joi, 23 ianuarie 2014

473. Lansarea trilogiei "Muscelenii" - de Titi Damian, la Urziceni

1. Vedere din stânga: publicul, prezent la marele eveniment.
2. Partea din dreapta a publicului aflat în sala bibliotecii din Urziceni la 15 ianuarie 2014.

Notă: Prezentatorului, aflat în persoana scriitorului ialomițean Alexandru Bulandra, i-am spus, de la începutul manifestării, să mă treacă pe lista celor care vor lua cuvântul. Dar cum discuțiile s-au purtat, de la 45 min. -  la 30 min. de fiecare orator (amintesc doar pe criticul Radu Voinescu, scriitorul Florentin Popescu, Aureliu Goci, distinsa poetă Passionaria Stoicescu, poetul Șerban Codrin ș.a. ), moderatorul acestui eveniment unic, a tras linie pe lista celor ce trebuia să ia cuvântul și i-a dat microfonul autorului, adică lui Titi Damian, să ne mărturisească câte ceva din truda celui aflat deasupra colii de scris, ÎNCRÂNCENAREA DEASUPRA COLII DE SCRIS, atâția ani... (cine-i mai știe!) cât a durat scrierea trilogiei. Pentru că mă vedeți nerăbdător să iau și eu cuvântul (în imagine: al treilea de după coloana din dreapta, al patrulea rând de scaune, cel cu palma mâinii stângi ridicată), iată! - din memorie, vă reproduc cele ce aveam să le spun și celor aflați în sală:  


Romanul unor largi desfăşurări în spaţiu şi timp
   (gânduri ce n-au putut fi rostite la lansarea de la Urziceni)

   După apariţia trilogiei lui Titi Damian “Muscelenii”, 2013, nu ai cum să eviţi fraza filozofului care spunea: „Dumnezeu nu s-a retras din lume, după ce a creat-o. El lucrează în tăcere la desăvârşirea ei”. În timp ce ţineam cele trei volume, frumos legate, în mâini (abia dăruite de autorul care le scosese de la editură), mi-au venit în minte cuvintele unui alt consătean de-al său, pe nume Grigore Rotaru DELACAMBORU: „de la ora 12 până în acest moment am citit, numai am citit… (şi )... că plâng, cu lacrimi pe obraz, cu sughiţuri de se zgâlţâie burta”. Când spune cineva că plânge cu lacrimi, în timp ce citeşte o carte, înseamnă că avem de-a face, în singurătatea aia, cu un sfânt. Despre ceea ce vreau să vă spun, amintirile mele încep de prin anii 2004. ...Era în vara anului 2004. Lucram la Electrica şi, în calitate de şef centru inspectam capătul unei linii de 20 kv. care se termina alimentând ultimul post de transformare 20/04 kv., în satul Muscelul Cărămănesc. Furtunile din vara lui 2004, băgase derivaţia 20 kv. a Muscelului Cărămănesc, în avarie. Satul trebuia realimentat cu energie. Soluţia: să reconstruim pe noi stâlpi de lemn, linia de înaltă tensiune. Am adus în zonă stâlpii şi oamenii care trebuiau să înfăptuiască lucrarea. În timp ce aceştia se apucaseră de lucru, mi-am zis că n-ar fi rău să inspectez zona. Nu mai călcasem niciodată prin acele locuri. De la izvorul cu apă feroruginoasă de la Budui-Scăeni, am înaintat spre culmea Muscelului. Am trecut de dealul Goşii şi am coborât pe lângă biserica din sat de m-am oprit la postul de transformare. Adică la capătul liniei. Locuri stranii şi pustii îmi păreau toate, indiferent unde încercam să ajung. Ceva ciudat plutea în aer. Locurile chiar îmi păreau misterioase. Am privit în curtea bisericii unde trona un tei rămuros. Privirile mi s-au oprit pe clopotniţa de la intrare, unde, lângă clopotul cel mare trona unul mai mic, dar nimic nu prevestea că are să-şi înceapă tânguirile cum spune undeva, în roman, autorul Titi Damian. Oricât mi-am rotit privirile spre vârful unui deal (să fi fost al Ceciliei ori al Boşoveiului?), nu am zărit ţipenie de om. Am bătut la poarta unei case, dar nu mi-a răspuns nimeni. Am intrat, totuşi. L-am găsit pe bătrânul casei, odihnindu-şi oasele pe o laviţă. I-am spus cine sunt şi l-am rugat să-mi arate locul unde se afla contorul electric. (Doream doar o verificare de rutină, chestie profesională) M-a condus într-o odăiţă întunecoasă şi, lângă contor, pe o poliţă din lemn fumega o lumânare. „Ce-i cu lumânarea? am întrebat”. “Eu am lipit-o acolo, mi-a zis bătrânul. S-a luat dintr-o dată lumina şi am umblat la siguranţe...”. I-am dat necesarele lămuriri, cum că tocmai se execută o lucrare în apropiere şi că în curând vor avea tensiune. Am ieşit în drum, frecându-mă la ochi. Mă gândeam la oamenii aceştia, cât de bătrâni şi neajutoraţi sunt ei! Am vrut să mai intru în câteva case dar am renunţat. Era prea multă tăcere, în jur, ca peste tot. O linişte care sperie un străin aflat prin părţile alea. Uliţa era plină de noroi, și oricât am încercat să ocolesc noroiul, până la urmă m-am trezit pe o culme de la care nu se desluşea drumul, înapoi, dar nici locurile dinspre care venisem. Într-o grădină, am zărit umbra istovită a unei femei care dădea cu sapa. Am strigat-o. M-a întrebat pe cine caut. I-am spus la repezeală, cam ce doream, că mă rătăcisem şi nu mai găseam drumul, la întoarcere spre Budui. Femeia nu înţelesese cam ce doream. “Budui!… Budui?...” - am mimat cu palma, o direcţie. Am auzit-o, oftând: “Ei, maică… pe-ai lui Buduianu i-a luat Dumnezeu. Ăla micu, s-a pierdut la oraş. Ani mulţi pierduţi degeaba. O tinereţe îngropată în pământ”. Înainte de a mă îndepărta am mai privit o dată peste umăr şi am simţit o imensă milă şi o mare dragoste faţă de acea femeie care mi se mărturisise atât de firesc, cu toate mizeriile şi înfrângerile semenilor săi. Mult mai târziu, peste mulţi ani, ajuns la sfârşitul romanului Norul (volumul al III-lea, al trilogiei lui Titi Damian), am înţeles că tragedia oamenilor din acel sat, ce odinioară îşi desfăşura viaţa şi tumultul său, se desfăşurase într-un spaţiu şi un timp dominat de un fag mitic. Unde fusese el, de nu-l văzusem la descinderea mea în acel sat, acum, parcă uitat de Dumnezeu? Doamne, cât de furat fusesem pe parcursul citirii acestei trilogii! Cum de uitasem?! Tatăl îşi chemase copiii acasă, după ce recăpătaseră pământurile şi, fagul, singurul care rezistase ciumei comuniste, urma să fie tăiat a doua zi de la sosirea copiilor. Trăise, văzuse şi ne spusese, povestea lui. Ce desfăşurare de forţe îmi proiecta dinaintea ochilor, prozatorul Titi Damian! Ce lume?! Unde se duseseră ori se pierduaseră toate astea? Răspunsul mi-l da tot bătrânul ţăran, Ion Mândruţă, care clătina doar din cap şi murmura ca pentru sine: “Numai înmormântări…”. S-a spus, adeseori că prozatorul trebuie să aibă, în afară de talent, oase tari. Strigătul meu, după încheierea trilogiei, e un strigăt de admiraţie pentru că romanul construieşte treaptă după treaptă o lume verosimilă, o luptă a înfrângerilor, un tablou amplu al zădărniciei ce a urmat după apocalipsa numită colectivizare. Sunt multe de spus. Închid ochii şi-mi pare că-i aud scrâşnetele din dinţi, îmi închipui încrâncenarea de pe chipul autorului, luptându-se cu Timpul, cu Moartea celor plecaţi, cu Viaţa celor rămaşi, într-o petrecere cu idei şi vorbe pe întinsul a peste 1000 de pagini, luptând să împace pe omul care citeşte, cu omul care scrie. Inspirat de Cel de Sus, Titi Damian a scris o carte-document, un roman realist de mare forţă despre zvârcolirile unui sat de la munte, o poveste tragică, zguduind din temelii ceea ce părea bătut în piroane, în literatură, până la el.


                                                                                                   Tudor Cicu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu