„Îmi aud iarna...” și alte scrieri de Paulina Georgescu

 

„Îmi aud iarna”... și alte scrieri de Paulina Georgescu

     Cărțile scrise de Paulina Georgescu descriu cu multă sensibilitate lirică labirinturile și resorturile tensiunilor lăuntrice (în special ale sufletului feminin), ale norocului și nenorocului în viață, al fericirii și nefericirii. Scrierile ei sunt narațiuni psihologice, investigații ale unor suflete (cu coborâri adânci în abisurile conștiinței personajelor) și explorează vina, frustările și destinul, ascuns în viața de cuplu (vezi: „nuvela un roman scurt” – după expresia lui Rebreanu – din „Victoria”/ed. Teocora, 2020). Acestui personaj îi vin ca o mănușă vorbele Anei Pavlovna, confidenta și dama de onoare a împărătesei Maria Feodorovna, care la începutul romanului „Război și pace” a lui Tolstoi, spunea: „...mă gândesc adeseori cât de nedrept este împărțit norocul în viață!”. Nuvela e din categoria acelor povești de viață ce ar fi putut face parte din lumea fiecăruia. Numele eroinei este edificator pentru triumful unei vieți plină de zădărnicii și nedreptăți ale destinului. Iată în câteva cuvinte mărturisirea autoarei despre carte: „I-am cunoscut povestea. Am stat cu ea de vorbă. Am plâns. Și-am învățat ce înseamnă să fii puternic”. Despre carte, Gheorghe Postelnicu scria că este o proiecție dramatică a luptei omului cu el însuși, iar Girel Barbu punctează învierile continue ale eroinei, care „te face să uiți de toate durerile, chinurile și zbaterile scrisului”. O viață plină de nenoroc o urmărește pe eroina acestei nuvele: mama muribundă lăsată de soț în casă, cei doi frați luați în mașină, cu forța, de tatăl drogat, accidentul ce are loc cu mașina condusă de inconștientul tată, despărțirea fraților la spital, orfelinatele îndurate, trecutul „ca șters, din memoria” fetiței, căsătoria eșuată a Victoriei (urmată imediat de întâlnirea cu Radu, pe care-l iubește sincer), regăsirea fraților... toate acestea nu par a o doborî pe Victoria, întrucât retragerea în templul artei (pictura și scrisul) îi va fi salvatoare. În concluzie, să dăm glas chiar autoarei: „Va șterge toate urmele lui (ale lui Radu – n.n). Și gândurile. Nu vrea să se mai gândească cât de hăituit este Radu. Privirea lui, când de fugar, când lascivă, o înspăimântă. Sunt doi de-alde Radu. Și nu știe care dintre cei doi va învinge...” O carte despre cumpeni și destine.

      INCURSIUNE PRINTRE AMINTIRI: ed. Teocora/2020 este o carte despre copilărie, ivită dintre amintirile și zvârcolirile acelui suflet fărâmițat a unei autoare, care din prezentul  unei realități, și care doare, preferă să caute printre amintiri fetița din trecut, adică pe cea închisă într-un alt timp îndepărtat: „Mă doare satul românesc cum a ajuns. Mă doare. Și nu doresc să sufăr. În locul lui, am preferat teleportarea” (scrie în cuvântul înainte la carte, chiar autoarea Paulina Georgescu). Tot din prefața cărții, ne întâmpină același sufletist al scrisului, Girel Barbu, care arată că această carte este „povestea vieții” autoarei. Intrăm și noi în poveste: de-a lungul râului Rîmnicu-Sărat se ridica, mândru odinioară, satul Dăscălești despărțit de cele două cimitire, de satul Nicolești. Mulți locuitori, cărora pământul le-a supt vlaga, au plecat din lumea asta. „Pământul le-a furat feciorii. Au vrut pământ. Și l-au avut. Să fii țăran nu e ușor. Sudoarea de pe fruntea lor eu am văzut-o...”, scrie autoarea. Au mai rămas câțiva, trăind printre umbrele amintirilor, sau a ceea ce au fost cândva. Una dintre aceste umbre este și țața Fănica (mireasa de odinioară) care abia își târăște galoșii pe drum. Mama autoarei, acum rămasă acasă, cu buruienile din curte, o așteaptă să vină acasă. Stilul acestei scrieri este idilic și elegiac în mare parte. Drumurile făcute cu vaca la păscut, serile petrecute la bostana bunicului, amintirile de la serbarea școlii, escapadele copiilor la scăldat și multe altele, sunt scrise cu farmecul unei penițe înmuiată în apele sufletului. Revolta autoarei, pe când era elevă, e stârnită și de vorbele profesoarei care îi amenință cu „sapa și prașila câmpului” dacă nu vor învăța carte. Panait Istrati (care pare a zugrăvi cel mai bine lumea acestor fericiri și nenorociri ale unei copilării dureroase), scria undeva: „Dacă suntem fericiți e din întâmplare, iar dacă suntem nenorociți, e tot din întâmplare. În marea asta plină de stânci, care e viața, barca noastră e dusă în voia vânturilor și oricât am fi de iscusiți, nu putem ocoli mare lucru”. Incursiune printre amintiri e o carte scrisă cu sufletul, pe ale cărei pagini, într-adevăr i-a picurat sufletul, autoarei.

      ÎMI AUD IARNA/ed. PIM, 2021 (poeme) e chiar sufletul acestei autoare buzoience. La Paulina Georgescu, în cartea de poezie stă chiar sufletul întregului trecut cu trăirile și visele sale. Iar sufletul autoarei este unul al candorii și frumuseții pentru toate cele trăite, și asta, pentru că devenim (odată cu trecerea timpului) ceea ce am crezut în lupta aprigă cu viața, iar formarea noastră ca scriitori depinde și de ceea ce citim. Se poate spune că odată cu trecerea timpului, viața și trăirile noastre ne hrănesc scriitura. Discursul poetic al autoarei, prin lumea asta mult grăbită, este unul pseudo-autobiografic, despre viață și toate lucrurile și elementele existențiale care ne înconjoară. Versurile din această carte merg pe aceeași formulă lirică a notației, a observației pe care o aduce în poetica confesională. Amintiri scormonite în lăcașul memoriei sunt recuperate și transformate (cu ajutorul eului poetizant) în incursiuni cu amprentă confesională. Poezia Paulinei Georgescu este o poezie a uitării și împotriva uitării, și forța ei lirică vine din lupta pentru libertatea spunerii, devenind o manifestare pură a frumuseții. Am senzația că poezia, aici, este un refugiu în cuvântul poetic ca urmare a unor trăiri absurde, o canțonetă (cantata ei poetică) împotriva trăirilor ce au înfrânt rezistența ființei umane: „dansând pe/nocturna lui Chopin/mâine/știu că fluturele meu/își va frânge/aripile/dansul lui va cădea/în uitare/și tu vei cădea,/iar eu/nu mă voi îmbăta/cu iluzii” (incertitudine).

      Poezia devine și câmp de refugiu în izolare și spaime: „Viața mea,/ascunsă printre cuvinte,/se chinuie să-și tragă/ultimul suflu.” (Am tras oblonul). Suntem atenți și la acele versuri aproape picturale ce fac o fuziune a două lumi, cea a gândirii și cea a sentimentelor caracteristice omului contemplativ: „gânduri... gânduri... bolovani/incomensurabili de gânduri/cad, cad peste liniștea mea/se-aud picurând rănile mele” (din Gânduri... gânduri). Dar și face analogii cu lucruri și elemente ce aduc în discuție visul: „ieri a poposit la mine în poartă/neguțătorul de vise/m-a întrebat/și pe mine de vreau/unul să cumpăr/i-am răspuns că doresc/cât mai multe” (neguțătorul de vise). Când și când câte o pală de nostalgie intervine în potențialul vizual al poemului. Iar versul devine acum dominat de acele stări sufletești generate de o conștiință apăsată de întrebări nepuse încă, dar care îi clocotesc ființa: „Îmi aud iarna/și tot mai multe ninsori/mi se-așază la tâmplă/clopoței de argint/mi se răsfiră prin gânduri/și bat zurbagii/să m-anunțe/că iarna iubirii/m-acoperă” (Îmi aud iarna). Poemele, așa cum le-a gândit, au și acea abilitate menită de a reduce suferinți cicatrizate pe rănile mai vechi: „calul din mine/obosit și însetat/începuse să necheze/lovind cu zăbala/în poarta iubirii închise”, ori „pasărea stătea cu gâtul pe eșafod/nu mai scotea niciun tril”...

     Există o subtilă comunicare între viața trăită și planul divin, în alte poeme, dar în general frazarea poemelor e dinadins fracturată și întreruptă, înainte ca misterul să fie atins ori diluat, poate din dorința autoarei de a rămâne intact și decriptat, după dorință, în mintea cititorului. Fiindcă, în aceste poeme, Paulina Georgescu își simte „sufletul înfășurat în ele”.   

 

                                                               Tudor Cicu