Cronică la ... o nouă carte

Despre războiul propriu al fiecărui om

Îndemnând cititorul să aleagă între două perspective de analiză şi de înţelegere a vieţii omului pe pământ („e viaţa un obiect de contemplaţie filosofică sau unul de investigaţie ştiinţifică?” – Cuvânt înainte), Tudor Cicu, în cartea sa „Don Quijote pleacă la război” (Ed. Betta, Bucureşti, 2019), explorează spaţii livreşti cunoscute, precum romanele lui Lev Tolstoi şi Cervantes, readuce în spaţiul literar întâmplări, situaţii, personaje din propriile sale lucrări sau inventează altele, cu scopul evident de a-şi provoca lectorii la reflecţie. Găsim în această carte: file de jurnal, 13 povestiri, un eseu şi o comedie.

În paginile de jurnal (Cu tata la ultimul său război – din jurnalul de front, p. 9) se narează, la persoana întâi, unele circumstanţe şi aspecte ale bătăliei din 17 noiembrie 1942 de la Cotul Donului. Personajul-narator este un sublocotenent inteligent, sensibil, atent la tot ceea ce se petrece în jurul său. Este clar că Tudor Cicu s-a inspirat dintr-o relatare orală sau scrisă a unui participant la cel de-al Doilea Război Mondial, a tatălui său dacă e să dăm crezare titlului, pentru că tablourile sunt, toate, autentice. Autorul evidenţiază detaliile contextuale, impresiile, gândurile personajului aflat în ipostaze inedite şi cumplite şi uneori le condimentează cu trimiteri la marea literatură a lumii. Abilitatea lui constă însă în simplitatea cu care redă nefirescul dinainte sau din timpul bătăliei. Cu o seară înainte, soldaţii români se caută unii pe alţii de „mitraliori” (păduchi) la lumina opaiţelor, apoi, în drum către locul bătăliei, seacă fântânile cu setea lor nestăvilită, unii dintre ei nemaiapucând să mai bea. Peisajul natural este înlocuit cu unul al dezastrului lăsat de om: „n-am văzut decât tancuri sfărâmate, sârmă ghimpată, căşti presărate pe câmp”. Bătălia este îngrozitoare, iar jur-împrejurul devine un infern. Căderea, ca prizonieri, pe mâna ruşilor este zugrăvită în culorile luminiţei de la capătul tunelului.

Ursitoarele n-au mai venit este povestea venirii pe lume a lui Victor, pe un ger năprasnic, într-o sanie urmărită de lupi înfometaţi, în drum spre întâlnirea cu ambulanţa care nu avea cum să străbată drumurile troienite de zăpadă. Sunt spectaculoase luptele pe care protagoniştii le dau pentru salvarea tinerei mame şi a pruncului ce ţinea să se nască în acele condiţii ostile: lupta tatălui Gheorghe cu lupii, a câinelui cu lupandrul, a copilului Ionică cu troienele, cu drumul pe jos şi cu timpul grăbit, a celei ce naşte cu temerile de tot felul şi cu primejdiile. O poveste de iubire neacceptată de părinţii fetei, dar agreată de cei ai băiatului, poveste care aduce ca parfum cu scrierile lui Panait Istrati, Fănuş Neagu, Ovidiu Dunăreanu, este Mireasa furată. Protagoniştii sunt hoţul de cai de la Dunăre, Larion, şi Jinga, deliciul lecturii făcându-l fuga celor doi sub ameninţarea armelor. Tamara este povestea portretului de fată din visul lui Vlad, portret pe care personajul principal îl descoperă şi în realitate, în „camera enigmatică a jucăriilor din acea stranie casă” unde se duce întâmplător să locuiască în gazdă. Întâlnirea cu tatăl necunoscut, visată ani de-a rândul de către tânărul Vlad, este un dezastru în povestirea Bastardul. Spaima copilăriei protagonistului-narator este turcul Mehmet Deliù, întâmplarea din povestirea eponimă petrecându-se în satul Azaplar (numele turcesc al satului natal al autorului – Tătaru de azi). Un ospăţ de pomină are drept bucate alese ciori fripte pe jar (şi declarate drept porumbei) de către tătarul cantaragiu, o farsă pe care acesta le-o face celor ce-i furau bucatele din traistă. Despre dilema sorţii clopotului din satul de munte Negoşina se povesteşte în Întoarcerea clopotului acasă: reîntregirea bisericii se face din strădania moşului Ghiţă, care ajunge până la regele Mihai I pentru a-i cere acest lucru sau din cea a sătenilor, care au pus mână de la mână şi au pregătit o masă bogată pentru autorităţile satului, în acelaşi scop? Iubita omului de zăpadă este o poveste pentru oamenii mari, în care se pledează pentru iubire, pentru împlinirea ei cu orice preţ. Povestirea Cântecul amintirilor pune faţă în faţă cel de-al Doilea Război Mondial cu Revoluţia din decembrie 1989. Autorul are o atitudine civică, un simţ firesc al dreptăţii  şi-i critică pe aşa-zişii revoluţionari care au pretenţia de a primi de la statul românsume imense de lei pe lună, în timp ce un veteran de război, care a convieţuit practic cu moartea zile, luni, poate chiar ani întregi, are o pensie de numai 429 lei. Mânzul scoate în relief dragostea umană pentru animale, dar şi puterea/ rezistenţa omului în faţa provocărilor, mai ales atunci când o viaţă depinde de curajul, de abnegaţia,de omenia unui pui de om aflat la vârsta acumulărilor, a lecţiilor de viaţă. Povestirea Cumpăna continuă povestea fascinantă a lui Demirgean, adultul care, copil fiind, a salvat de la moarte un mânz abia născut. Despre adulter şi despre nerecunoştinţă ori trădare este vorba în povestirea Dihorul.

În eseul Don Quijote pleacă la război, autorul invită cititorii la „un scurt popas”, pe un „drum anevoios, între Cervantes cu al său Iscusitul Hidalgo Don Quijote de la Mancha şi lumea lui şi L. N. Tolstoi, căruia Dumnezeu i-a stat alături pe vremea când scria Război şi pace” (p. 113). Este o analiză complexă, cu trimiteri şi referinţe de ordin istoric, literar şi psihologic, pentru relevarea mai multor aspecte ce ar trebui să ne preocupe pe toţi: frumuseţea, dincolo de nebunie, a omului care are un ideal şi luptă pentru îndeplinirea acestuia cu toate forţele şi cu un curaj nemimat împotriva oricărei piedici, necesitatea de a ne lua, fiecare, răgaz pentru a reflecta la două lumi complet diferite – lumea reală şi dureroasă a unei Rusii lovite de un război devastator şi aceea imaginară, poetică şi nostalgică a unei Spanii arhaice – şi pentru a o reconsidera, în consecinţă, pe a noastră, judecarea prezentului prin prisma lecţiilor trecutului şi ale unor personalităţi care, acţionând în domeniul lor, au adus schimbări cu repercusiuni şi în alte sectoare etc. De-a lungul cercetării sale literare, socio-istorice, psihologice, estetice, Tudor Cicu invocă o seamă de astfel de personalităţi şi personaje celebre, precum: Napoleon, Shakespeare, Hamlet, Socrate, Cervantes şi Cavalerul Tristei Figuri, Tolstoi şi personajele sale Nicolai Rostov, Pierre Bezuhov ori Nataşa, J. L. Borges, Nietzsche, Cioran, Zaharia Stancu ş. a. Extrag una dintre aprecierile interesante pe care le face autorul în acest eseu: „ambii autori [Cervantes şi Tolstoi] condamnă dubioasele cutezanţe ale eroilor lor, la care societatea reacţionează într-un mod prestabilit şi constant prin imperioase judecăţi de valoare. Iar noi, cititorii acestora, rămânem încredinţaţi că valoarea supremă a vieţii este bunătatea fiecărui individ prins la un moment dat într-o anumită secţiune a trecerii lui pe pământ” (p. 126).

Scurta comedie Gângania din cap parodiază realitatea acestor vremuri, „gărgăunii” ameninţând să „infecteze” oameni şi animale deopotrivă.

Morala acestei cărţi ar fi aceea că fiecare om trebuie să ducă un război propriu, dar nu pentru a cuceri teritorii sau a ucide, ci pentru a împlini idealuri umane, cu singura armă pe care ar trebui să şi-o permită: bunătatea. De altfel, Tudor Cicu este un romantic incurabil, iar scrierile sale despre iubire vorbesc, despre bunătate şi despre consecinţele lipsei acestora într-o societate care nu este dispusă să se schimbe cu una, cu două.

Diana Dobriţa Bîlea