Lumea aparent basmică și spațiul unde nu există timp *
Cu
romanul „Fântână în cer” (Ed.Ex
Ponto, 2019), scriitoarea Diana Dobrița Bîlea a trecut (în planul narațiunii) de la
realismul magic (din romanul anterior „Omul
dintre două lumi”) la lumea aparent basmică și la spațiul unde nu există
timp, dar există veșnicie. Timpul este multiplicat și amplificat într-o poveste
de dragoste trăită prin dedublarea eroinei sale. Provocarea imaginației, cultivarea miticului și
basmicului în creație sunt jaloane de suflet folosite pentru mântuirea întru
frumos, sublim și dăruire. Narațiunea realist-fantastică din acest roman de introspecție (ca mod de narare)
bine scris, într-un registru poematic, surprinzând, firesc, tărâmuri
fantastice, basmice ori magice într-o lume cât se poate de reală, nu este decât
o punere în scenă a unei povești tăinuite de dragoste care îi facilitează și
cititorului o întâlnire imaginară cu acel eveniment intim numit fiorul iubirii
și al plăsmuirii propriilor visuri. Totodată, mediind întâlnirea cu elementele
basmului, povestea de „dragoste imposibilă” stimulează empatia cititorului cu
eroii cărții. Este un roman ce face parte din sfera realismului fantastic,
desfășurat între coordonatele spațiu-timp a două planuri îmbinate onorabil: real şi
fabulos, ce răscolesc în cititor un amestec de imagini imprevizibile privind
desăvârşirea unui vis de iubire. Vorbim de fantastic aici, ținând cont și de
anumite reguli: să aibă o legătură atât de strânsă cu realul, încît cititorul
să-i dea aproape crezare. Cât i-a reușit asta autoarei dobrogene vom vedea,
pentru că șirul de evenimente și întâmplări din viața eroinei romanului pare a
se derula pe tărâmul situat între fantastic şi absurd (ca în poștalionul care-l
ducea, în timp, pe Grigorescu al lui Mircea Eliade din „La țigănci”), dar
într-un spaţiu tangibil unui anumit segment existenţial. Și (credem noi) în
asta constă măiestria naratoarei: să pipăim cu simţurile noastre iluzia creată,
să ne convingem de substanţa şi de învelişul întâmplărilor ca făcând parte şi
din mister, şi din realitate. Bogăţia luxuriantă a
epicului, calitatea observaţiei, forţa de iradiaţie a imaginilor împinse spre
magia unor vremuri de demult sunt acum argumentele unei autoare ce face „o demonstrație de virtuozitate în demontarea
mecanismelor complicate și în decodificarea orizonturilor clar-obscure ale
singurătății, ale iubirii și ale plăsmuirii visului, dar mai cu seamă ale
labirintului psihologiei feminine.” – Ovidiu Dunăreanu, prefaţa cărţii.
Folosind motivul dedublării, Diana
Dobrița Bîlea face ca personajul său central să oscileze continuu între două
lumi paralele, pentru a ne lămuri ori pentru a estompa taina, ca până la urmă
tâlcul acestor evenimente de viaţă să producă şi puţină confuzie atemporală în
mintea cititorului rămas mult în urma imaginaţiei autorului. Tema dublului îi
cucerise cândva pe romantici (E.T.A. Hoffmann, Oscar Wilde, Jose Saramango
ș.a.), iar acum, iată, a devenit un motiv literar care să-i seducă pe cititori
și, conform spuselor lui Freud, apariția dublului în literatură este legată de
încarnarea dorințelor refulate, a posibilităților nerealizate și a curajului de
a înfrunta moartea. Procedeul dedublării eroinei înlesnește o glisare între
real și fantastic, acesta din urmă decurgând și dintr-o manifestare a realului
asediat de absurd și de irațional. Ficțiunea este cuceritoare, sintetizează,
îmbogățește universul cu speranța creștină a purificării sufletului ca la
autorul rus Evgheni Vodolazkin (în „Laur”). Sub acest aspect polifonic, al căutărilor
imposibile între îndrăgostiți aflați în lumi diferite, romanul este o alegorie a două conștiințe ce ajung să conviețuiască, în
final (ca în magia teleportării în timp a eroilor din filmul Matrix), ba chiar să se împletească. Cele
două suflete bântuie prin lumi diferite, dar ies împreună, din acel labirint al
rătăcirilor printr-o lume stârnită de evenimente halucinante, într-o lume reală,
ceea ce-l determină pe cititor să aibă impresia „că parcurge mai multe romane într-unul singur” (Ion Roșioru, în
postfața cărții). Unul ar fi al
femeii Aurora, lucrătoare într-un azil de bătrâni, supusă hărțuirii sexuale de
șeful locului de muncă și care, doar prin dedublarea sa (în planul fantastic al
narațiunii), se va răzbuna (după moartea mamei ce ar fi făcut un pact cu
diavolul pentru a-i schimba destinul fetei) prin cealaltă femeie Aurora, violentându-l pe bărbat cu un baston, iar
adevărata Aurora („cea grasă, cea miloasă, cea lipsită de noroc”) va părăsi
azilul cu dorința de a-l întâlni pe cel modelat de ea în vis (Galateu), sperând
să cunoască iubirea totală. Un al doilea
ar fi cel al rătăcirilor, ca într-un labirint al încercărilor, ale femeii
Aurora în căutarea lui Galateu (pe care-l și întâlnește – în vis –în satul unde
se refugiază, la o soră a bunicii dinspre mamă), dar și al călătoriilor prin
timp și spațiu într-o lume marcată de evenimente stranii. Aici participă la
jocul fanteziilor unor iele, se întâlnește cu meșterul împletitor de nuiele, cu
profetul nebun Onuțu și cu uriașul pădurar (omul sărac cu duhul) care o
îmbrăcase într-o rochie de mireasă pentru a fi numai a lui. Un al treilea ar fi cel al întâmplărilor
halucinante petrecute în casa salvatorului ei, profesorul Ilie (asemuit cu
Galateu), cel care a salvat-o din mlaștina unde căzuse, cu rochia de mireasă,
în fuga ei din pădurea cu mistere. Profesorul însă își luase singur viața, cu
un deceniu în urmă și se spunea că o făcuse din dragoste, iar casa, spuneau tot
vecinii, era acum bântuită de stafia acestuia. Dar Aurorei i se par firești aparițiile
lui în casă și chiar au un rol hătărâtor în trezirea artistei din ea. În fine,
un al patrulea roman ar fi cel mai
pământean de aici: tentată să renunțe la visul ei pygmalionian (de a-l mai
căuta pe Galateu), Aurora se lasă în brațele iubirii lui Ștefan, un bărbat
divorțat cu doi ani în urmă și cu o fiică aflată în suferință, dar care va fi
salvată din ghearele morții de puterea tăinuită a Aurorei, ceea ce-l determină
pe Ștefan să se întoarcă la Cezara, fosta soție.
Astfel,
narațiunea care îi oferă cititorului întâlniri succesive cu lumi posibile, lumi
labirintice cu trăiri și încercări ale vieții, cu toate minunățiile pe care le
născocește autoarea dobrogeană, este un poem basmic. Este
rodul fanteziei creatoare, al trăirilor în plan fantastic ale autoarei care mai
inventează un roman al magiei unor trăiri, dar și al fascinației vieții, pentru
că viața omului este, mai ales, suferință și iubire și apoi rațiune. Mesajul
cărții ar fi acela că multă suferință va locui în inima celui care nu e locuit
de iubire. Pentru asta, autoarea forțează de cele mai multe ori limitele
imaginarului. Miezul frământărilor pe care le are Aurora este găsirea
fericirii. Cu acest gând visa ea o grabnică evadare chiar în lumea morții locuite
de Galateu. Pentru a trăi în raiul veşnic
al iubirii, trebuie să ai
pe lume o ieșire, un loc unde te duce, un braț pe care să-ți cadă greutatea din
inimă – lucrurile pe care nu le-am avut niciodată în timpul nostru. Fără
iubire (decodificăm noi mesajul autoarei), e ca şi cum am privi ore în şir cu fruntea lipită de geam, ca Emil Cioran,
privind în bezna de afară, încercând să descifrăm odgoanele-legături ale
acestei punţi de trecere: dinspre viață spre moarte, dinspre fiinţa noastră materială
spre fiinţa spirituală. Fiindcă în această viață întâlnim simultan și Infernul
și Paradisul. Iar între ele nu se cunosc granițe pe care omul să le știe de la
început. Aici intervine autoarea, cea cu sufletul atât de apropiat de cititor.
Să-l învețe pe acesta să se înfioare, să stăruie în iubire și bunătate și neîncetat
să se întrebe: e bine că lumea e plină de taine, le putem supune noi? Diana
Dobriţa Bîlea ştie să-şi valorifice cuvântul ori să facă din el clopotul său de
ceremonie la care să ne adune dinaintea paginii scrise. Cu alte cuvinte, rostul
autoarei nu este acela de a reproduce realitatea, ci de a o transfigura, de a-i
oferi semnificații; de aceea a ales să-și treacă eroii într-o altă dimensiune,
să înlăture zidul dintre viață și moarte (prin iubire) pentru ca aceştia să poată
intra unul în existența celuilalt. Și Aurora, cu trăirile ei care „nu sunt de
aici”, „și-a făcut o fântână în cer”, cu apă bună de băut, dar pentru asta
(Ilie/Galateu – îi comunică din lumea lui), va trebui să meargă acolo pentru
a-și astâmpăra setea.
Narațiunea,
cu eroii ei (o Auroră care în vâltoarea evenimentelor simte că și-a pierdut, cu
totul, mințile - și Galateu: „o parte din mine, o proiecție a ființei mele?”), sintetizează două perspective care, în mod obișnuit,
sunt antagonice: perspectiva rațională asupra lumii și aceea a acceptării
supranaturalului ca normalitate. Astfel, descrierile cele mai realiste se
împletesc cu elemente fantastice și onirice, cu motive din mituri și din basme,
dar explorează, din prima clipă a întâlnirii dintre un el (Galateu: ce aparține morții) și o ea (Creangă Aurora: ce aparține vieții) până la ultimul moment al
regăsirii și câte ceva din spațiul basmului nostru popular: „Oamenii au nevoie
să știe că există supraomenesc și miracole ca să spere mai mult și să le fie
mai bine. Dacă iei unui om visul, nu-i mai rămân prea multe, nu-i așa?”
Puterea
de imaginație cu care autoarea a creat fresca unei povești de dragoste, ca
simbol al purificării prin credință (vezi și scena morții bătrânei Stanca în
biserica Domnului), nu este altceva decât
transpunerea în literatura cultă a unui univers spiritual dominat de credinţa
în Dumnezeu. Povestea iubirii necondiționate între o pământeană și un om
venit de pe tărâmul morții constituie o saga a unei prozatoare care și-a făcut
din proza fantastică și basmică propriul drum către
cititori.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu