A treia carte
poștală din stupina de la Negoșina
Shakespeare și Dostoievski îți lăsa în suflet un regret chinuitor:
„acela de a nu fi sfânt sau criminal” – cum spunea Emil Cioran. Aici, la
Negoșina, printre stupii mei tot trebăluiesc de vreo trei zile bătându-mă cu
bondarii, viespile și „bărzăunii” (așa-i numesc eu) –, în realitate, cunoscuți
de „lupii albinelor”. Mă simt, carevasăzică, și sfânt, și criminal. Ceva între
Shakespeare și Dostoievski. La urma urmelor, de ce o fi spus Dostoievski – mă
întreb? – că firea rusului nu e pozitivă și sinceră că „ascunde mai degrabă o
ironie interioară, îndreptată în primul rând asupra propriei persoane...”. Da!
Pot fi de acord cu așa ceva, doar când realizez că Dostoievski spunea asta,
acolo, în închisoare, când toți erau visători (și asta sărea în ochi, își nota
F.M. Dostoievski). Țăranii noștri, atât cât îi observ eu, de aici de la
Negoșina, nu par nici ironici, nici visători, deși sunt liberi, pe lângă casele
lor, dar izolați în acest cătun de munte, nu poți să nu realizezi că sunt
înghițiți de timpurile acestea, ca într-o imensă închisoare. Unii mi se plâng
de boalele lor. Alții sunt bucuroși că nu am uitat casa bătrânilor decedați, că
mai vin pe la albinele mele și mai mult mă întreabă de „ce mai fac albinele”
decât de ce mai facem noi. Asta, pesemne, ca să zică și ei ceva, că n-au trecut
degeaba pe uliță fără să arunce o vorbă. Se simt ca și cei din închisoare, că
le-a venit cineva în vizită. Și chiar mi se pare firesc să mi se plângă de
boalele lor, de neajunsuri, dar nu dau vina (i-ar bate Dumnezeu) pe nimeni. Nici
atitudinea lor nu e una pozitivă, dar este sinceră. Unul, într-o seară, chiar
îmi spunea cu lux de amănunte cum i-a fost îndreptată viața, cu o singură
vorbă, de către un doctor din Buzău. I s-a spus: „stai acolo la tine la țară,
printre pinii și brazii de care spui că e înconjurat satul tău și consumă lapte
de capră. N-ai una, cumpără-ți de la consătenii tăi una, da să fie una roșie.
Plimbă-te printre brazi și pini, zilnic, fă-ți cărare după una după alta și
astea două lucruri îți vor aduce și vindecarea”. „Da ce ți-a spus că ai, l-am
întrebat eu curios, ca să-i arăt că sunt interesat de boala lui. Că dacă nu
faci asta, ești mâncat. Se uită luuung... la tine și, deodată îți spune verde-n
față că și-a răcit gura de pomană cu dumneata, că puțin îți pasă dumitale, om
de la oraș, cu servici, cu mașină, cu de toate, de dumnealor, cei care se trag
din părinți ce și-au îngropat copiii prin cimitire, plecați de tineri, la
războiul al doilea, ca, ție, să-ți fie bine, acum. Omul s-a scuturat ca de ceva
rău și a spus într-o doară: „Apoi, nu trebuia el să-mi spună ce am. După o
ploaie rece de toamnă, care m-a prins și un pic băut, am adormit în hainele alea
așa cum erau, ude. D-apoi, eu cred că de aici mi se trage, nu?” „Și?... Ai
respectat întocmai vorbele doctorului acela? ” – am mai întrebat. Mi-a spus că
așa a făcut. Nu credea, nici atunci, cum nu crede nici acum, dumnezeiește, în
sfatul medicului acela „Niculescu... Nicolescu?...”, nu contează. Doar îi urma
sfatul, fără crâcnire, dar nici prea multă încredere (mi-a mărturisit, dându-se
aproape de urechea mea). Asta m-a pus pe gânduri. Chiar atunci când am vorbit pe 10 mai și am scris
despre starea literaturii buzoiene, unii au crezut că exagerez. De ce l-aș
crede, atunci, pe locuitorul din Negoșina care mi-a mărturisit toate astea?!...
Revin la Dostoievski și, nu-mi explic ce a vrut să spună despre rușii săi,
decât prin fraza-sa-răspuns: „Poate că în cele din urmă toți vor afla cât
adevăr se află în ceea ce ai spus...”. Poate! Albinele mă consideră de-al lor
(e mult spus: tovarăș), doar când intervin pentru ele cu hrană, faguri noi, cu
tratament, curățirea stupului etc... Nu vă închipuiți domniile voastre că asta
se întâmplă mereu. Alteori au o reacție potrivnică. De aceea mă „înarmez” cu
halat strâns la mâneci, cu mască și afumătorul care să le oprească din asaltul
războinic făcut asupra mea. Ca și în societate, de altfel. În „Amintiri din
casa morților”, Dostoievski spunea, la un moment dat, ceva interesant despre
„amicii” cu care era pus să-și împartă aerul din celulă. Redau spusele sale:
„Îmi dădui seama că niciodată nu voi fi considerat tovarășul lor, indiferent câte condamnări aș
avea, chiar pentru
vecie, chiar să fi fost la <<secția specială>>”. La rându-mi, aș fi
naiv să cred, că în urbea mea, aflat printre scriitori, aceștia m-ar considera
ca pe unul de-ai lor, din moment ce nu aparțin, prin naștere, urbei. Toți știu
că am venit, printre ei, din alte părți și nu e posibil să continui, la
nesfârșit, această crâncenă înfruntare cu „specificul” zonei în care au
crescut, s-au desfășurat, ori evidențiat numai ei... E cam ceea ce i s-a
întâmplat scriitorului Ion Lazu (omis, din greșeală?!) din dicționarul recent
al lui Eugen Simion. Sau, fiindcă este un venetic, declarat, odată cu scrierea
celui mai bun roman al său „Veneticii”? Eu, poate nu exist în acest spațiu
literar, ca Grigori din „Donul liniștit” (despre care tocmai am vorbit) printre
ai săi. Fiindcă tot ce există numai pentru ei, mai devreme sau mai târziu, ție,
îți poate provoca, de cele mai multe ori, coșmarul. Pentru că nu ieșise la un
protest al condamnaților aflați în închisoare, Dostoievski i se destăinuie (explică) unui camarad :„Spune-mi Petrov...
ai voștri nu se supără pe noi?” „Păi, de ce să se supere pe Domniile Voastre?”
– a sunat replica celuilat. Fiindcă, (auziți dumneavoastră!): „da’, ce fel de
tovarăși, sunteți cu noi?” Deci, în probleme de nedumerire, nimic nou! Chiar
așa! Ce fel de tovarăș, sunt eu cu toți ceilalți. Nu-s de-ai lor (în orice
tabără m-aș afla) – fiindcă, ce-i greu de înțeles: tu mergi pe drumul tău, iar
noi pe al nostru, tu ai treburile tale, noi pe ale noastre. Și, basta!
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu