5. Printre puţinele momente când stau "la o şuetă literară" cu cei din sală.
Urmele misterioase (sau) latura
Diavol-Dumnezeu a Omului
(în romanul „Urma” de Adrian Alui
Gheorghe)
Părintele Gheorghe Calciu, care a trecut prin sinistra „reeducare” de la
penitenciarul Piteşti, afirma că ea „a fost o lucrare satanică. Diavolul şi-a
ales nişte oameni de acolo dintre noi care au fost înzestraţi şi de
administraţie, şi de Satana”. Dacă şi-ar fi scris cartea, sub apăsarea acestor
mărturii fără a ridica la rangul de vis, a unui joc romanţat şi pe alocuri,
parodic, închipuit pe buza unei prăpăstii numită „viaţă”, naraţiunea lui Adrian
Alui Gheorghe ar fi semănat ce cea a Apocalipsei şi cine ar fi suportat-o, fără
coeficientul ei de realitate? Sub acest aspect, romanul „Umbra” a lui Adrian Alui Gheorghe, apărut la Ed. Cartea Românească,
2013, e un roman scris cu nobleţea unei închipuiri puse să creioneze parabola a
ceea ce semnifică latura Diavol-Dumnezeu a Omului. Începută în preajma
sărbătorilor de iarnă, mai exact la 18 Noiembrie 1960, acţiunea curge
cinematografic. Pe zăpada din curtea penitenciarului de la închisoarea Aiud,
ignorând zidul înalt de beton şi alte două rânduri de sârmă ghimpată, mult prea
des întreţesută, apar urmele unor bocanci, într-un singur sens, dinspre
libertatea de afară spre pavilioanele deţinuţilor. În roman, starea apăsătoare
din închisoare este aruncată în aer de apariţia acestor urme, care, în mod
ciudat, inexplicabil, veneau dinspre gardul de sârmă spre intrarea
închisorii. Cum s-ar putea explica o astfel de enigmă?! Venirea
Mântuitorului în celulă?!? Cum nici un soldat nu semnalase vreo mişcare în
zonă, urmele, în mintea gardienilor şi a directorului penitenciarului, sunt „un
semn limpede de înfruntare pe care şi-o permite cineva care se joacă cu noi.
Aceste urme sunt o declaraţie de război”. Şi, pentru că urmele, spre
exasperarea directorului Geangu cât şi a şefilor de la centru, reapar la un
interval de câteva zile, în penitenciar încep represaliile asupra deţinuţilor,
pentru că „într-o închisoare de politici, în care fantomele se mişcă după bunul
plac prin curte, cineva trebuie să plătească”. Anchetele care încep (cu zel
patriotic) au mai degrabă, efecte umoristice. Gardianul Coţoi scoate de la
deţinutul Ţurel, mărturisirea incredibilă, cum că nevasta deţinutului Urdea
vine noaptea în celula acestuia pentru a-şi lua drepturile de femeie măritată.
Un alt gardian, pe nume Bălăeţ, e convins că, ce susţinea banditul Cariban, era
adevărat: „Maica Domnului vine! De la Maica Domnului sunt urmele...”. Iar un
alt deţinut, pe nume Leţ, susţine că urmele ar proveni de la un călugăr care a
murit aici, anul trecut, unul Daniil, şi care, acum, vine când are chef. Însă
(vine precizarea), acesta vine să vegheze la căpătâiul celor care trag să
moară. „Deja timpul a luat-o aiurea”, notează autorul, sporind tensiunea. În
fine, ultima variantă a anchetatorilor, cea mai năstruşnică şi plină de un umor
sarcastic, vine din partea deţinutului Cămărăşanu. „Banditul era un moşneguţ
împuţinat de ani şi foame, cu ochi mici ca două puncte de mercur care se
zbăteau între nişte pleoape prea largi”. Acesta, sub aspectul autodenunţului,
mărturiseşte categoric, că urmele sunt ale lui. Cu ajutorul unei rugăciuni,
Dumnezeu îi permite să facă orice vrea.
Directorul penitenciarului, Geangu şi ajutorul său Hegheduş îl pun la probă,
iar acesta, după o transă ostentativ, expusă, relatează că tocmai a fost la
Rădăuţi „unde o am pe fiica mea cea mai mare bucătăreasă la restaurantul
pieţei” şi, că tocmai s-a îmbuibat cu
nişte jumări şi acum s-a întors. Nebunie curată, nu? Fapt care-i scoate din
minţi pe şefii penitenciarului care hotărăsc să întocmească un raport amănunţit
al tuturor declaraţiilor „stoarse” de la deţinuţi. Aşa se ajunge la ceea ce va
însemna, de acum, parodia-umoristică, povestea trecută în irealitate, datorită
deţinutului Gurii Lovin. Fostul artist de circ (un actor de la Circul Kiev pe
care războiul îl prinsese, însă, la Bucureşti), prestidigitator şi bun
iluzionist, are de ce să atragă atenţia cititorului şi să înebunească „şefimea”
penitenciarului. Acum, scenele se derulează halucinant, dar, strict
cinematografic. Asemănătoare întrucâtva, scenelor petrecute la Teatrul de
Varietăţi (din „Maestrul şi Margareta” a lui Mihail Bulgakov), când un public
numeros este eclipsat de iluzionistul Woland, clovnul Fagot şi motanul
Behemoth. Dacă acolo, scenele erau gândite mistic, aici, la Adrian Alui
Gheorghe, ele se petrec în plan ireal, dar, prin modul realist al narării,
devin credibile. Acest iluzionist Lovin, ajunsese la Aiud, printr-o serie de
gafe şi încurcături pricinuite din prea marea dragoste ce o avusese pentru o artistă
din cupletul maestrului Tănase, iubirea sa trădătoare, una Carmencita. Cei
douzecişicinci de ani de condamnare, ar fi fost o „bagatelă” pentru Gurii, cel
care-şi închipuise, aici, o familie: din Carmencita, soţie şi cei doi copii
virtuali pe care şi-i creştea în „tăcere” dacă n-ar fi intervenit raportul
denunţător al unui mort, pe nume Moscaliuc. Scenele care urmează, nu-s
întâmplătoare. Ele scot în evidenţă, prin contrastul trăirilor halucinante,
latura Diavol-Dumnezeu al Omului posedat cu trup şi suflet vieţii din
penitenciarele reeducării comuniste. Beţia cu vodcă care urmează, apariţia
mortului Moscaliuc, pus să scrie raportul, transformarea paielor din salteaua
lui Hegheduş, în macaroane, sunt scene gogoliene. Tabloul improvizat, al
vizitei de la centru a colonelului Şoavă, parodiat de unul dintre gardieni şi
satirizat cu toate slăbiciunile ce i se invocă, ca drept plată imaginară pentru
aroganţa sa, îi va împinge la demenţă pe cei prezenţi. Ca după orice număr de
iluzionism, urmează şi trezirea la realitate: înnebunirea lui Geangu, apariţia
maşinii Securităţii, cămaşa de forţă şi numirea lui Şoavă drept comandant al
penitenciarului. Odată cu sosirea acestuia ai crede că lucrurile se vor opri
aici. Şi punct. Nu punem punct, pentru că urmele reapar prevestind reluarea
Apocalipsei din închisorile unui regim stalinist-satanist. Ce s-a petrecut cu ilustrul
iluzionist, deţinutul Gurii Lovin? Îl reţinem, când le spunea mai marilor din
penitenciar: „Nu sunt un circar, sunt artist, domnilor!”. Apoi, cum îi
transformase în păpuşi-marionete, că, doar-doar urma să i te adresezi din afara
acelei realităţi, precum acea gloată, îngenunchiată de durere dinaintea crucii
pe care era răstignit Mîntuitorul: „Fă ceva şi pentru tine şi salvează-te!”.
Autorul ne trasează două coduri ale evenimentelor ce au urmat acestui scenariu
suprarealist. Unul, în care Gurii Lovin este închis la zarcă şi îşi petrece
ultimele ore din viaţă sub imperiul aiurării, fireşti, dacă stăm să ne gândim la mărturiile deţinuţilor
care au mai scăpat cu mintea limpede din acele penitenciare. Iar cel de al
doilea tuşeu, ca un ecou, al morţii iminente, fie în plan supranatural, fie
unul în plan demenţial (cum clacau mai toţi deţinuţii), autorul îl „condamnă”
la moarte, prin împuşcare, în timp ce alerga „ca în vis” spre libertatea mult
dorită. Romanul, în scriitura sa frumoasă, este unul izbutit. Percepţia
acţiunii, datorită dialogurilor şi scenelor concentrate, devine, în crescendo,
una palpitantă. Între real şi ireal, fabulaţie ori parodie şi revelaţia unei
posibile evocări a îngerului trimis să toarne în urechea naratorului o altfel
de memorie atemporală a unei a doua existenţe, din ceea ce s-a petrecut cândva,
„golgota” acestui neam trecut prin malaxoarele durerii sub crucea reeducării
prin penitenciarele anilor 60 stă sub intuiţia unui interesant prozator, pe
numele său: Adrian Alui Gheorghe.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu