Zăporul de la curte
(poveste cu ceva
adevăruri din bătrâni)
Tata îmi povestea, pe vremea când
mă lua cu el la târlă, în mijlocul câmpiei române, departe de sat, că toate
pământurile astea de prin părţile noastre, din sudul Dobrogei, fusese cândva
ale unui boier de neam bulgăresc. Lumea din sat îl ştia de Costea Chiorul.
Apucase şi tata a intra prin curţile boierului, odată cu o pereche de lăutari
chemată a cânta din viori, clarinete şi ţambale la nunta unei duducuţe a
boierului. Poruncise boierul a avea la nunta duducii, ca friptură, şi nişte
cârlani din turma vestită a tatălui meu, şi aşa ajunsese tata la curte. Tata,
păşise semeţ, cu cuşma pe frunte dinaintea boierului, dar un arhon medelnicer
de la curte îi puse piedică, de cât p-aci să vină de-a berbeleacul.
- Dar bine, bei-mu, nu-ţi găsişi
altă treabă decât să mi te pui dinainte? se grăbi tata să-i pună ăluia mâna în
piept.
- Rău faci omule! îl apostrofă
bei-mu arhon-medelnicerul. Într-o ţară ca a noastră şi cu un aşa
boier-ispravnic, mai bine este să pleci capul ca să dobândeşti ce ţi se cuvine
şi să strângi niscaiva chiverniseală cu orice preţ. Învaţă omule!
„Adică (gândea tata), cu orice
preţ, ar putea însemna şi furt, şi jecmăneală! Ia stai, să-ţi bag eu niţel,
minţile astea în cap...”. Dar, îi sărise lui bei-mu arhon-medelnicerul, în
ajutor, un alt ispravnic de la curte:
- Îndărăt mişelule1 Nu te atinge
de ai noştri, că-ţi zdrobesc capul! Şi, de nu se ferea tata, bâta din mâna
ispravnicului, mai că i-ar fi pălit drept în moalele capului.
- „Tu trebuie să ştii, îmi spunea
tata, că boierii noştri trăiesc în desfrânări şi se ţin numai de intrigi şi
alte afaceri necurate. Ca să dea pe alţi domni, care nu li se supun, din scaun,
recurg la ceea ce nici nu gândeşti că se poate pe lumea asta, pentru că ei,
trebuie să aibă moşii cât nu le ştie hotarele, vii şi lanuri de grâne de nu le
ştie nimeni numărul pogoanelor. Şi, mai
au ei, zalhanale, heleşteie, livezi de pomi, păduri cu vânat, şi câte altele. Nu
le mai ţine nimeni socoteală. De aceea cred ei că deţin de la Dumnezeu, puterea
cea mare, şi că totul li se cuvine pe lumea asta. Tu trebuie să mai ştii, zicea
el, că scot de pe spinarea oamenilor simpli şi săraci ca noi, bunuri de tot
felul, că nu le pot ţine măsura, ba de multe ori le înstrăinează şi pe la
dregătoriile ţărilor mari ce le tot ţine isonul, spre jalea şi nenorocirea
celor din afara curţilor boiereşti. Şi, unde mai pui, că fiecare îi aducea
boierului, plocoane de mare preţ; câte şi mai câte, că din o parte din ele se
putea ridica pentru tânăra pereche de miri, o pereche de case cât să le
întreacă pe ale socrilor; saraiuri, nu glumă!”
Ce se mai întâmplase la curte, prea bine nu ştia nici tata, şi nici nu
păream eu a mă îngriji, pe atunci, de asta, căci, aveam să aflu urmarea, de la
bunica, într-o seară, taman când peste sat se aşternuse o negură de ploaie care
venise dinspre mare ca o cortină de catran. Ploaie nu glumă; cu trăsnete,
fugere şi vârtejuri ce sorbeau totul în cale, prin nevăzute guri de balaur.
- Tot o vreme ca asta era şi
atunci când s-a pornit zăporul de la curtea lui Costea Chiorul! s-a închinat
bunica de faţă cu toţi.
- Care zăpor, bunică? am sărit eu
de la locul meu, căci îmi era cunoscut numele boierului, din cele câteva
frânturi băsnite de tata.
- Înainte de nunta mezinei –
începu bunica să depene la povestea ei, odată cu lâna de pe răşchitor – cineva
i-a aruncat pe geamul iatacului o nevăstuică moartă, să-i spurce casa
boierului, că din asta, o mare zăhăială s-a cuibărit în sufletul boierului, de
n-a mai fost linişte la curte, o lună de zile. Nu mai putea Costea Chiorul,
nici să mănânce, nici să doarmă în pace din pricina acelei întâmplări ca din
senin. La răsărit de pământurile sale, se înfiripase pe nişte păşuni verzi, doi
coconi tineri, cu hergheliile lor de cai, care pesemne puseseră ochii şi pe pământurile
bulgarului, cu gând a-l alunga de unde venise, sau cel puţin aşa se spunea. Păi
ce credeţi voi? Iaca aşa! Îi intrase la suflet boierului, bănuiala, că toată
nenorocirea, din partea acelor doi coconi îi venea. Otrăvurile strecurate la
urechea boierului de către ispravnicii de la curte, îşi făcură efectul. Şi,
pentru că cineva din casă, păru că purta vorbele de la curte, în afară, Costea
Chiorul porunci ca nimeni să nu mai iasă dincolo de porţile sale. Lacăte cât
toate zilele atârnau pe la porţi. Şi cu toate astea, vorbele continuau să
treacă dincolo de porţi, din gură în gură, până dincolo de hotare. Fură omorâţi
guzganii, cei despre care se credea că pe dedesupt purtau secretele în afară,
mai apoi, săgetară şi păsările cerului. Nimic nu trebuia să mai iasă cu vreo şoaptă
măcar, dincolo de porţile şi grădinile bulgarului tot mai nevricos şi bănuitor
din cale afară pe toţi cei din jur. Cea din urmă nelinişte, se spune, că a
îngropat-o Costea Chiorul la casa vrăjitoarei Cechira Ţiganca din împărăţia
Sacrului Imperiu, unde a descins cu o caleaşcă de daruri şi o listă de
promisiuni, care mai de care mai înrobitoare pentru clăcaşii şi opincarii
care-i munceau pământurile. Scheletul ăsta de muiere, cu mustăţile şi
sprâncenele mai mari ca ale vestitului Baiazid Ilderim sultanul, turnă buruieni
de tot felul în cazanul cu vrăji. Şi, se
zice că i-ar fi spus aşa:
- „Înalta poartă îţi vrea capul
arhon-boier dumneata! Să n-ai încredere nici în cei doi coconi care îţi vor
veni la curte cu gând de peţitori ai păcii şi liniştei matale. Şi, nici în alte
neamuri străine de prin Europa. Nu face vâlvă mare, bei-mu, că-i primejdie. Ia
de aicea o alifie de păpădie şi măselariţă, şi trei oase de la tibia unei
cămile, şi fă-ţi cruce de-andoaselea, imediat cum apune soarele, şapte zile şi
alte trei, la rând. Şi, bei-mu, arhon-boierule, nu te mai arăta, o vreme,
nimănui...
- „Dar ce o să zică boierimea cea
mare a ţării? Parcă-i auz de pe acum pe acei clevetitori de prin ţară, zicând: <A încasat banul şi acuma
tace. Mai deunăzi voia s-o dea pe fiesa după arhon Roşu-medelnicer, şi acum o
dă slugii acelui boier Vida Guzu>”.
- „Ei şi? Să spună! Tu eşti neam
de boier, venit de pe mări încercate. O să treacă şi nunta, şi toate s-or
linişti...”
- „Da’ cu zăporul, cum rămâne cu
zăporul pe care mi l-au prezis cărţile apocaliptice ale soborului de preoţi de
la Răsărit?”
- „Acum, bei-mu arhon boier,
dumneata ce-ai vrea? Să ne încredem în toate tradiţiunile populare care nu ne
arată decât proorocirea unor scamatori de găgăuţi şi albanezi, care mai şi scot
pe nas fumuri şi fantasme dintr-o altă căciulă? Fii mai calpuzan şi mârşav
decât ei şi vei avea puterea încă o vreme. Şi, cum o da Domnul, şi cu zăporul
acela...
Adormisem de o vreme la băsnitul
ăsta, că prea le credea bunica, uite aşa, pe toate. Şi, la ce bun să-mi intre
şi mie pe o ureche şi să-mi iasă pe alta, de vreme ce tata, îmi spunea acolo la
târlă, în plin câmp, că nu se ştie când, dar că a venit şi zăporul acela. A
pornit ca din senin de părea că se surpase bolta cerului cu nori cu vânt cu
tot. Întâi s-a simţit ca de-o cutremurare; o izbitură în uşa caselor. Apoi au
început detunăturile, ca din carul sfântului Ilie Prorocul. Peste câmpia
română, cerul s-a mişcat şi s-a aplecat deasupra pământului cu mugete şi urlete
de fiară, de au umplut până hăt departe văile, că toată lumea care se afla de
faţă, lângă zidurile de la curtea lui Costea Chiorul, a văzut zăporul pornindu-se
în vârtej mare, măturând totul în cale cu mare iuţeală. La vederea lui, toţi au
rămas cu feţele la pământ. Numai ce şi-au ridicat, mai apoi, frunţile, şi
curţile boierilor dispăruseră, de parcă totul nu fusese decât un vis urât. Unii
oameni au scornit că un balaur mare dinspre răsărit a înghiţit totul, dar eu
cred că Dumnezeu a făcut dreptate. Iar pe Costea Chiorul, nimenea nu l-a mai
văzut ori pomenit cumva. Niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu