- Primul e genial, în
rostire
Citindu-mi cronicile despre
lumea din cărţile diverşilor autori, cineva m-a întrebat, odată: „De ce cauţi o
anumită interpretare a faptelor, când tot ceea ce-ţi oferă istoria unui
eveniment nu-i decât anevoiosul şi încâlcitul vis al omenirii ce caută a fi
decodificat în fel şi fel de chipuri”. L-am privit, insistent, aşteptând de la
amicul meu şi alte întrebări, deşi, şi el putea vedea că alesesem tăcerea, pentru că îmi doream să fiu cât se poate de precaut. M-am gândit, după aceea,
la o frază citită prin Schopenhauer (mi se pare) care spunea că, faptele
istoriei aşa cum sunt ele relatate de cronicari, sunt simple tablouri ale unei
lumi care le aparţin doar acestora, în timp ce realitatea e cu totul altceva.
Dacă îl voi crede pe cuvânt pe Schopenhauer, ar însemna că faptele oamenilor
cântăresc foarte puţin în viaţa oamenilor şi, că alţi factori (biografici,
oare?) sunt cei definitorii în a descifra tabloul istoric: cei moralişti şi cei
psihici. Şi, mă duc cu gândul la Panait Istrati , care spunea. “Eu nu mă uit la ce spun oamenii ci la ceea ce fac
oamenii”. Adică, la faptele lor. Să nu aibă dreptate Panait Istrati şi să-i dăm
crezare lui Schopenhauer? Ca scriitor, mă regăsesc de partea brăileanului nostru, fiindcă, oricine i-ar citi biografia,
şi-ar da seama că, până la moarte scriitorul nostru a rămas un luptător care nu
a aderat la nimic, decât la adevăr şi dreptate. Iubindu-l pe Gorki, citindu-l
pe Maxim Gorki, referindu-se probabil la autorul rus, Panait Istrati scria. “…să
vorbeşti fără cruţare, fără milă, în acest secol în care minciuna socială domneşte
în toate clasele şi pune stăpânire, zilnic, pe toate minţile cele mai
frumoase... asta ar trebui îngăduit unui om”. Citind-ul pe Panait Istrati, o
frază din nuvela sa „Pescuitorul de bureţi”, mi-a atras atenţia: “Dar pe lumea asta
nu există numai sentimentali. Lângă greier stă încolăcită vipera. Vipera cu
chip de om are dorinţe neînsemnate şi puteri peste măsură”. Iată, de ce,
înainte de a da replica interlocutorului meu, am ales să fiu precaut. Pentru că, amintind de proprietarul unei "gazete buzoiene" (sic!), prietenul Marin Ifrim, tocmai folosise cuvântul: VIPERĂ!
- Ce-l de-al doilea, magnific
„Puneţi mâna pe arcurile voastre de aur/Să-l
prindem şi să-l prindem/Şi să-l ducem în oraşul nostru pe deal” – dar, ceea ce
pare a fi un poem de vânătoare, nu-i decât un vers al unui poet boem şi, chiar unul
dintre cei perfecţionişti. Aşadar, magnific prin rostirea sa, cel de-al doilea,
Virgil Mazilescu, îmi atrage atenţia că diferenţa dintre “a privi” şi „a vedea”
este asemănătoare diferenţei dintre realitate şi real. Adică, ceea ce percepem
cu simţurile e realitatea, dar raţiunea celor percepute prin simţuri şi
simboluri stă în capacitatea cu care am strâns de-a lungul vremii, unele
informaţii. Nu contează la el, dacă acţiunea de “a inventa” poezia este bună
sau rea, că, la urma urmei „aceasta nu mai face parte din problemele unui om al
cunoaşterii poetice”: “Vei spune că asta e viaţă şi eu voi spune că asta nu e
viaţă” (ori) “ auziţi viaţa: stele scobind încet câmpia”. Un precursor al
onirismului poetic abia lansat în INVENTICA retorică: „Şi după ce am inventat
poezia într-o încăpere clandestină din adâncul pământurilor sterpe – curajul şi
puterea (omenească) s-au topit ca aburul”. Ei, bine! Puteţi să mă credeţi ori
să nu mă credeţi, dar din astfel de teoreme poetice nu izvorăşte poezia înaintaşilor
săi, ci o anume interpretare a ei. Edgar Allan Poe susţinea, “că orice povestire
(ori poem epic, de ce nu?) trebuie să fie scrisă pentru ultimul paragraf sau,
poate, doar pentru ultimul rând” (după J.L.Borges). Să ne imaginăm: oare ce ar
fi fost, vastul poem al “corbului” său, fără acel paragraf cu intraductibilul
“nevermore”? Cu alte cuvinte, tot Virgil Mazilescu să ne scoată din
încurcătură: “Vorbeşte limpede şi vei fi mâine stăpânul lumii”.
- Al treilea, pune punctul pe i
Heidegger, vorbind despre limbajul poeziei la Hölderlin , ne îndemna să nu citim poeziile la întâmplare şi fără o pregătire
prealabilă. Pentru că este limba cuvântului scris, ori pentru că nu este în
măsură (cel nepregătit) să realizeze, în mod efectiv, că poezia nu este o
ctitorie a fiinţei? Şi, pentru iniţiere, Heidegger ne va drămui din gândurile
sale, cu câteva sugestii care urmează să ne arate adevărata cale. Dar, nu
cumva, tot prin cuvânt, omul a cutezat a gândi să meargă şi mai departe? Cum
s-ar zice, a cutezat să iasă către Fiinţă şi să-i pătrundă în intimitate? Pesemne,
în modul de rostire al poemului scris, e surprinsă şi cuprinsă: fiinţarea - după
marele teoretician. În funcţie de rostirea ei, sunetul şi scrisul “reprezintă
ceea ce pare cel mai uşor de sesizat” – scria Heidegger – şi, că o anumită
formă a scrierii, poate reprezenta semne pentru o semnificaţie a rostirii
poetice. Dar, de aici – de la semnificaţia ei – până la o despărţire
conflictuală a Fiinţei de Nefiinţă, e doar limba ca atare, nu-i aşa domnule
Heidegger? Fiindcă, dacă am înţeles bine, limba nu este ceva care aparţine
omului, ci acel ceva care îl are pe om şi-i determină existenţa. Rimbaud ne-ar
putea demonstra contrariul, căci adolescenţa sa este uneori o formă a nebuniei
sale, ca fiinţare şi nu ca formă a limbii sale. Printre mărturiile lui
revelatoare, reţinem (şi noi) următoarele: „Scriam tăceri, nopţi, notam
inexprimabilul”, cu intenţia de “a fixa ameţeli” ale trăirilor din interiorul
fiinţei sale şi nu pe cele ale formei ce i-o dăruia limba în care scria. Mitul
Rimbaud e constituit din zeci de articole şi cărţi, însă, mai interesant, în
ivirea acestei păsări-de-foc (cu clonţ-de-rubin, în alt caz), este ce a dat el
de gândit şi încă va mai da, şi celor care l-au înţeles sau nu l-au înţeles pe
Heidegger. Şi toate astea, fiindcă: “Într-o seară, mi-am aşezat Frumuseţea pe
genunchi - Şi mi s-a părut amară. Şi am înjurat-o” (A. Rimbaud).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu