scriu alor mei, dar cuvintele sunt șterse de ploaie

 

scriu alor mei, dar cuvintele sunt șterse de ploaie

 

de curând și visele mi-au fost interzise

vântul de noapte și ploaia din zori au pus la cale și asta

e trist nu-i așa, să fii singurul rămas în tranșee

să nu știi că inamicul a făcut pace cu ai tăi

să nu simți cum îți trece printre ghete apa la nesfârșit

să spui cuvinte ultimului arbore ce n-a fost culcat la pământ

și sufletul tău scris cu creionul

pe un petec de hârtie în ultima scrisoare

să-l știi purtat valuri-valuri de-a lungul zărilor

până nu va mai ajunge la nimeni.

într-un septembrie târziu a fost altfel

reușisem amândoi să înălțăm cuvinte cu zmeul

momentul acela a surprins multă lume

unii chiar credeau să ne știe fericiți

dar nu știau că trăiam o spaimă

până într-o zi când cineva a trântit ușa

și n-am mai văzut nimic de cioburile

care semănau cu unele sentimente rămase în urma ta.

acum le scriu alor mei

dar cuvintele sunt șterse de ploaie

ceva se aprinde pe ascuns în acest suflet al meu...

„de ce nu simt și eu pacea aceasta, Doamne?

de ce?”

printre crengile singurului arbore, ochii mei au văzut

ultimele frunze ce tremurau atât de tare...

și la picioarele mele

singura frunză venită

părea că-și cere iertare:

„eu sunt lumea, lumea care trece” -

atât de mult tremura.