525. Un poem pentru dumneavoastră

Din lanul de cânepă ars, ca sângele...

                                                     Tudor Cicu 

Când bunicul a scos de la streașina casei

arma lui din primul război mondial,

toți credeau că momâile alea

care înconjuraseră satul ca pe un butoi cu pulbere

or să cadă crăcănați pe spate.

Doamne, ce grozăvie ar fi fost!

Primul care i-a apărut în vizorul armei

a fost un catâr cu o momâie sub pelerina de ploaie

Acesta și-a dat jos pelerina din paie

A râs cu blândețe... și-a spus:

- „Am venit să vă aduc pacea!”

Bunicul era alb la față

Îi tremura mâna în buzunarul pantalonilor bufanți

Nu mai nimerea să apuce glonțul

să-l vâre pe țeavă

și să mi-l învețe minte pe nenorocit.

Spun cei care cred că ar fi scris istoria

că atunci când țeava puștii a trosnit în plin soare

momîile alea săreau ca broaștele pe mal.

Și, cert e că bunicul a tras șapte focuri...

Stă scris în cronici.

Mai târziu, la gura focului unde își cocea

bunica, pâinea, în țest

cineva i-ar fi dat peste gură bunicului

că, lauda e laudă...

Că până să termine de tras toate gloanțele

se știe că ar fi căzut leșinat la pământ.

Atunci, bunica a scos din salba ei de la gât

doi bani de argint

risipind peste tot acea lumină argintie

care l-a făcut pe bunicul

să ridice arma împăturită în cârpe unsuroase

și să tragă la întâmplare.

Cei doi bănuți de argint au căzut împușcați drept în inimă.

Și toți au privit cu mirare la bunicul

care se zbătea să se ridice de la pământ.

Nimeni nu observase cum pe un catâr alb,

(și cel care îi făcea cu ochiul)

din lanul de cânepă ars, ca sângele

eu tocmai apărusem pe lume.