Şi azi, (după Eminescu şi Labiş...) poeţii încearcă a schimba versul „răspândind o ploaie de sunete”) - după cum glăsuia Marele Grec Orb -, cu ceva nou, modern. Dar, slavă ţie, Homer, primul între poeţi, pentru aceste, în aur, dăltuite cuvinte! – şi nu mai reuşim să ieşim din eroare. Şi (poate), vor trece ani şi ani, ca La steaua eminescului demiurg, când vor spune (cei care vor citi după noi aceste însemnări), ce a însemnat cu adevărat Eminescu pentru literatura română. Eminescu?!!... Doamna L., domiciliată în strada Știrbei Vodă din Bucureşti, la care Eminescu stătuse în gazdă înainte de a cădea pentru a doua oară bolnav, are cunoștință că poetul a lăsat în urma sa (într-un geamantan) mai multe manuscrise, proză și versuri. Au stat la locuința ei, încă trei luni după moartea poetului, până într-o zi, când au venit trei domni și, dându-se drept prieteni ai răposatului, au cerut să li se predea cărțile și manuscrisele lui. După câte știm, până acum nu se cunosc acei prieteni și nici acele manuscrise strânse de doamna L. într-un geamantan. Foaia din psaltirea în care tatăl poetului înscrisese ca data de naștere, ziua de 20 decembrie, lipsește. Călinescu nu suflă un cuvânt despre asta. Un oarecare Ion Popescu, cătană pe vremea poetului, un cunoscut se pare, își publică „o amintire”, în revista vremii, “Fântâna Blanduziei’, nr. 10. dec. 1889. Iată ce scrie acesta, după o vizită ce i-a făcut la spitalul de nebuni : „Era în toată firea meșterul, așa cum îl cunoscusem. N-am putut să observ nici cea mai mică incoerență în vorba lui... Rămân încredințat că „catastrofa” n-a fost înainte de ducerea lui în strada Plantelor, ci s-a produs în vremea când se afla acolo. Mediul, groaznicul mediu în care era condamnat să trăiască și care ar zdruncina p-un om cu totul sănătos … acest mediu a provocat catastrofa”. O armată de cercetători şi eminescologi au răscolit, înainte şi după Perpessicius şi Călinescu… iar concluzia unora a fost că nimic nou şi esenţial nu e de crezut că mai poate apărea. De aceea, noi, urmașii lui recurgem la versurile sale, doar-doar vom mai răstălmăci câte ceva. Ia să vedem: “Și când gândesc la viața-mi îmi pare că ea cură/ Încet repovestită de o străină gură,/ Ca și când n-ar fi viața-mi, ca și când n-aș fi fost.../ Și râd de câte-ascult/Parc-am murit de mult!”. De aceea, mereu şi mereu se va spune: e nemuritor... Credinţa că Eminescu e „un meteor ieşit din neant... se dovedeşte falsă (afirmaţia aparţine lui G. Călinescu). Citind, acum, după atâţia ani, un articol al lui Eminescu, vedem iar şi iar cum Eminescu vedea, tot timpul, Omul – în mijlocul acestei „naturi” – ca pe un tulburător al marii linişti. Era el atunci un conservator, aşa cum se spunea pe atunci când scria la „Timpul”? Mă îndoiesc, acum, că autorul Doinei a fost doar atât. În mintea lui şi pe fruntea sa „care plăteşte cât o împărăţie”, natura îi părea „o arătare mecanică înfricoşătoare şi nimicitoare” ca în Călin Nebunul. Are şi el spaima, de Cosmosul singuratic şi inuman. Somnul lui, însă, e teluric, mortal – dar şi un antidot al durerii – („Parc-am murit de mult”). Spunea Călinescu, că „Eminescu nu filosofează niciodată, propoziţiile lui sunt viziuni (încât) ...mintea noastră e găurită de atâta logică a absolutului”. Complica înţelegerea cititorului de rând, cred eu. Eminescu se adresa direct celor care simţea şi sufera ca şi el. În casa unui venetic moldovean, refugiat în Dobrogea şi vecin cu noi, am întâlnit prima oară o carte de Eminescu. Era biblia familiei. ASTA M-A MARCAT MULT. Capodopera liricei sale ideologice, Glossa, face mai mult decât un tratat găunos de politică şi filosofie, pe care cele două măşti puse faţă-n faţă la TVR (Liiceanu şi Pleşu) să filosofeze pe seama nimicului, îl transformă într-un joc de ping-pong. De ce e Eminescu actual, mă puteţi întreba? Pentru că viziunea sa, era precum a unor aştri urmărind pe Om, din peşteri până în genunea cosmică a viitorului tot mai îndepărtat. Nu sunteţi singuri, voi cei care nu credeţi asta. Suntem mioritici, dar alături. „Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina.../ Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”. (Scrisoarea I, 1881, M . Eminescu). Cum am putea, vreodată, să-l bănuim de cine ştie ce „luceafăr pornind” de unul singur, către inimile noastre?
Tudor Cicu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu