cred, Doamne... și tare-i trist

 

cred, Doamne... și tare-i trist

 

la granița dintre două lumi...

eu prins înlăuntru, tu dinafară,

poemul acesta plin de forță, spuneai -

e un pom de dragoste trăit în spaima acestei zile

și numai gândurile noastre

așa cum se zbat la trezire

se vor lovi într-o zi de-o planetă

așa cum vor izbi caii sălbatici în goana lor, potcoavele

amintindu-mi că eu n-am avut aripi pentru cerul tău.

sub povara privirii tale mirate

și a celor care nu-și amintesc trecutul, te-am întrebat:

„ce caut, Doamne, ce caut?”

când idolii ne trădează și îl auzeam pe Borges:

„nemurirea seamănă cu viața!”

iar eu îți deschideam palma

până lua contur de cumpănă peste un lan de trifoi;

crescuse trifoiul înalt, se făcuse de coasă peste morminte

și asta e tot o întâmplare ca oricare alta,

așa cum stau gândurile la pândă,

ori să-mi fi fost rugăciune

în cea mai bună dintre serile transformate în mărturisiri.

da, tare-i trist când n-o să mai știu ce să-ți răspund

ca atunci când îmi arătai semnele pe cer

și eu îți deschideam palma

până lua contur de cumpănă peste

acest poem de forța unui strigăt

de care atârnă și suferința unui păianjen

pe pânza căruia

ne-am sprijinit cândva aripile

pentru acest ultim zbor.