De ce mi-ai dat, Doamne, iubirea aceasta?

 

De ce mi-ai dat, Doamne, iubirea aceasta?

 

      Nicio poveste nu se termină până când nu mor eroii: că uneori te întrebi „Asta e viața? Atât e totul?” În „Cântecul lui Igor” (unul din marile cântece ale lumii), întoarcerea lui Igor, cu oastea după el, acasă, a fost condamnată, pentru totdeauna, de cei din cetate. „Iertaţi-mă, rostise Igor. Mare a fost greşeala mea”. Plângea la picioarele Iaroslavnei, că n-a ştiut  să-i ridice un cântec pe măsură în inima sa. Dar cine ne va ierta dacă am renunța la o astfel de încercare?... Am ținut să redau povestea celor doi „prinși în trăirile mele”, din povestirea mea „Luna ca un ban de aur”, într-un roman,. Și am ezitat. Fiindcă m-am întrebat: cine după noi ar mai fi continuat povestea lor? Când, la masa de scris, uneori, nu am decât muţenia nesfârşită a cerului și îmi tot vuiesc în ureche întrebările dureroase ale clipei, precum ale lui Pip (din Marile speranţe). Mă gândesc la scena în care avocatul Jaggers îi adusese vestea misterioasei moşteniri. Iată ce spunea: „De la această persoană vin marile speranţe despre care ţi-am vorbit, şi taina aceasta n-o ştim decât noi doi”. Cu alte cuvinte o iubire trecută poate însemna și „cerul acela de inspirație”. Toate însă au au o taină a lor. Dacă am ști, ar fi mai ușor să judecăm viața. Păsările singure zboară spre zări... căutând o altă liniște. Oare noi, ce căutăm? Imi vine în minte o scenă din îndepărtata mea copilărie când mă așezam pe prispa casei mătușii Vasilca, al cărei soț fusese dat pierdut în cel de-al Doilea Război Mondial și nimeni în sat nu mai știa de el. Citind „Donul liniştit” de Mihai Şolohov, pe vremea când urmam şcoala generală în sat, într-o bună zi, întâlnind-o pe ţaţa Vasilca, mi-am permis să-i ţin calea. Și mă uitam în ochii ei suferinzi, în lacrimi, când o întrebam dacă mai știe ceva despre soțul ei. Îi spuneam: „Ştii mătuşă, când unul ca Pantelei Prokofievici, despre care am citit recent într-o carte rusească, fu mobilizat la oaste, acesta şi-a luat în grabă rămas bun de la bătrâna lui, „apoi îngenunchind, se închină de două ori până la pământ în faţa icoanelor şi glăsui: „Rămâneţi sănătoşi, dragii mei! Mi se pare că n-o să ne mai vedem, a venit ceasul din urmă. Şi iată ce poruncă vă las eu: treieraţi grânele ziua şi noaptea, căutaţi să isprăviţi totul până în ploi”. Deschisesem până și cartea, în fața ei, şi îi citeam direct din carte. Plângea cu lacrimi ţaţa Vasilca, la cele ce auzise, acolo.

      Acum câțiva ani am scris o carte, despre o dramă a unor îndrăgostiți din satul natal, cu încă cineva, pe care l-am dorit coautor. Când scrii în doi o carte, cititorul vede în povestea fiecăruia firul întins care să-l scoată din acel labirint emoțional. Când unul mizează pe simplitatea rostirii, vorbind despre trăirile sale, făcând loc și dezolării și spaimei difuze a timpului să se scurgă în relatare, celălalt preferă adesea să lase narațiunii să comenteze nelămuririle celuilalt. Unul accentuează tragismul unei viziuni expresioniste în scris, celălalt lasă zborului imaginația sa lirică, să explice. Scriam undeva: „Eu scara către aștri tot urc și urc să-ți fur.” Pe banca acea, unde am visat asta, eu am stat şi azi, când scriu, pe banca de lemn. Banca aceea e atât de singură și tristă. Dar eu am aşteptat-o ca şi când aş fi stat acolo, sperând că fiecare final e un nou început. Oare am iubit ce trebuia? – îmi susura la ureche frunzele copacilor ca un excentric gest de iubire față de tot ceea ce gândeam. Și gândurile mele părea să comprime ideile ce-mi veneau, în aceeași imagine cu sensurile acoperite ale închipuirii. Și mi-am zis că sunt, pesemne, într-o lucidă căutare și înțelegere a timpului trăit. Atunci cum să nu îți spui: „Ah, cum trece viața pe lângă noi fără să ne dăm seama?” Sau cum spunea un personaj cehovian: „Încă puțin și poate o să știm pentru ce trăim... Dacă am ști!... dacă am ști?” Gândiţi-vă numai ce-i spunea Ivan, lui Aleoşa, în „Fraţii Karamazov”: „Eşti tu cumva în măsură să-mi explici care-i rostul ei (harababura vieţii – n.n.) pe pământ şi la ce poate folosi?!” În copilărie, am ştiut de la mama, că unde se termină un basm începe al doilea. Așa am învățat că, ele, poveștile, se combină, se unesc se schimbă între ele ca să dea naștere altor povești. Când eram copii, abia aşteptam să înceapă  basmul. Când termina de povestit, deşi în ochi lumina i se stinsese pe veci, mama avea încă ochii înfipţi în viaţa basmului pe care tocmai îl terminase. Încă de la primele năzuinţe spre Tărâmul fără de Moarte numit literatură (văzând cât timp din viață dădeam cititului, în loc să plec cu copiii la joacă), mama, ca un înger păzitor, îmi spusese: „Tu ţi-ai ales drumul ăsta, îmi spunea de obicei. Tu crezi că eu nu văd cât te chinui?”. Ce știam eu pe-atunci? Dar unele lucruri le-am priceput târziu. Că așa e viața! Viața e un tren în care ne găsim pentru a porni mai departe. Ori am prins trenul la timp, ori l-am pierdut pentru totdeauna. Trenul acesta trece peste noi de parcă nimic nu mai face parte din noi. Un fluviu curge în continuare (în noi) – odată cu trenul vieții. Taina tuturor lucrurilor se întâmplă numai înlăuntrul nostru. De mâine încolo viaţa celor luați de tren nu mai poate lua forma întâmplării. Totul tremură în univers, iar poveştile mari vor poposi şi la urechile celor ce n-au vrut să audă că, dacă n-am scrie despre drama acestui timp numit viață, „timpul ar trece peste noi cu nepăsarea lutului grăbit”, cum ne avertiza marele Will. Dar a nu scrie, înseamnă , automat, că ai revelația teribilă a capătului de drum și a locului unde cei care ajung, și nu se mai pot salva, au doar prilejul să străbată acele vămi ale dezamăgirii, cum stă scris în Biblie la capitolul deșertăciunii deșertăciunilor. Vorbind despre onoarea actului de a scrie, Mircea Cărtărescu împărtăşea şi el durerea acestui act al democraţiei noastre, temându-se că „va avea soarta tristă de a nu fi citit de nimeni”. Și „nu ne vom asocia închipuirii iscusitului cavaler al Tristei Figuri, cum că, în încăierarea de la hanul unde a năzărit-o pe Dulcineea, s-ar fi crezut transportat în timpul încăierării pe câmpul lui Agramante...”. Altfel, poate aş fi fost un cititor care încă nu i-a citit cu asiduitate pe antici. Acei antici pe care îi citeam pe băncile școlii. Acum mă duc și eu cu gândul la „timpii-adolescenţă”, când inima, ca „un ceas solar”, nu mai ajungea să descifreze conturul de casandră al iubitei (la care făceam referire în fraza de început). Și mă gândesc și la ce spunea Biblia: Ieremia (17.10) „Eu, Domnul, cercetez inima… ca să răsplătesc fiecăruia după purtarea lui, după rodul faptelor lui”. Ca și mine, îmi place să cred, știți că viața unui scriitor seamănă cu acele drumuri întortocheate ale unui labirint. Fiecare cale întortocheată din acel labirint ascunde o poveste. În memoria labirint a unui scriitor se ascund multe povești. „Numai cântările sunt nepieritoare în veac” – scria Ovidiu, în Dragostea Corinei. Pe vremea când eram licean, în drumul meu către locuința gazdei mele treceam prin dreptul statuii poetului Ovidiu și în timp ce citeam epitaful de pe frontispiciul statuii mă rugam pentru odihna lui veșnică. Ori m-o fi auzit, de-acolo din împărăția cerurilor, ori am fost un copil norocos. În „Caietul de vise” (din „Un om norocos” a lui Octavian Paler), autorul se pomenește că, povestind viața sa, unui necunoscut, acesta îi spune după un moment de tăcere: „Povestește mai departe... altfel vei muri”. Celui care nu va ști să facă un rug imens din amintiri și să stea apoi la taifas cu cititorii săi, taina scrisului nu i se va deschide niciodată. Un prieten susținea (la o discuție) că ea, taina, ar urma să fie împlinită într-un orizont nu prea îndepărtat, ori într-o altă dimensiune, după care ar urma o vânzoleală în sufletul scriitorului, așa cum fac ciorile din vârful plopului uscat, în curtea bisericii, tăifăsuind despre cel decedat, se zice. Și, în timp ce spunea toate astea, gândul meu era la acel corb din povestea lui Ispirescu, venit să îmi arunce un cioc de apă vie pentru a mă trezi la realitate. Și, acestor amintiri ale mele, dacă le-ar da prin cap să bea din ceea ce zeul suprem, corbul din poveste, ar arunca apa vie la dorința voinicului, ori ar vorbi ca noi şi ar vâna și ele cu arcul, cum făcea Șperlă Voinicul când se lăsase pe pământ hergelia de iepe din cer, ce minunat ar fi! Dar, na! Vine o vreme când, rătăcind printre amintiri, ţi-ajung la ureche vorbele speriate ale acelor muze măiastre: ,,Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii!”. (Veți spune: ia te uită!, meteahnă de copil trăit în lumea poveștilor!) Mi-l închipui şi pe cel care ascultă, alături de voinicul din poveste (și chiar transformat în el) - căutând într-o parte şi alta, cu barba albă până la genunchi, ridicându-şi pleoapele ochilor cu mâinile... şi abia umblând, nu găsi decât un tron hodorogit, îl deschise, dară în el nu găsi pe ai săi; săltă capacul chichiţei şi un glas slăbănogit îi zise: „Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam”. Dar, să revin la cele ce voiam să-ți spun, atunci când ți-am scris prima frază:

                „Aș fi vrut să-ți scriu și eu un poem. Nu l-am scris.

               Marea vuia între noi ca un clopot de vis.

               Ca pe zdrențe purta vântul cuvintele noastre

               de ne izbeau pe-amândoi, ca un val între coaste.

               Știi c-aș fi vrut. Doar că am înțeles prea târziu

               tu la un capăt de lume, eu pe țărmul pustiu...

               că două stele, lucind într-un iaz plin cu lotuși,

               nu se ajung niciodată pe boltă… Și totuși!”

      Ajuns aici, cred că ai înţeles deja, că acest dialog în tăcere, purtat între mine (cel-care-scrie) și tine (cel-care-citește) este (dă Domane!) singurul prilej de spovedanie lăuntrică, că poate şi eu sunt, ca şi tine, un om dezamăgit. Dezamăgit (am vrut să spun) ca un om pe care nu-l crede nimeni că a văzut (în vis) lacrimi, nu numai în „ochii trecători”, dar și în ochii sfinţilor din icoane. Pentru că (şi eu), asemeni lui Ismail Kadare (pe care l-am citit recent), cu vremea ploilor de afară „nu am descoperit decât muţenia nesfârşită a cerului”. Câteodată apare în fiecare dintre noi nevoia imperioasă de a spune adevărul despre fiecare. Şi nu-l putem spune oricui. Şi nici ascunde în noi la nesfârşit. Îți amintești eroarea în care a căzut Ana, din „Moara cu noroc” a lui Slavici? Spunea: „Omul să fie fericit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. Erau cuvintele soacrei. Uneori, cred că cei cate mă citesc sunt lebede, mai convingătoare decât cea în care Lucian Blaga ni se înfăţişa nouă, iar gloria va fi a celui ce ţine în mâna lui cele două chei de la cetatea în care Cel-de-Sus a ferecat lumea cărţilor: pe a nemărginitei Judecăţi şi pe a binefăcătoarei Biruinţe. Care dintre cele două chei, mi-ar da mie de înţeles, acum, că, alegând-o pe una dintre ele şi lăsând-o deoparte pe cealaltă, nu am ales Resemnarea din faţa Destinului? Parcă Plutarh, de care îmi aminteam sub statuia leului de la Cheroneea/Grecia, spunea: „Cheamă norocul în ajutor, dar dă și din mâini”. Adică, ceea ce au făcut sulițașii lui Alexandru Macedon când i-au învins pe vitejii Tebei. Și asta să însemne, totuși, o speranță? Pesemne, când nu mai ai speranța care să te lege de viață te simţi ca o fântână seacă. Arunci piatra şi după un timp auzi ecoul impactului, un sunet surd, şi cam atât. După aceste mărturisiri făcute aici, important este doar „tăria” condeiului cu care mi-am dus, până la final scrierea, faţă de suferinţa şi singurătatea în care nu se află decât ea şi întreaga cunoaştere a celor relatate. E nevoie uneori să existe câte un Diogene înăuntrul nostru, care să ne arate, fie şi la flacăra lumânării, frumuseţea omului. Și da, trebuie să visăm mai departe! Așa cum visam și de pe băncile școlii să ajung scriior, deși vedeam, rămas singur (de cele mai multe ori), la ce război nemilos îmi făceam valiza.

      Visul fiecăruia e acela de a dobândi fericirea vieții, dincolo de orice strigăt interior, dincolo de orice uimire care a întins drumuri de nu le mai dăm de capăt. Cum viața se depărtează ca un vis de fiecare dintre noi, și candela cerului licărește acum tare departe, nu cred să mă fi înșelat când am crezut că ideile niciodată nu surprind viața fiecăruia până la capăt. Ci, doar uneori, cu ceva ce seamănă a  „ceva” fericire.

 

                                                           Tudor Cicu      

 

 

Un cuvânt înainte la concursul „Nașterea Domnului”/ed. a III-a

 

Crăciunul există odată cu credința și speranța noastră

      Lecturând cele aproape 600 de pagini cu textele trimise la concursul de creație literară „Nașterea Domnului – prilej de bucurie sfântă” ediția a III-a/Buzău/2024, am visat azi-noapte că pe-afară începuse, din senin, să cadă pe pământ prima zăpadă, în timp ce lupii tăiau elegii printre nămeți, iar eu susțineam sus și tare că cel-care-scrie (poetul/prozatorul) trebuie să fie o portavoce a vremurilor sale. Și undeva, la geamuri, păreau a cânta colindătorii ca pe vremea coplăriei mele de Crăciun. Măreția Crăciunului, în poezie, în proză (îmi spuneam în vis) se trăiește o clipă ca pe un tărâm unde a dispărut graniţa dintre scriere şi trăire, uneori fără vedere, sau pe înțeles, prin trecerea tuturor simțurilor în altă fire. Îmi place să cred că în această „școală de creație” (cum am numit manifestările literare ținute în Parohia „Sfântul Mare Mucenic Mina”, copiii au înțeles mesajele noastre. Lectura de identificare este o strategie importantă în strădania noastră de a-i face pe copii să citească și astfel să cunoască lumea în care trăiesc. Iar bucuria, ori tristețea (celui-care-scrie) din cuvinte, nu este altceva decât presupusul subiect al unei experienţe trăite deja, în alt timp şi în alt spaţiu. Așadar, după lectura acestor texte, spuneam că am visat cum veneau fulgii de nea din lună și eu mă tot uitam cum valsau pomii acoperiți de o mantie de zăpadă la fereastră și mă închipuiam cum voi trece ca emirul lui Macedonski pe podul de aur spre satul copilăriei mele. În clipa când m-am trezit din acel vis, soarele galben, ca un taler de alamă bine lustruit, își tăiase demult drumul pe bolta cerului și cred că era în coborâre spre linia unde trebuia să dispară în amurgul zilei. Și mi s-a părut că l-am auzit pe tata, prin odăița dinspre bucătărie, din căsuța natală, încercând să dea perdeaua la o parte din dreptul geamului, să mă vadă venind din lumea în care m-am pierdut după studii. Se trezise îmbrăcat, așa cum se culcase pe velința patului. Am luat o coală de scris și am așternut aceste versuri, inspirat de lumea fascinantă a copilăriei din textele acestor copii participanți la concurs: „cum de mult n-am dat prin sat/ne mai știi? - m-au întrebat,/acei salcâmi de la poartă/uitați până și de soartă //c-aseară-n fântână luna/îmi făcea cu ochiu-ntruna/o vreme-am crezut de nu,/că-mi făceai cu mâna tu //cât am stat pe lespezi, gândul/m-a muncit clipe de-a rândul./și-atunci dorul într-o clipă/le-a dat viselor aripă //mă vedeam la noi în casă/cu toți ai mei strânși la masă/și la geam priveam de numa’/duzii cum făceau cu mâna, //câinii lătrau pe afară.../stele lăcrimau cu ceară,/anii mei aduși de spate/strânși pe file într-o carte. //mai erai și tu în vis/ce frumoasă ești! - mi-am zis./toate să le fi visat,/că n-am dat de mult prin sat? //și-abia când eram în prag/dulcele amar pribeag/mi-a șoptit luat cu veste/cum că toate-s azi, poveste.”

     Am urmărit cu interes întâmplările copiilor din aceste texte, chiar dacă unele par  a se derula pe tărâmul situat între imaginar şi real, altele între fantastic și ireal, dar mai toate într-un spaţiu tangibil al unui anumit segment existenţial, şi în asta constă măiestria micuților naratori: să pipăim cu simţurile noastre iluzia creată, să ne convingem de substanţa şi învelişul întâmplărilor, ca făcând parte şi din mister, dar şi din realitate. Mesajul textelor trimise de acești copii e unul singular: binele triumfă, răul e pedespsit. Iubirea lor pentru prietenul apropiat, pentru părinți, bunici și necuvântătoare nu e de poveste, ci una ruptă de realitate, departe de a fi perfectă, dar și dureroasă ca viața. Şi poate ar fi de remarcat bogăţia luxuriantă a epicului, calitatea observaţiei, forţa de iradiaţie a cuvintelor împinse spre magia unor vremuri ce încep a deveni de domeniul trecutului. Odată cu luna decembrie și apariția primilor fulgi de zăpadă, pe aici prin părțile noastre de țară, așa cum sunt rânduite pe această lume mai toate, lumea creștină se pregătește de întâmpinarea Crăciunului. Și încep prin satele noastre copiii a umbla cu colindatul pe la neamuri, pe la bunici și casele gospodarilor, mari și mici trăgând trăistuțele prin troiene, pe când alții se vor cuibări la gura sobei lângă bunici și părinți, pentru a asculta minunății de povești care, cum s-ar părea, tocmai acum de Crăciun își deschid și baierele sacilor și poveștile de tot felul. Mulți dintre copii au surprins în textele lor sufletul acelor trăiri evocate, fiecare, după puterile lor. Și acum, noi, cititorii lor, ajunși maturi, ne mai întoarcem cu gândul la felul în care li se ura cândva, celor „boieri” un grâu în pai ca trestia, în spic ca vrabia, pentru ca vreun uncheaș ori o mătușă să deschidă ușa și să ne strecoare în trăistuțe câte o nucă, un măr, un covrig sau niște colaci cât roata morii. O singură noapte, câte povești nu aducea! Și „niște scormonitori printre cuvinte, ori doctori de suflete”, s-au întrecut să ni le reamintească, interpretând în felul lor sensul și dimensiunea etică a narațiunii lor, (mici texte prozaice/sau poezii, cum se vede în această antologie), și după puterea și forța imaginației au surprins clipa acelui concret pe viu. Iar vocaţia de a îmbina epicul şi liricul (atât de intuitiv şi natural într-o narațiune sau poezie) nu poate să fie decât o vocaţie îngerească, care nu vine la comandă.

     Textele acestor copii au și puterea de a vindeca suflete triste care așteaptă o minune de Crăciun prin venirea Moșului, dar și a salva vieți prin zicerea poveștilor: iată câteva texte despre necuvântătoare, care ne-au atras atenția prin farmecul lor: (Baciu Mihail David, cu „Un Crăciun de neuitat”; Isabelle-Josephine Eriksson, cu „O minune de Crăciun”; Manea Anisia Maria, cu „Speranța”). Poveștile altora se tot leagă între ele prin ferestre care se deschid unele în altele, cu trimiteri la minunile făcute de venirea Crăciunului: (Nica Bianca Andreea, cu „Darurile sufletului”; Călinoiu Diana, cu „Miracolul de Crăciun; Oprea Andreea Maria, cu „O speranță de Crăciun”). Și tot despre speranțe puse în scrisorile adresate Moșului pentru a li se înfăptui ne vorbesc: Alexandrescu Alin, cu „O speranță de Crăciun”; Vîjiac Andrei, cu „Speranță de      Crăciun” și Conache Gabriela Ștefania, cu „Speranța din ajun”. Altor copii basmul le-a furnizat posibilitatea să învețe de la bătrâni ce e iubirea și, mai apoi, să le amplifice cu tăria de a fi siguri că vor străbate lumi nebănuite, umplându-le singurătatea nopții de Crăciun (vezi: Voicea Patricia Ștefania, cu „Seară de Crăciun”; Ilie Alexandru Mihai, cu „Bucuria de a fi împreună”; Duman Leonard, cu „Magia Crăciunului”; Neagoie Alin Gabriel, cu „Dumnezeu este speranța noastră”; Toader Ștefania-Rachel, cu „Raza de soare”). Visul (pentru alți copii) e doar un instrument de a dovedi că dăruind altora din puținul lor îi croiesc o personalitate, dar și o realitate din care extrag simboluri necesare deslușirii narațiunii: aici îi găsim pe Ciocan Ana-Maria, cu „Cel mai frumos vis”; Magheru Diego-Valentino, cu „Crăciunul de pe strada luminilor”; Sîrbu Sofia Elena, cu „Fapta bună de Crăciun”. Cei afectați de ororile războiului cred că prin apelul lor sincer către Moș Crăciun pot face lumea mai bună prin mesajul transmis tuturor copiilor din lume, și e bine că nu acceptă resemnarea, ori să se predea soartei căreia trebuie să i se închine, ci fac față evidențelor potrivnice și refuză să se lase învinși: amintim aici pe Ana-Maria și Ionel Bicer, cu „O speranță de Crăciun”. Vorbind la general despre strădania lor de a relata și nara întâmplări din viață, situații imaginare, putem afirma că e folositor să călătorești cu aceste personaje în povestea închipuită, asta chiar îi stârnește și cititorului imaginația. Unii au căutat să înțeleagă de unde ne-am conturat, ca cititori, imaginea unei lumi în derivă și apoi, înțelegând asta, și-au imaginat cum poate fi ea îndreptată și printr-o minune a Celui-de Sus. Și, deși ceea ce se citește este o ficțiune, ei au căutat prin mijloace proprii să arate că narațiunea lor este o distopie ancorată în realitate. Au înțeles că ele provin din alte povești, din oceanul de povești în care navigăm cu toții, că multe dintre ele se combină, se unesc și se schimbă în așa fel încât să dea naștere la povești noi.

     Vorbind acum despre creațiile lirice, observăm că pentru generația actuală poezia este tărâmul lor de vis, unde ne retragem pentru a ne descărca sufletul de povara unor trăiri zbuciumate și duse pe firul vieții trecătoare, luptând cu încăpățânare cu morile de vânt, ale unei lumi invocate în vers, până la granițele de trecere de la poezia de notație în fleșuri imaginative, sau poezia cantabilă și cu rimă, până la cea modernă și postmodernă în care predomină contemplativul împins, printr-o tehnică descriptivă, dar nu întodeauna elocventă și pentru adevărata poezie. Am remarcat pe Roșu Carla-Maria, cu „Crăciunul ne doare...”, evocând amintirile celor dragi, atmosfera colindelor și imaginii de suflet aduse lui Iisus. Nica Bianca Andreea, cu „Un fulg atât de mic” arată frumusețea primilor fulgi veniți pentru o binecuvântare a Crăciunului. Grama Maria Andreea, în „Moș Crăciun”, îi aduce, atât lui Moș Crăciun, cât și membrilor familiei, atât urări cât și dorințe firești. Ilie Mario, în „Minunea din căsuța uitată”, ne spune povestea unei mame și a unui copil așteptând o minune de Crăciun. Barbu Rafael, cu „O speranță de Crăciun”, ne vorbește despre speranța ca Moș Crăciun să aducă daruri la copiii neajutorați. Jurca Ștefania, cu „Dorința”, ne încântă cu darul unui iepuraș. Manciu Eva Alexia, în „O speranță de Crăciun”, aduce acel farmec de poveste al urărilor de Crăciun. Mai amintim poezia „Acasă împreună”, a Alexandrei Gheorghe, și versul care ne stă pe limbă: „Moșule, în sacul tău încape dorul?”

     Acum, pentru cel care ne citește, a venit vremea să răspundem și noi la întrebarea: „Care este rostul prozei și poeziei în această lume a noastră?” Știm de la apariția celor „1001 de nopți” că spunem povești pentru a putea trăi. Că oamenii întotdeauna caută într-o carte acea lume cu care s-ar vrea identificat și își caută în acea scriere leacul cu care să-și trateze rănile, dar și recurg la poezie sau proză ca la un mijloc de salvare. Fără poezie și lumea cuprinsă într-o carte, oameni ar fi mai puțin frumoși și mai puțini buni fără ele. Cineva spunea că picătura străpunge piatra nu prin puterea ei, ci prin cădere repetată... așa și cu poezia/proza unora dintre cei antologați aici, care de la o vreme va face galerii și prin munte.

      Iată câțiva dintre ei care s-au evidențiat deosebit: Anton Ștefania, cu „Toți suntem oameni, dar Om cine este?”, o lecție de bunătate și iubire față de cei bătrâni și neajutorați, cărora prezența și iubirea unui suflet curat/credincios le poate face minuni. Eftime Maria, cu „O dorință împlinită”, care nu-i alta decât povestea a doi prieteni care ridică un om de zăpadă. Bucuria avea să le fie știrbită de o gașcă de băieți obraznici. Salvarea va veni tot de la Moș Crăciun. „Crăciunul”, scrisă de Fifere Bianca, e o poveste tristă a unui copil fără tată, pierdut într-un accident, și o mamă bolnavă pentru care trebuie să strângă bănuții necesari spre achiziționarea medicamentelor. Epuizat, copilul se duce la biserică, rămânând doar să se roage, iar de Crăciun ruga lui va fi ascultată și minunea va fi realizată. Nițu Amalia-Elena, cu „Steaua căzătoare”, ne spune povestea unei fetițe silitoare la școală, care la vederea unei stele căzătoare își pune o dorință: să aibă pomul de crăciun în casă și cadouri. Visul i se realizează, mai mult, tatăl plecat la muncă în străinătate se întoarce în familie cu daruri. Frățilă Andra, cu „O dorință de Crăciun”, narează povestea tristă a unei fetițe dintr-o familie sărmană, care îi tot scria lui Moș Crăciun pentru a-i aduce un strop de fericire în casă. Și când, în sfârșit, Moșul îi trimite o păpușă, ea se refugiază în brațele părinților, considerând că ei sunt darul cel mai de preț pe această lume. O lecție pentru mulți copii. Iar Toie Viviana Maria, cu poezia „Să vină moș Crăciun”, are o sumedenie de frământări cu privire la ce și-ar dori când vine Moșul, ca în final să aleagă partea sufletului plin de bunătate pentru orice copil.

      Pentru o țară arta și mai ales literatura copiilor sunt ca acei arbori care împiedică alunecarea pământului de sub picioarele noastre, ale tuturor. E ca rolul grănicerilor care păzesc țara, o apără și o păstrează întreagă și în bună stare, căci fără literatură și sănătatea copiilor ei, o țară se pierde. Noi cei maturi, care știm asta, ne bucurăm că și acești copii minunați transmit în scrierile lor, tot ce au învățat ei, să convingă și pe alții de aceste adevăruri. Și nu fac altceva, citindu-i și discutând despre creațiile lor, doar să le doresc mult succes în viață.

 

                                                                                Tudor Cicu

                                                                          (președintele juriului)

 

          

 

 

O dorință de Crăciun

 

Dorință de Crăciun*

 

De Crăciun pândeam la ușă

Cu ochii mereu pe horn;

Pe unde-mi spuneau, când dorm,

Moșul mi-aduce-o păpușă.

 

N-am dormit întreaga noapte

Dar spre ziuă am văzut

Primii fulgi când au căzut

De s-a pus cerul pe fapte.

 

Și-a tot nins, și a tot nins

Ochii nu-mi veneau să creadă

Cum nămeții de zăpadă

Întreg satul l-a cuprins.

 

De-au ieșit copiii-n drum;

Doamne, dis de dimineață,

Întreg satul a prins viață...

De Moș am uitat oricum.

 

Și-am uitat că mai pe seară

Cum eram toți frânți de somn

Moșul ne-a intrat pe horn

Cu sacul la subsuoară,

 

Și-am visat, a câta oară

Sub pătuțe că ne-a pus

Cam ce ne-am dorit nespus

An de an, seară de seară.

 

Și-acum peste ani, dovadă

Mă reped de Moș la ghete

Și dau ușa de perete,

Să prind fulgii de zăpadă.

 

·       Găsită prin vechi caiete, pesemne din anii de școală când „mâzgăleam” primele poezii.

 

mai erai și tu în vis

 

mai erai și tu în vis

 

cum de mult n-am dat prin sat

ne mai știi? - m-au întrebat,

acei salcâmi de la poartă

uitați până și de soartă.

 

c-aseară-n fântână luna

îmi făcea cu ochiu-ntruna

o vreme-am crezut de nu,

că-mi făceai cu mâna tu

 

cât am stat pe lespezi, gândul

m-a muncit clipe de-a rândul.

și-atunci dorul într-o clipă

le-a dat viselor aripă

 

mă vedeam la noi în casă

cu toți ai mei strânși la masă

și la geam priveam de numa’

duzii cum făceau cu mâna.

 

câinii lătrau pe afară...

stele lăcrimau cu ceară,

anii mei aduși de spate

strânși pe file într-o carte.

 

mai erai și tu în vis

ce frumoasă ești! - mi-am zis.

toate să le fi visat,

că n-am dat de mult prin sat?

 

și-abia când eram în prag

dulcele amar pribeag

mi-a șoptit luat cu veste

că toate-s doar în poveste.

 

 

 

La umbra unor mesteceni (proza)

 

       La umbra unor mesteceni

 

     Un altul, mai mare chin, n-a fost în capul lui Dinu Tănase decât să priceapă cum de au știut cărțile alea, puse pe masă de tușă-sa Cristina, că are să facă un drum pentru a se întâlni cu fata ce avusese un colțișor drag în inima lui, dar că nu acela era drumul pe care avea să aibă loc întâlnirea, ci altul, la care nici nu gândise vreodată, dar că nici acolo nu va avea acel schimb de vorbe de taină între ei doi. Întâmplarea se petrecuse într-o lună de februarie a anului 198... pe o vreme destul de năprasnică dacă ținem seama că mai rar era să se petreacă nunți în satul acela dobrogean și taman pe o vreme câinoasă ca aia. Dar primise scrisoare de la sora lui mai mare și pentru zvârluga ceea de fată a vecinilor, pe care o îndrăgise din copilărie și care pornise a face nunta în plină iarnă, musai să fie prezent cu ai lui, toți la un loc, și să o petreacă pe mireasă la casa ei. Cu Daniela, ștrengărița vecinilor, fusese în aceeași clasă la școala din sat, dar pesemne că se mai schimbase în cei cinci ani care trecuseră de când plecase el din sat la facultate. Daniela era o fată frumușică și lui îi plăcea de ea încă de pe vremea școlii. Mai ales cum își împletea cozile părului castaniu și se uita la el când venea de la tablă, unde rezolvase în două mișcări problema de geometrie, cu ochii ăia mari, mirați, cu gene frumos arcuite și apoi îl întâmpina în bancă, făcându-i loc să treacă pe lângă ea, cu același zâmbet plăcut și un fel de a privi pe furiș, cu ceva viclenie în ochi. De parcă l-ar fi îndemnat: „Hai, Dinule, pune mâna pe mine, frământă-mă, alungă-mi drăcușorii, să mă liniștesc, poate doar așa ți-o veni mintea la loc și m-oi băga și tu în seamă!” Cât fusese plecat la liceu și verile mai dădea pe acasă, aflase că Daniela se băgase vânzătoare la magazin și acolo începuse să-i fie drag un flăcău, șofer pe un camion de transport cu care se aproviziona și magazinul lor din sat, ca mai toate cele aflate pe ruta Constanța – Negru Vodă. Dar când venea el în vacanțe se întâlneau la gardul dintre terenurile cu viile lor vecine și vorbeau de una de alta, mai cu seamă el o tot îndemna să meargă și să se înscrie la școala de artă populară din orașul unde urma el liceul, fiindcă avea talent la desen și chiar îi văzuse niște picturi făcute de mâna ei. „Uite, pentru asta mă oblig eu să te ajut cu meditațiile la matematici și limba română” îi spusese. Iar ea îi mulțumise cu un surâs dulce și o sărutare dată în fugă, peste gard. Și se ținuse de cuvânt. Două veri au tot făcut împreună meditații într-o bucătărioară, în  casa Danielei, iar părinții fetei nu aveau decât cuvinte de laudă pentru silința lor. Apoi urmase anii lui de facultate, verile ce le trăia pe un șantier de construcții, fiindcă nu o ducea prea bine cu banii de care avea nevoie să se întrețină acolo la facultate și uite cum trecuseră alți cinci ani, și acum trebuia să o întâlnească, dar din nefericire pentru el, ea în postura aceea de mireasă a altuia. Cu gândurile astea plecase la drum, pe tren. Cumnatul îl așteptase în gara din Negru Vodă și de cum coborâse din tren îi ieși înainte să-i spună că-l trimisese soră-sa, cu calul și sania, să-l aducă întreg și nevătămat pe așa vreme. Ba îl însoțise și câinele lor Negru, care îl întâmpină pe tânăr cu niște ochi mari, ca și cum l-ar fi întrebat: „De unde ai mai apărut și tu pe o vreme ca asta?” Bărbatul soră-sii mâna atent calul pe drumul troienit și nu-i tăcu o clipă gura tot drumul, el însă sta ghemuit într-un colț de sanie, învelit într-un pled și zicea, când și când, un „da, mda!... se înțelege”, ca să nu creadă celălalt că nu era deloc interesat, dar mai mult era atent la sunetul pe care îl făcea tălpicele saniei pe zăpada înghețată, ori la felul cum suna clopoțelul la gâtul calului, ca pe vremea când i se „clopoțea” și lui, de intrarea în clasă. Era însă și atent să nu-i intre în ochi pulberea aceea fină de zăpadă pe care crivățul o spulbera din toate direcțiile. Din când în când își sălta trupul din pled și înălța capul să vadă dacă nu cumva mogâldeața care sălta după câte un troian nu era a vreunui iepure de câmp în căutare de hrană, dar revenea la loc în pledul său, dezamăgit că nu fusese decât un cocoloș de ciurlan pornit rostogol printre nămeți. Cumnatul îi văzuse dezamăgirea de pe chip și ținu să-i amintească:

–Un iepure, Dinule, dacă ne-ar ieși acum înainte, pesemne i-ar ticăi inima ca dinaintea puștii vînătorului, văzându-ne cu așa dita-mai alaiul, și însoțiți de un câine iute ca al nostru. Dar ciurlanii ăștia, ducă-se pe pustii!

     Peste vreo jumătate de oră s-a zărit dinainte ulița mare, de intrare în sat. Scoasă în uliţa mare, sania înainta hotărâtă pe drumul care se ivea sub zăpadă; ba uite-o la marginea satului, ba se pierdea după gardurile alea prăpădite şi înţepenite de ger. Vântul mătura dinaintea lor o zăpadă măruntă şi aspră împrăştiind-o în suluri pe câmp, şi de acolo o tot rostogolea până hăt-departe. Cumnatul Gheorghe îşi îndemna liniştit calul. O oarecare liniște i se citea şi lui pe faţă, dar se mulţumea să privească din când în când la Dinu, iar acesta nu părea să spună ceva. Îi clănţăneau, pesemne, dinţii în gură de frig, sau era emoția întâlnirii cu ai lui? Tușind în pumn de câteva ori ca să nu-l sperie, Gheorghe, l-a iscodit cu privirea:

–Da’ mai spune și tu ceva, Dinule, că tot drumul ai fost cu gândul parcă numai la necazuri, ori zi-mi că mi s-a părut? 

      Dinu parcă înghițise noduri, da să spună ceva, apoi murmura ca pentru sine un „da, mda!... se-nțelege” și urmărea cu privirea copac după copac, de parcă i-ar fi numărat în gând. Satul în urma lor se trezea la viață sub pătura albă de zăpadă. Mai lătra câte un câine pe undeva, mai scârţâia o portiţă înţepenită de ger şi lăsată slobodă; ca-n orice sat de câmpie, unde odată ce vin zorii, mai toți se frământă prin gospodăriile lor. Negru sufla domol în urma saniei, bucuros că-şi urma stăpânul, dar cu urechile ciulite, atent la tot ce era în jur şi gata să surprindă în întuneric orice vietate aflată pe undeva, pitită după bețele unor bozii. După încă un sfert de oră de mers Gheorghe îşi văzu câinele, cum pornise, în salturi mari, când simțise apropierea de casă. Cumnatul tocmai trăsese sania la poartă când îi întâmpină soră-sa Anela, cea mai mică, venind din casă. Îi sări în brațe, dar Dinu păru a se purta cu soră-sa ca un puști oarecare. „Ei, lasă, lasă! se feri el într-o parte, doar nu mi-s eu ginerica!” „Nebun și atâta tot...” îi zise Anela, dar nu-l slăbi, așa cum era atârnată de un braț al lui, în timp ce îl căra în casă. „Asta tot nebună a rămas!” îi trecu lui prin minte, că dacă era să se gândească bine, ce înseamnă și adevărata nebunie?! Parcă s-ar fi simțit în pielea lui Polonius, din piesa lui Shakespeare, cel care voia să-şi scoată fiica în calea lui Hamlet, iar el, ascuns după perdea, să-i încerce nebunia și să-i spună în față: „A luat-o razna, a luat-o razna!”

–Tocmai am trecut pe lângă casa Danielei și am aruncat o privire, dar nu se simțea nicio mișcare pe-acolo, o puse la curent Dinu pe soră-sa, înainte să intre pe ușă.

      În loc de răspuns Anela zâmbi trist, amărâtă, necăjită, de parcă iarna îi intrase în suflet. La întrebarea fratelui ei se posomorâse deodată, zmucindu-l de braț:

–Nu ți-a spus cumnatul? Nunta are loc la Tuzla, de acolo de unde e băiatul, iar Daniela e de-o săptămână la soacră-sa, unde nu mai prididește cu pregătirile de nuntă. Au să trimită un autobuz să-i ia pe socrii mici și pe nuntași, de aici, dar pe mine nu vor ai mei să mă ia, îmi tot zic că-s prea mică, scânci Anela. Dar poate îi convingi tu, ce spui? Hai, te rooog! se pisici ea pe lângă el.

     În zilele care mai rămăseseră până la plecarea spre casa mirelui, Dinu își vizitase prietenii, câteva seri petrecuse până spre ziuă cu ei și tocmai în ajunul plecării căzu, în niște frisoane neașteptate, la pat. Nuntașii plecară cu autobuzul și fără el, rămas acasă sub pături și sub supravegherea Anelei. Pe ai lui îi luase soră-sa mai mare mai mult pe sus, deși maică-sa fusese mai tot timpul cu inima îndoită, că dacă Dinu luase, pe unde fusese serile alea de dinainte de nuntă, vreo boală urâtă? Când părinții i s-au întors a doua zi, Dinu încă mai era în frisoanele răcelii și asta a mai durat o săptămână, după care s-a întors înapoi la oraș, pe picioarele lui. Nu înainte, însă, de a trece și pe la bunici să le sărute mâna după cum era obiceiul. Acolo a dat și de baba Cristina, vecina bunicilor, care a ținut morțiș „băiatului ăsta frumușel” să-i dea în cărți, să afle cum îi va fi cu sănătatea, cu drumul, cu fetele... Și cărțile n-au căzut bine, se întristase baba Cristina. Iar Dinu a reținut doar fraza aia care avea să-i dea de gândit: „Cade, aici, că ai plecat la un drum să te întâlnești cu cineva, să-ți spună taina care zace în tine, da’ n-a fost să fie acum. Însă tot la un drum te vei întâlni cu ea și tot n-ai să afli, fiindcă, aici, în cărțile mele, spune că ea te va aștepta să vii, da’ tu n-ai să mai apuci să ajungi la întâlnire”. „Cum așa, tușă Cristina? Mă voi întâlni cu ea la acel drum, dar tot n-am cum să ajung să-mi spună taina aia de-o zici matale? se arătase curios să afle. „Nuștiu maică, încurcate mai cad cărțile astea!” Mai mult nu scosese de la babă. Suferise o săptămână la pat din cauza unei răceli nenorocite, care-l împiedicase să meargă la nunta Danielei, acum trebuia să sufere în tăcere și pentru vorbele mătușii. Începuse iarăși munca pe șantierul portuar unde fusese repartizat după terminarea facultății, dar când și când se gândea la vorbele babei, fără să le găsescă un răspuns și suferea. E drept că pe vremea facultății suferise și el multe chinuri ale dragostei, dar nici unul asemănătoare cu ăsta. Luni în șir se străduise să rezolve această poveste, și iată, trecuseră deja doi ani. Dar analizase pe toate părțile: fusese dragoste la prima vedere, între el și Daniela, atunci când ea se înălțase peste gardul viei și îi dăduse o sărutare? Cum nu izbutea să-și răspundă niciodată, ce și cum, ziua următoare o lua de la capăt. Taina acelor întâmplări îi intrase în suflet și mai că făcea parte din ființa lui, de nu și-o putea smulge din inimă. Apoi, cu trecerea zilelor, a lunilor, de la nunta fetei, încet-încet începu să uite. Se consola că vremea lui a trecut și are o sumedenie de lucruri de făcut, decât să se gândească la Daniela ca la o himeră. Se închisese ca o cârtiță între cei patru pereți ai locuinței sale, printre cărțile care nu mai încăpeau în biblioteca sa și acum stăteau împachetate în saci prin debarale, ori în vraf, una peste alta, ajungând uneori și până aproape de tavan. Toate gândurile și sentimentele sale și le risipea, când și când, în scris. Când își ridica mâna de pe foile pe care scria și-și ațintea ochii în tavan, fantoma Danielei îi revenea din nou în minte și izbucnea, așa ca duhul regelui pe terasa castelului de la Elsinore: „Cumplit! Cumplit! Cumplit din cale-afară!” Îl scoase dintre cei patru pereți o telegramă sosită din zona Mangaliei. Un vechi amic, prieten scriitor, pe numele său Tudor Deselnicu, îi făcea invitația pentru o partidă de vânătoare la Limanu, în zona bălților. De ce nu? își zise. Deselnicu îi transmisese toate detaliile plecării: ziua, locul, ora... însă important era că amicul său îl aștepta în gara din Costinești, de unde avea să mai ia un tovarăș, un om de afaceri cu tatăl său. Tudor avea să vină acolo cu trăsura împrumutată de la taică-su, un mare patron de restaurante din zonă. Dinu sosise cu trenul în micuța gară din Costinești când încă nu se iviseră zorii. Prietenul său îl aștepta în trăsura pregătită pentru vânătoare cu încă un domn ceva mai în vârstă, cu părul grizonant. Acest mic amănunt îi atrăsese atenția. Dinu mai observă cum în brațele acestuia odihnea și cățeaua de vânătoare, Mira - nedespărțită de stăpânul ei. Făcu cunoștință. El de jos, urmat de amicul scriitor, care-l întâmpinase cu brațele deschise, iar cel cu părul grizonant, de pe canapeaua trăsurii de vânătoare.

       – Murat Fahredin, partener de afaceri cu tatăl lui Tudor, se recomandă grizonantul. Dinu luă aminte că acesta era echipat într-o bluză verde, încins cu o cartuşieră peste bluză și o pușcă nou-nouță prinsă la spate într-o curea de piele. Tudor Deselnicu purta niște pantaloni uzați din piele și o jachetă din molton, scurtă, iar pe cap avea o pălărie cu o pană de păun înfiptă la panglică. Pușca lui era de tip modern. Lui Dinu i se întipări în minte că ar fi o pușcă de marcă englezească, model mai vechi. Amândoi aveau cizme în picioare. Lui i se puse în mâini pușcociul cu două țevi pe care Dinu îl mai văzuse cândva, la bunicul lui Tudor. Rucsacul cu hainele de schimb și cizme de vânătoare, bune pentru mlaştini, i le înmână chiar afaceristul Murat, care le ținea alături, la picioare.

       – Vă rog să mă iertați, domnilor, pentru întârziere. Știți cum circulă trenurile noastre în ziua de azi, se scuză Dinu.

       – Lasă scuzele și urcă lângă domnul Murat, îl bătu peste braț scriitorul. N-am sosit nici noi prea de mult timp. Să tot fie cam un sfert de ceas. Hai, fă așa cum ți se spune, că e timpul să o cam luăm din loc.

       Lăsând în urmă orașul portuar Dinu fusese încântat să-și întâlnească în astfel de împrejurări prietenul. Bucuria lui era atât de mare că își mai strânseră încă o dată mâinile și fără altă vorbărie urcă în trăsură alături de domnul grizonant. Tudor îi spusese în acea telegramă, ceva despre o baltă, aflată undeva în zona de la lacul Limanu și nu mai simțea nevoia altor detalii, decât încordarea vânătorului care avea să debarce curând în raiul cu rațe, sitari şi gâște sălbatice. Calul începu să galopeze pe șosea, iar Tudor, de pe capra trăsurii, se așternu pe laude, care mai de care la adresa cățelei Mira, care, auzindu-și numele rostit, întoarse capul, plictisită să mai audă și alte laude din gura unui străin.

– Aproape de pădurea de la Limanu e o baltă cu mult stuf și păpuriș. Fireşte, preciză el, cu mult pește, altfel nu s-ar aciua rațele, sitarii și gâștele sălbatice acolo. E un loc pitoresc, ai să vezi. După ce vânăm ceva rațe, facem și un foc pentru frigărui din vânatul nostru, le stropim cu un vin de casă și o să aflăm și ce ai mai scris și tu între timp. Dacă nu e înghesuială pe balta mică, vânăm acolo, dar dacă nu e, ne mutăm la balta cea mare și pe seară ne întoarcem acasă cu tolba plină. O să-ți placă, ai să vezi! făcu el cu ochiul întorcând capul spre Dinu.

       Când ajunseră în dreptul acelei bălți mici, cu sălcii și niște oaze de papură și stuf, zăriră un grup de oameni așezați pe tabliere de lemn în jurul unor șevalete și toți pictau privind pe baltă, doar în față, spre pânza apei.

       – Hai să ne oprim puțin, spuse Tudor Deselnicu. Poate găsim printre ei și ceva cunoștințe.

       – Nu. Hai să ne grăbim, îl rugă grizonantul, mângâind cățeaua ce aștepta nerăbdătoare la picioarele lui. Aici e înghesuiala cam mare, Tudore!

       Tudor dădu din umeri, că adică dacă doi spuneau nu, el trebuia să se conformeze. Dinu însă nu spusese nimic. El tocmai își lustruia arma cu o cârpă unsă cu ceva ce semăna cu siliconul, cârpă pe care o găsise în porthartul atârnat de cartușieră și doar cu coada ochiului își arunca privirea, când și când, la grupul pictorilor așezați în cerc, pe malul acelei bălți.

       – Stai, oprește, te rog, un pic! îi ceru Dinu celui aflat pe capra trăsurii; și aplecându-se în față, trase de hățuri de opri calul pe loc. Nu se poate! exclamă el. Și în gând: „Daniela, aici?! Chiar ea, oare? Și ce-o fi cu ea în grupul ăstora?” Nici nu așteptă ca Tudor să zică ceva, că și puse piciorul pe marginea trăsurii și sări jos. Turcul Fahredin clătină din cap și râse dojenitor către Tudor:

       – Se poate spune că prietenul nostru are cunoștințe peste tot. Se pare că a și descoperit pe cineva.

       Ocolind câteva tufe cu ierburi și arbuști pitici, Dinu se îndreptă spre Daniela, care, la vederea fostului coleg de școală acolo, de uimire se și ridicase în picioare și așteptându-l să vină lângă ea pentru a-l îmbrățișa, se ștergea de vopsele pe șorțul legat de mijloc.

       – Daniela?! Tu?...

       – Dinule!... Cum așa?

       Se îmbrățișară dinaintea șevaletului fetei, atrăgând prin entuziasmul lor atenția celorlalți pictori, amândoi rotindu-se într-un arc de cerc imaginar. Lăsată cu picioarele pe pământ, Daniela îl privi pe Dinu mai cu luare aminte. O privi și el, apoi izbucniră concomitent într-un evantai de întrebări din care nici unul dintre ei nu înțelese mai nimic, și izbucniră în râs.

       – Ce-i cu tine aici? reuși să o întrebe.

       – Sunt la un concurs de pictură. Uite! arătă Daniela către pânza de pe şevalet. „Răsărit de soare pe baltă”, aceasta e tema. Cum ți se par culorile folosite pentru pânza apei? Vezi culorile calde ale primelor irizări de soare? Dar ceața care se ridică deasupra bălții? Nu-i așa că verdele ăsta crud face culoare distinctă cu pânza cristalină a lacului? Am să strecor și ceva din culoarea nedefinită a ochilor tăi. Ce zici?

       Întrebările Danielei îi fuseseră puse ca un snop de scântei, toate deodată. Tânărul trase cu ochiul și la pânzele celor aflați în apropierea șevaletului fetei pentru a evidenția o părere.

       – Există și altă fericire când pictezi ferestre lumină în cer și muzica e peste tot unde privești tu. Dar mai lipsește ceva, Daniela!

       – ?!... (Șoimii din privirile ei își urmăreau prada.) Se vedea că era curioasă.

       – Lipseşte din fundal calul sălbatic bătând cu copitele mlaștina spre a porni cu călărețul din spinarea sa către inima ta, Daniela. Fără el e ca atunci când bate toaca, în depărtări, prelung, peste punți ridicate degeaba.

       – Da!... zise ea. Am uitat că tu pictezi cu cuvinte. E o idee bună. Ai picat la timp. Sper să luăm împreună marele premiu. Apoi, direct: Și acum, să trecem la dumneata. Spune-mi ce-i cu voi aici? și întinse un braț să arate către trăsura unde îl așteptau cei doi tovarăși de drum, ce rezemau roțile cu spatele. Dinu ar fi avut și alte întrebări de pus despre rostul ei acolo, să afle detalii din viața ei, că doar trecuse doi ani de la măritișul ei și el încă nu aflase mai nimic, dar întrebarea de pe buzele fetei îl dezarmă.

       – Mergem spre balta mare de la Limanu, la o vânătoare de rațe. Ei sunt niște colegi de breaslă. Scriitori... și vânători, în timpul liber. Dar de tine vreau eu să aflu, de atâta timp nu mai știu nimic. Cum de te afli aici? Și de când te-ai luat tu de pictură?

–Oare descrierile tale literare, cuvintele pe care le pui în vers, nu sunt tot un rod al picturii? râse fata, încercând să ocolească întrebările pe care Dinu, pesemne, avea să i le pună în continuu.

       Dinu voise să vadă mai de aproape cum surprinsese Daniela răsăritul soarelui pe baltă și făcuse încă un pas spre șevalet, dar fata îl opri cu un zâmbet ştrengăresc, apoi își aruncă brațele pe după umerii lui şi-l privi ca pe un partener de dans.

       – Dragul meu! se veseli ea. Am sosit de câteva luni din Spania. N-a mers jobul acela. Nu ți-a scris Anela că m-am despărțit de soțul meu? El a rămas în Spania... Și observându-i uimirea din priviri, adăugă: Știu că voi vă scriați.

       Dinu o asigură că nu știa nimic din toate astea și nici Anela nu-i mai scrisese. Nu rostise însă nici un cuvințel, toate le făcuse prin mimica feței și gesticulația mâinilor. Daniela înțelese:

       – Da... e posibil. Noi avem necazuri în familie. Tata e grav bolnav. Dar văd că îți fac semne ai tăi. Te las, atunci! Pa, Dinule, și caută-mă când mai vii prin părțile noastre.

       Dinu privi în direcția trăsurii de vânătoare unde cei doi îi făceau semne disperate, arătându-i soarele care se ridicase de o suliță la orizont.

       – Trebuie să te întâlnesc, Daniela. Să vezi și noua mea carte... A? Nu știi care? „Mesteceni în ploaie”. Am să-i trimit Anelei cartea pentru tine... Ba nu! Dă-mi adresa ta și îți trimit și cartea, în manuscris, sau mai bine am să vin eu cu ea.

       Se căută prin buzunare, însă nu dădu de urmele vreunui petec de hârtie și nici pix. Nedumerită, Daniela îl privi ca și cum atunci l-ar fi descoperit întâia oară. Dar și ea arăta proaspătă, tânără și foarte frumoasă, cu părul în bucle, trupul mlădiu, feciorelnic și ochii răpitori ca ai șoimului. Auzindu-se încă o dată chemat de ai săi, Dinu o trase spre el și o sărută pe frunte. Simți cum îi bate inima.

       – Hei?! Ce faci? Crezi că-ți săruți iubita... Ne văd toți! și-l amenință râzând, cu degetul arătător. Dacă te întorci repede, mă găsești tot aici, Să nu-ți pară mai târziu rău. Anii fug repede.

      Amicii se agitară la trăsură, dar el continua să o ţină strâns de mijloc, arătând, astfel, că nu-i pasă de nimic.

       – Nu trebuie, se desprinse Daniela. Cred că ești nebun. Te rog... deja se uită ăștia la noi.

       – Am fost nebun după imaginea asta, Daniela. Am s-o scriu într-o carte. Am scris „Mesteceni în ploaie” cu gândul la acele întâlniri ale noastre acolo în sat la gardul ce ne despărțea viile. N-am uitat.

       – Dinule, ce faci!? Declarații de dragoste? Ți-am spus că ești nebun. Uite cum îți bate inima! Hai, te rog! Vezi că ai tăi au intrat la bănuieli. Uite, îţi fac din nou semne disperate cu mâinile. Du-te!

       – Noi o să ne întoarcem spre seară și am să mă strecor iar pe aici. Chiar mi-aș dori să te găsesc tot în locul acesta.

       – „Pe seară”, hm! Cred că vom fi de mult plecați spre casă, râse fata. După ce vor analiza lucrările și se va întocmi lista premianților, gata, strângem bagajele și am plecat.

       – Ba nu, Daniela! Cu ce ai să pleci?

       – Ba da, Dinule!... Trebuie să vină un autobuz să ne ia. El dădu din nou să o sărute, dar ea îl opri cu podul palmei care i se propti în piept. Știi? îi șopti. Trebuie să fii prudent când mai e și cineva de față. Tu pleci acum, dar eu rămân cu ei. Să te ții, bârfe! Duse o mână la tâmplă și se roti pe vîrful picioarelor. Arăta că se gândise la ceva. Uite!, îți promit de data asta, m-am răzgândit. Dacă promiți că vă întoarceți (și-i arătă ceasul de la mână), să zicem, în jur de ora patru după-amiază, o să te aștept și merg cu voi spre casă. O să-ți arăt unde stau și mai vorbim în timp ce îți fac o cafea. Ce spui?

–Oare?! Doamne, Daniela! Păi vin și de la capătul pământului. Și fără să aștepte să-i dea un răspuns, Dinu îi prinse fața între palme și o sărută la repezeală. Îi arăta că își deschisese sufletul. Negreșit o să fiu aici (și arătă și el spre ceasul de la mână), m-ai făcut fericit! Se desprinse de fată și ajuns, din fugă, la trăsură, înainte de a pune piciorul pe scăriță se întoarse să-i mai facă un semn cu mâna. Iar lui i se păru, ba nu i se păru; frumoasa domnișoară chiar îi făcea, ștrengăresc, cu ochiul.      

     Când ajunseră la balta cea mare, Tudor Deselnicu trecu în dreptul lui Dinu mergând umăr la umăr pe cărarea care cobora spre baltă.

       – Hei!... De ce o faci pe enigmaticul? Tot nu vrei să ne spui cine era fata?

       – O cunoștință mai veche... Nu ne-am mai întâlnit de un car de ani, minți el. Dar acum i-am promis că la întoarcere o luăm cu noi spre casă. Mi-ai promis și tu pe drum.

       Acela încuviință un „sigur, sigur!”, făcut la repezeală din cap și se gândi la ale lui. Văzând că nu mai scoate nimic de la Dinu, scriitorul grăbi pasul și strigă la cățeaua lor, care o luase mult înainte.

       – Mira, aici! Aici cu tata, fetița!

       Trecură apoi prin stufăriș și papură, înaintând cu puștile în mâini către o deschizătură mai largă a bălții. Roua rămasă pe smocurile de iarbă le uda cizmele din picioare, iar lui Dinu, fiindcă se strecura mai neîndemânatic printre pâlcurile de stuf, până și bluza îi era umedă. Dacă ar fi procedat cum făcea Tudor, ce dădea la o parte stuful din cale, cu țeava puștii, pesemne nu ar fi strâns rouă și pe bluză. Cărarea îi ducea direct pe un mal ceva mai înalt. Din pânza apei se ridicau aburi. „Ceața de care vorbea Daniela”, gândi Dinu. Cățeaua Mira mergea, acum, alături de stăpânul ei. Deodată, în dreapta lor, se auzi, ceva mai îndepărtat, un fâlfâit de aripi. Tudor îl  lămuri ce fel de pasăre sperioasă e rața sălbatică, cum trebuie să te strecori după ea prin păpuriș și unde trebuie s-o aștepți la pândă în bătaia puștii. Și pe când îi vorbea el, soarele se oglindea în pânza lacului, iar în lumina lui, deodată, îi izbi în urechi fâlfâitul unor aripi și stolul de rațe se lăsase în jos pe baltă. Își simți inima bătându-i în piept ca iepurelui despre care vorbea cumnatul său pe drumul acela făcut, cu ani în urmă, în sanie. Atunci îl văzu pe Tudor cum se strecoară printre dihăniile de papură de se furișă ca un șarpe prin încâlcitele tufișuri ale bălții. Mai văzu cum se întorsese spre el de-i șopti un cuvânt pe care nici că-l înțelese, după care trase în stolul care simțise primejdia. Două rațe căzuseră foarte aproape de ei și tovarășul său le cercetă cu luare aminte și le vârî în tolbă. Din stânga lor urmară, imediat, alte împușcături. Trăgea acum și turcul. Liniștea se sparse pe baltă. În urma împușcăturilor care urmă, alte două pasări bufni greu și se înfipse în mâlul de lângă mal. Mira sări singură din spatele lui Dinu și dispăru în stuf. Pe unde dispăruse, se mișca trestia.

       – Ce zici, Dinule? Facem treabă bună, azi?

       Și fără să mai aștepte un răspuns își încărcă pușca și porni mai departe. Soarele strălucea după o perdea de nori.

       – Răsărit de soare pe baltă... își repetă Dinu, ca furat de un gând.

       – Ai zis ceva prietene?

      Era turcul Fahredin care trecea pe lângă el, încercând să-l ajungă din urmă pe Tudor Deselnicu. Rațele treceau în zbor întins spre câmpie. Împușcăturile se auzeau tot mai îndepărtate. În cele din urmă Dinu dădu din umeri, renunță la vânătoare și porni spre pâlcul de arbuști, unde opriseră trăsura și deshămase calul. Adună niște pietre, formă un zid în formă de cerc în jurul unei scobituri în pământ și dădu foc lemnelor așezate în formă de piramidă. Când trupa celor doi vânători însoțiți de cățeaua Mira se întoarse la trăsură, jarul era deja încins. Tudor pregăti două rațe vânate pentru frigare și îi arătă turcului Fahredin cum trebuiau întoarse în țepușă, pe jar. Iar el luă două pahare, înhăță o sticlă de vin și își trase scaunul pliant, de pânză, mai aproape de Dinu, care, doar părea absent. Ceva ca o spaimă nelămurită plutea deasupra bălții. Prin ierburi se auzeau țârâituri de greieri și când și când, câte o pasăre, cu țipete scurte, mai trezea balta la viață. Umbre ciudate atârnau, precum cele din amintirile lui Dinu, de tijele trestiilor care străjuiau malurile bălții. Uneori amuțea totul în jur, ca imediat să reînceapă vântul și dinspre păpuriș să se audă zgomote suspecte.

–Ei, lasă Dinule! Mai ai trei ore până la întâlnirea cu domnișoara necunoscută, îi zise Tudor.  O să fii la timp la întâlnirea aceea, acum, hai, povestește-mi despre tine, și îl îmbie cu un pahar de vin.

     Dinu rămăsese o clipă descumpănit. Nu se aștepta să fie iscodit în intimitatea sa. Acum câteva zile viața lui era, în general, încă în ordine. Dar acum, după ce o întâlnise, nesperat, pe Daniela,  se întrebase și el cam ce simțise când a văzut-o în grupul acela de artiști, și chiar dinaintea șevaletului, și a pânzei pe care avea să-și pună imaginația la lucru, și nu știuse să-și răspundă. La întrebarea pusă de Tudor strânse tare pleoapele și nu le mai desfăcu. Așa proceda uneori și în copilărie, și asta l-a salvat de la multe încurcături. Pesemne și acum ar fi trebuit să dea roade un astfel de gest.  

     Fahredin a adus în cele din urmă friptura și au terminat o sticlă, apoi încă una și au stat de vorbă până la trei, când, după cum promisese Tudor Deselnicu, venise vremea să se întoarcă la locul unde întâlnise grupul artiștilor lângă balta mică. Nu atât drumul, ori repeziciunea cu care Tudor mâna calul, cât o groapă pe care vizitiul nu o putuse ocoli, le adusese pocinogul neprevăzut. O roată a trăsurii săltase și izbise într-o bornă uitată la marginea drumului, ceea ce făcu să încline o parte a trăsurii ce avea cât p-aci să-i arunce pe cei doi pasageri din ea, în afară. Tudor trase de hățuri și opri calul în loc. Se dădu jos de pe capră și constată că o roată zburase de la locul ei din butuc, și acum stătea nemișcată, undeva în urmă, în mijlocul drumului. Luând firul drumului înapoi, Tudor găsi și șaiba și piulița care fixa roata după filetul butucului. Împreună cu cei doi fixară roata la locul ei, dar un alt necaz îi pusese la încurcătură. Piulița avea filetul oleacă ștemuit și putea fi azvârlită din nou de pe butuc, lăsându-i în mers fără roata aceea.

–Ay, șîcîdîm, trosni turcul din degete de parcă i-ar fi îndemnat și pe ceilalți la un dans turcesc. Bu nedir? Bӧyle birini anlamiyorum. Imkânsiz!* Na belea, domnilor!

     Dinu își puse capul pe roată și mai că-i venea să plângă de necaz. Tot Tudor a fost cel care a trebuit să salveze situația și să nu lase deznădejdea să le reteze aripile:

–Acolo în Limanu trebuie să fie o casă de fierar. O să încalec repejor și în jumătate de oră, ori vin cu soluția, ori cu fierarul luat pe sus să remediem situația. Glumea! Era singurul mod prin care înțelegea că era posibil să-i țină cu speranță și pe cei doi. Zis și făcut. Într-o jumătate de oră a și fost înapoi cu niște câlți, o cheie de strâns și o altă șaibă pătrată cu filet, menită să țină de contra piuliței ștemuite. Le zise că așa îl sfătuise fierarul satului unde găsise toate cele trebuincioase. Vestea îl trezi pe Dinu la realitate. Dacă până la venirea lui Tudor simțise că i-a fost prăbușit tot cerul în cap, acum părea că l-a înviat Dumnezeu pe Lazăr. Dar ca și Lazăr care n-a mai zâmbit niciodată după înviere, tot drumul, cu ochii numai pe ceasul trecut de ora patru, rămăsese îngândurat. Însă în locul, în care, în acea dimineață o întîlnise pe Daniela, nu mai era nici țipenie de ființă umană. Dinu privi buimac în jurul lui și doar își freca ochii, când și când, de parcă nu i s-ar fi limpezit bine toată vederea, ori încerca, clipind repede, să se trezească la noua realitate. Era din nou acolo unde o întâlnise pe Daniela, la marginea bălții, și parcă niciodată nu auzise atâția greieri deodată. Soarele cobora dincolo de baltă, acolo unde zări, pescuind la undiță, pe malul opus, un pescar. Făcu un semn tovarășilor săi că are să ocolească balta și să întrebe pescarul acela dacă știe ceva despre grupul artiștilor și porni în goană într-acolo. Când ajunse la locul respectiv dădu, mai întâi, cu ochii de bicicleta celui care tocmai fixa bățul undiței pe un mușuroi de cârtiță. În dreptul pescarului se opri și întinse mâna în semn de salut. Își auzea cum bate inima în piept din ce în ce mai puternic. Întrebă:

–Domnule, sunteți de mult timp în locul acesta? Vă întreb, fiindcă de aici se vede bine malul celălalt, unde ceva timp în urmă am găsit un grup de artiști veniți să picteze natura pe baltă.

–Acum o jumătate de oră, cred, a sosit un autobuz și i-a luat, domnule!

–Și au plecat cu toții? O domnișoară... o domnișoară trebuia să ne aștepte pe noi. I-am promis că venim s-o luăm, zise repede Dinu și în timp ce vorbea i se păru, nici el nu înțelegea de ce, că i se întuneca privirea, ori cum soarele începea să se topească în negură.

–Aveți dreptate, o domnișoară a rămas pe loc, asta da, mi-a atras atenția și mie. Un sfert și mai bine de ceas s-a tot rotit în dreapta și stânga cu un tablou în mână. Nu prea i-am distins chipul de aici, de pe locul meu, dar cred că era agitată...

–Și... ce s-a întâmplat cu ea? N-ați mai urmărit-o?

–Ba da, îl lămuri pescarul pe Dinu, trebuie să fi trecut de-atunci vreo cinci-zece minute când a trecut o mașină, domnișoara a făcut cu mâna și a plecat cu acea mașină. Asta am văzut. Dinu șovăi un timp, apoi se lăsă jos pe iarbă, rupse câteva fire de mohor și le făcu bucățele-bucățele în palme.

– Domnule, îngăimă Dinu ca și cum cineva îl sugruma de gât, dumneata crezi în cărți?

–Mă întrebați dacă am citit cărți?

–Nu cărți adevărate, mă refer la cărțile de ghicit, alea pe care ți le pune cineva pe masă și-ți spune cam ce are să ți se întâmple, îi explică Dinu.

–Înțeleg, înțeleg! dădu din cap pescarul. Păi, cum să zic... așa și așa. Să înțeleg că nu v-au căzut bine cărțile date?

–Așa și așa... repetă Dinu, fără să vrea, vorbele pescarului. Și în timp ce se ridică de jos, dând să plece, mai spuse încă o dată: așa și așa!...

     Și Dinu întoarse spatele hotărât să plece spre celălat mal unde îl așteptau tovarășii lui. În vreme ce se îndepărta de locul unde stătuse de vorbă cu acel pescar, Dinu mai aruncă o privire spre baltă, și cu o palmă deasupra locului, unde zicea pescarul că o zărise pe domnișoara necunoscută, i se păru că în locul acela se ridicau niște mesteceni, iar cel care îl privea ca un vultur gata să îl ia în gheare, nu era altul decât calul sălbatic pe care i-l sugerase Danielei să-l pună pe pânză. Ridicat în două picioare acela chiar amenința să devină real și să dea un scurt nechezat de apropiată primejdie, dar toate închipuirile astea nu erau decât în mintea lui, fiindcă prea veneau în avalanșă ca să-i tăvălească prin spuza cu jar a vieții toate întrebările care-i vuiau acum în cap și nu-i lăsa nicio portiță prin care să iasă, să se dumirească cum acolo nu mai era nimeni, dar nimeni, să-i facă, într-un fel ștrengăresc, cu ochiul.

 

·        Ce-i asta? Nu înțeleg una ca asta. Imposibil! (tc.)