Speranţa Calimi: Destine frânte, iubiri
spulberate...
Cu „Răni deschise”, 2012 (148
pag.), Speranţa Calimi readuce romanul, pe linia picanteriei şi senzaţionalului
începute în literatura feminină cu Hortensia Papadat-Bengescu şi continuată cu
Sanda Movilă, aceasta din urmă evoluând tema pe temeiul unei drame a
inadecvării personajelor la pulsul vremurilor şi trăirilor sufleteşti. Dacă la
H.P. Bengescu romanul întrecea senzaţionalul şi picanteria a unei realităţi a
vremurilor descrise, la Sanda Movilă, fire retractilă, nerăzbătătoare, romanul
tratează partitura nu lipsită de romanţiozitate, în care dragostea sau mai
exact erotismul, sub forme neobişnuite, ciudate dacă nu de-a dreptul morbide,
este tema centrală, determinând desfăşurarea epică, îndeobşte cu finaluri
crâncene: sinucideri, omoruri, nebunie, declasare etc. Adolescente care
iubesc simultan doi băieţi, iubiţi morţi pe front, răzbunări din dragoste,
adultere, mutilări sufleteşti şi automutilări, toate pe fondul ravagiilor pe care
le-a pricinuit primul război, dar şi neînţelegerea, lipsa de comunicare, neîncrederea
în sine şi în partener. Sub zodia destinelor frânte şi a iubirilor spulberate
se desfăşoară în romanul Speranţei Calimi, şi povestea Ioanei (fiica lui moş
Tache şi a Constantinei, ambii decedaţi înainte de intrarea în lume a fetei
lor), o Ioană care „judeca oamenii după ea, credea vicleniile că sunt specifice
animalelor de pradă, că oamenii au inima în palmă şi poţi citi în ea ca într-o
carte deschisă”. Ca şi în cazul celor două scriitoare, Speranţa Calimi îşi
alege personajul romanului din rândul celor care le lipsesc forţa de a-şi
depăşi statutul existenţial, din rândul celor care visează frumos şi caută
norocul la prima răspântie din viaţă, dar, din nefericire, visurile acestor
personaje nu sunt decât nişte inutile
încercări de a-şi căuta fericirea, pentru că soarta le transformă repede în
victime şi orice zbatere de a scăpa din sfera de acţiune a unui mecanism social
atât de complex, şi pervers, este sortită eşecului. Tehnica povestirii în
povestire, pentru cititor, este o adresare explicită a naratoarei în scopul
atragerii lui în poveste, dacă vreţi, este o vorbire către cineva cu calitate
de spectator, sau martor avizat la drama care planează în acţiunea narată. Între
clocotul sufletesc al Ioanei, ce-l descrie autoarea în planul existenţei
afective, şi nevoia de a găsi răspunsuri unor întrebări pe parcursul lecturării
de către cititor, intervine acel sentiment al dualităţii: autor şi personaj
într-o singură fiinţă care se rosteşte, vădind o grijă pedantă pentru coerenţa
impresiilor că întotdeauna „există un Dumnezeu, care nu bate cu ciomagul”, dar
nici nu poate ierta nimănui, un pas făcut greşit. Învăţată de mamă, „că în
viaţă adevărul este drumul cel mai scurt spre satisfacţie şi împlinire,
îndemnând-o mereu să nu ascundă adevărul şi să fie ea însăşi dreaptă”, Ioana
alege „idealitatea” vieţii şi cade victimă „realităţii” acesteia. Dragostea ei
sinceră şi pătimaşă, pentru cel pe care îl credea demn de iubirea ei, miliţianul
Raul, se dovedeşte de consistenţa himerei. Astfel, Ioana cade victima unui fond
sufletesc integru în aparenţă şi, de aici până a deveni „unealta” naivităţii,
pe care lumea din jur o exploatează din plin, nu-i decât o punte fără
balustrăzi, iar micile sale vise sunt spulberate fără cel mai mic regret de
către cei din jur. Dacă ar fi ciulit cât de cât urechea şi ar fi zăbovit un pic
la avertismentul vişinului din curte (care pare întruchiparea sufletului întors
din lumea de dincolo, a mamei Constantina), cu scopul de a o preveni: „Ai
grijă, şarpele cel veninos pândeşte pe cărarea vieţii tale!”, oare destinul
Ioanei ar fi fost altul? Nu credem în aşa ceva, pentru că, tot autoarea ne
avertizase din timp: „Ioana era în culmea fericirii şi nu credea pe nimeni”.
Astfel, „o iubire între două toamne” între Ioana şi Raul, se termină cum nu se
putea mai rău pentru Ioana, care-şi ucide pruncul încă nenăscut, provocându-şi
avortul şi, prin ispăşirea celor cinci ani de închisoare, îşi vede visele
despre iubirea adevărată, destrămate pentru multă vreme. Nici căsătoria ei, de
altfel reuşită, după ieşirea din închisoare, cu portarul fabricii de conserve
la care se angajează, nu-i aduce liniştea meritată. Autoarea, conduce cu
pricepere intriga, programând dinainte deznodământul. Aniţa, fata „reuşită”
venită după căsătoria cu Viorel (portarul fabricii de conserve), se dovedeşte o
micuţă casandră, prevestindu-şi de mică nefericirea. Căsătoria Aniţei cu Marius
(dovedit în cele din urmă ca fiind băiatul Ioanei, conceput în închisoare cu
gardianul Ifrim, pentru „fericirea” soţiei sale care nu putea avea copii), se
dovedeşte catastrofală pentru destinele tuturor, ca fiind o iubire sub semnul
incestului. Astfel, şi ultimul vis al Ioanei, că „în fond viaţa întreagă e o
luptă, uneori biruieşti, alteori eşti biruit, dar mereu îţi rămâne speranţa că
mâine va fi mai bine, că soarele va străluci şi pe uliţa ta”, se năruieşte
definitiv şi determină moartea Ioanei, urletul interior al lui Viorel împotriva
sorţii injuste, nebunia şi îmbătrânirea subită a Aniţei, nenorocul cel
urmăreşte în continuare pe Marius, etc... Dispariţia Ioanei, nu e singura
nedreptate a romanului. Soarta nevinovatei Zenovia, vecina Ioanei, este
pecetluită şi ea, chiar după dispariţia soţului monstru Gavrilă. De aici şi
cheia titlului romanului: deşi personajele plătesc îndeajuns pentru păcatele
trecutului, toate se reîntorc ca un ciclu în viaţa urmaşilor lor şi „rănile se redeschid”,
căci secretele celor care par a le lua cu ei în mormânt, sunt răni deschise
pentru ceilalţi. Rămâne întrebarea la care invităm şi cititorul să răspundă:
„cine a semnat aceste condamnări, cui îi place ca în viaţă să joace numai
drame, al cui blestem s-a abătut asupra urmaşilor?” – întrebare retoric lansată
de către autoare. Interesul prozatoarei pentru femeia numită Ioana, înseamnă
reîntoarcerea scrisului feminin către lumea provinciei, sau revenirea la
romanul cu reflecţii despre iubire şi fatal, despre femeia „caz” din literatura
noastră? Totul e posibil. Întrucât, prin romanul său fundamental trăirist şi
psihologic, deşi „pământul acoperă
durerile, mormintele ascund poveşti triste de viaţă şi totul intră în uitare”,
Speranţa Calimi a lansat dilema personajului victimă, care nu se poate
descătuşa din sfera de acţiune a unui mecanism social căruia nu-i înţelege
principiul de funcţionare. Să însemne aceasta o nouă cale redeschisă romanului
feminin? Iată o direcţie în atenţia
criticii viitoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu