adunare, numai ochi şi urechi la disputa oamenilor politici care le manevrau
destinele, o face soldatul adus în pragul nebuniei: Păstorel Iezania. Tabloul
general ale acestui „război de poziţii” – aşadar - este unul aflat între graniţa dintre
fantastic şi realitate. Între realitate şi fantastic, se petrece şi scena
visului în care soldatul Dositei îşi întâmpină la ţărmul mării, tatăl (mort
demult) dar, venit acum să-şi ia fiul cu el pe nava cu vele şi catarg,
imaginară. Alarma reală ce are loc, îl va trezi la realitate, înainte ca mâna
tatălui întinsă de pe nava morţii, să-l tragă din apele îngheţate ale mării.
Scena din finalul nuvelei, aproape neverosimilă prin desfăşurarea ei, rapidă şi
tensionată, dar, relatată precis, ne dezvăluie arta de a nara a prozatorului
Emil Lungeanu, reuşita ei fiind determinată de cele câteva detalii din
momentele de maximă încordare a zilei de dinainte de Crăciun, când o delegaţie
formată din trei ofiţeri nemţi vin cu daruri de „moş Crăciun” în tranşeea
companiei româneşti, neîncrezătoare în astfel de demersuri ale războiului. S-ar
putea spune, într-un sens, că perfecţiunea de amănunt este aceea care atrage
cititorul, în primul rând. Cadrul în care se desfăşoară povestirea - fortificaţiile cu tranşee ale unui război
ciudat, cu gerul aspru, dominator, apoi oamenii cu încordările şi iepuizările
lor nervoase – e şi aici prezent ca în povestirile lui Hemingway şi Steinbeck.
Emil Lungeanu are o deosebită înclinaţie spre derularea teatrală a tragismului,
în scenele ce vor urma şi, unde nebunia soldatului Iezania îi va sălta trupul
înainte, spre desăvârţirea crimei cu nonsens, gândind şi mişcându-se în cadrul
natural al tabloului de iarnă, ca un soldat firesc în a-şi apăra jurământul
depus faţă de ţară, dar îmbolnăvit de un război mai mult decât ciudat. Pradă
acestei nebunii şi dezlănţuiri nervoase, împotiva „musafirului inamic”, îi cade
bunul şi bravul soldat Dositei. Astfel, tabloul general, capătă proporţia unui
război al absurdului, cu o singură victimă, aceea a eroului nostru monocentrat.
Lectura acestei nuvele cu „o străfulgerare epică de un lirism răvăşitor...”
(după Paula Romanescu), cu mâna pe inimă o spunem, va produce şi cititorului o
mare satisfacţie estetică, căci, deşi omul este nimicit de furia dezlănţuită a
tovarăşului său de arme, acel cântec care vorbeşte despre „o mănăstire dalbă/cu
nouă altare/către Sântu Soare...” rămâne visul neînvins al soldatului căzut,
care ne uneşte pe toţi. Ca în versurile poetului spaniol Antonio Diaz
Tortajada: „Am înceract să mint ca să trăiesc./Dar/m-am întâlnit într-un amurg
cu duşmanul meu/şi i-am spus că-l urăsc din adâncul inimii mele./La cârciumă ne-am
dus/Cântăm:/Asturie patrie dragă!...”. Puţini scriitori manifestă o aşa de
subtilă înţelegere a mentalităţii unor camarazi prinşi într-un spaţiu fără de
ieşire, o atât de bună memorie documentaristică şi o atât de eficientă
capacitate reconstitutivă a vieţii de război, într-o narare rapidă, tensionată
şi pe alocuri arhaică.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu