De ce mi-ai dat, Doamne, iubirea aceasta?
Nicio poveste nu
se termină până când nu mor eroii: că uneori te întrebi „Asta e viața? Atât e
totul?” În „Cântecul lui Igor” (unul
din marile cântece ale lumii), întoarcerea lui Igor, cu oastea după el, acasă,
a fost condamnată, pentru totdeauna, de cei din cetate. „Iertaţi-mă, rostise
Igor. Mare a fost greşeala mea”. Plângea la picioarele Iaroslavnei, că n-a
ştiut să-i ridice un cântec pe măsură în inima sa. Dar cine ne va
ierta dacă am renunța la o astfel de încercare?... Am ținut să redau povestea
celor doi „prinși în trăirile mele”, din povestirea mea „Luna ca un ban de aur”,
într-un roman,. Și am ezitat. Fiindcă m-am întrebat: cine după noi ar mai fi continuat
povestea lor? Când, la masa de scris, uneori, nu am decât muţenia nesfârşită a cerului și îmi tot
vuiesc în ureche întrebările dureroase ale clipei, precum ale lui Pip (din Marile
speranţe). Mă gândesc la scena în care avocatul Jaggers îi adusese vestea
misterioasei moşteniri. Iată ce spunea: „De la această persoană vin marile
speranţe despre care ţi-am vorbit, şi taina aceasta n-o ştim decât noi doi”. Cu
alte cuvinte o iubire trecută poate însemna și „cerul acela de inspirație”. Toate
însă au au o taină a lor. Dacă am ști, ar fi mai ușor să judecăm viața. Păsările
singure zboară spre zări... căutând o altă liniște. Oare noi, ce căutăm? Imi
vine în minte o scenă din îndepărtata mea copilărie când mă așezam pe prispa
casei mătușii Vasilca, al cărei soț fusese dat pierdut în cel de-al Doilea
Război Mondial și nimeni în sat nu mai știa de el. Citind „Donul liniştit” de Mihai
Şolohov, pe vremea când urmam şcoala generală în sat, într-o bună zi, întâlnind-o
pe ţaţa Vasilca, mi-am permis să-i ţin calea. Și mă uitam în ochii ei suferinzi, în
lacrimi, când o întrebam dacă mai știe ceva despre soțul ei. Îi spuneam: „Ştii mătuşă, când unul ca Pantelei Prokofievici, despre
care am citit recent într-o carte rusească, fu mobilizat la oaste, acesta şi-a
luat în grabă rămas bun de la bătrâna lui, „apoi îngenunchind, se închină de
două ori până la pământ în faţa icoanelor şi glăsui: „Rămâneţi sănătoşi, dragii
mei! Mi se pare că n-o să ne mai vedem, a venit ceasul din urmă. Şi iată ce
poruncă vă las eu: treieraţi grânele ziua şi noaptea, căutaţi să isprăviţi
totul până în ploi”. Deschisesem până și cartea, în fața ei, şi îi citeam
direct din carte. Plângea cu lacrimi ţaţa Vasilca, la cele ce auzise, acolo.
Acum câțiva
ani am scris o carte, despre o dramă a unor îndrăgostiți din satul natal, cu
încă cineva, pe care l-am dorit coautor. Când scrii în doi o carte, cititorul
vede în povestea fiecăruia firul întins care să-l scoată din acel labirint
emoțional. Când unul mizează pe simplitatea rostirii, vorbind despre trăirile
sale, făcând loc și dezolării și spaimei difuze a timpului să se scurgă în
relatare, celălalt preferă adesea să lase narațiunii să comenteze nelămuririle
celuilalt. Unul accentuează tragismul unei viziuni expresioniste în scris, celălalt
lasă zborului imaginația sa lirică, să explice. Scriam undeva: „Eu scara către
aștri tot urc și urc să-ți fur.” Pe banca acea, unde am visat asta, eu am stat şi azi, când scriu, pe banca de lemn. Banca aceea
e atât de singură și tristă. Dar eu am aşteptat-o ca şi când aş fi stat acolo, sperând
că fiecare final e un nou început. Oare am iubit ce trebuia? – îmi susura la ureche
frunzele copacilor ca un excentric gest de iubire față de tot ceea ce gândeam.
Și gândurile mele părea să comprime ideile ce-mi veneau, în aceeași imagine cu
sensurile acoperite ale închipuirii. Și mi-am zis că sunt, pesemne, într-o
lucidă căutare și înțelegere a timpului trăit. Atunci cum să nu îți spui: „Ah,
cum
trece viața pe lângă noi fără să ne dăm seama?” Sau cum spunea un personaj
cehovian: „Încă puțin și poate o să știm pentru ce trăim... Dacă am ști!...
dacă am ști?” Gândiţi-vă numai ce-i spunea Ivan, lui Aleoşa, în „Fraţii Karamazov”:
„Eşti tu cumva în măsură să-mi explici care-i rostul ei (harababura vieţii –
n.n.) pe pământ şi la ce poate folosi?!” În copilărie, am ştiut de la mama, că
unde se termină un basm începe al doilea. Așa am învățat că, ele, poveștile, se
combină, se unesc se schimbă între ele ca să dea naștere altor povești. Când
eram copii, abia aşteptam să înceapă basmul. Când termina de povestit, deşi în ochi
lumina i se stinsese pe veci, mama avea încă ochii înfipţi în viaţa basmului pe
care tocmai îl terminase. Încă de la primele năzuinţe spre Tărâmul
fără de Moarte numit literatură (văzând cât timp din viață dădeam cititului, în
loc să plec cu copiii la joacă), mama, ca un înger păzitor, îmi spusese: „Tu
ţi-ai ales drumul ăsta, îmi spunea de obicei. Tu crezi că eu nu văd cât te
chinui?”. Ce știam eu pe-atunci? Dar unele lucruri le-am priceput târziu. Că
așa e viața! Viața e un tren în care ne găsim pentru a porni mai departe. Ori
am prins trenul la timp, ori l-am pierdut pentru totdeauna. Trenul acesta trece peste
noi de parcă nimic nu mai face parte din noi. Un fluviu curge în continuare (în
noi) – odată cu trenul vieții. Taina tuturor lucrurilor se întâmplă numai înlăuntrul
nostru. De mâine încolo viaţa celor luați de tren nu mai poate lua forma
întâmplării. Totul tremură în univers, iar poveştile mari vor poposi şi la
urechile celor ce n-au vrut să audă că, dacă n-am scrie despre drama acestui
timp numit viață, „timpul ar trece peste noi cu nepăsarea lutului grăbit”, cum
ne avertiza marele Will. Dar a nu scrie, înseamnă , automat, că ai revelația
teribilă a capătului de drum și a locului unde cei care ajung, și nu se mai pot
salva, au doar prilejul să străbată acele vămi ale dezamăgirii, cum stă scris
în Biblie la capitolul deșertăciunii deșertăciunilor. Vorbind despre onoarea
actului de a scrie, Mircea Cărtărescu împărtăşea şi el durerea acestui act al
democraţiei noastre, temându-se că „va avea soarta tristă de a nu fi citit de
nimeni”. Și „nu ne vom asocia închipuirii iscusitului cavaler al Tristei
Figuri, cum că, în încăierarea de la hanul unde a năzărit-o pe Dulcineea, s-ar
fi crezut transportat în timpul încăierării pe câmpul lui Agramante...”.
Altfel, poate aş fi fost un cititor care încă nu i-a citit cu asiduitate pe antici.
Acei antici pe care îi citeam pe băncile școlii. Acum mă duc și eu cu gândul la
„timpii-adolescenţă”, când inima, ca „un ceas solar”, nu mai ajungea să
descifreze conturul de casandră al iubitei (la care făceam referire în fraza de
început). Și mă gândesc și la ce spunea Biblia: Ieremia (17.10) „Eu, Domnul,
cercetez inima… ca să răsplătesc fiecăruia după purtarea lui, după rodul
faptelor lui”. Ca și mine, îmi place să cred, știți că viața unui
scriitor seamănă cu acele drumuri întortocheate ale unui labirint. Fiecare cale
întortocheată din acel labirint ascunde o poveste. În memoria labirint a unui
scriitor se ascund multe povești. „Numai cântările sunt nepieritoare în veac” –
scria Ovidiu, în Dragostea Corinei.
Pe vremea când eram licean, în drumul meu către locuința gazdei mele treceam
prin dreptul statuii poetului Ovidiu și în timp ce citeam epitaful de pe
frontispiciul statuii mă rugam pentru odihna lui veșnică. Ori m-o fi auzit,
de-acolo din împărăția cerurilor, ori am fost un copil norocos. În „Caietul de
vise” (din „Un om norocos” a lui Octavian Paler), autorul se pomenește că,
povestind viața sa, unui necunoscut, acesta îi spune după un moment de tăcere:
„Povestește mai departe... altfel vei muri”. Celui care nu va ști să facă un rug imens din amintiri și să stea apoi la
taifas cu cititorii săi, taina scrisului nu i se va deschide niciodată. Un
prieten susținea (la o discuție) că ea, taina, ar urma să fie împlinită într-un
orizont nu prea îndepărtat, ori într-o altă dimensiune, după care ar urma o
vânzoleală în sufletul scriitorului, așa cum fac ciorile din vârful plopului
uscat, în curtea bisericii, tăifăsuind despre cel decedat, se zice. Și, în timp
ce spunea toate astea, gândul meu era la acel corb din povestea lui Ispirescu,
venit să îmi arunce un cioc de apă vie pentru a mă trezi la realitate. Și,
acestor amintiri ale mele, dacă le-ar da prin cap să bea din ceea ce zeul
suprem, corbul din poveste, ar arunca apa vie la dorința voinicului, ori ar
vorbi ca noi şi ar vâna și ele cu arcul, cum făcea Șperlă Voinicul când se
lăsase pe pământ hergelia de iepe din cer, ce minunat ar fi! Dar, na! Vine o
vreme când, rătăcind printre amintiri, ţi-ajung la ureche vorbele speriate ale
acelor muze măiastre: ,,Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii!”. (Veți
spune: ia te uită!, meteahnă de copil trăit în lumea poveștilor!) Mi-l închipui
şi pe cel care ascultă, alături de voinicul din poveste (și chiar transformat
în el) - căutând într-o parte şi alta, cu barba albă până la genunchi,
ridicându-şi pleoapele ochilor cu mâinile... şi abia umblând, nu găsi decât un
tron hodorogit, îl deschise, dară în el nu găsi pe ai săi; săltă capacul
chichiţei şi un glas slăbănogit îi zise: „Bine ai venit, că de mai întârziai,
şi eu mă prăpădeam”. Dar, să revin la cele ce voiam să-ți spun, atunci când
ți-am scris prima frază:
„Aș fi vrut să-ți scriu și eu un poem. Nu l-am scris.
Marea vuia între noi ca un
clopot de vis.
Ca pe zdrențe purta vântul
cuvintele noastre
de ne izbeau pe-amândoi, ca un
val între coaste.
Știi c-aș fi vrut. Doar că am
înțeles prea târziu
tu la un capăt de lume, eu pe
țărmul pustiu...
că două stele, lucind într-un
iaz plin cu lotuși,
nu se ajung niciodată pe boltă…
Și totuși!”
Ajuns aici,
cred că ai înţeles deja, că acest dialog în tăcere, purtat între mine (cel-care-scrie)
și tine (cel-care-citește) este (dă Domane!) singurul prilej de spovedanie
lăuntrică, că poate şi eu sunt, ca şi tine, un om dezamăgit. Dezamăgit (am vrut
să spun) ca un om pe care nu-l crede nimeni că a văzut (în vis) lacrimi, nu
numai în „ochii trecători”, dar și în ochii sfinţilor din icoane. Pentru că (şi
eu), asemeni lui Ismail Kadare (pe care l-am citit recent), cu vremea ploilor
de afară „nu am descoperit decât muţenia nesfârşită a cerului”. Câteodată apare
în fiecare dintre noi nevoia imperioasă de a spune adevărul despre fiecare. Şi
nu-l putem spune oricui. Şi nici ascunde în noi la nesfârşit. Îți amintești
eroarea în care a căzut Ana, din „Moara
cu noroc” a lui Slavici? Spunea: „Omul să fie fericit cu sărăcia sa, căci,
dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. Erau
cuvintele soacrei. Uneori, cred că cei cate mă citesc sunt lebede, mai
convingătoare decât cea în care Lucian Blaga ni se înfăţişa nouă, iar gloria va
fi a celui ce ţine în mâna lui cele două chei de la cetatea în care Cel-de-Sus
a ferecat lumea cărţilor: pe a nemărginitei Judecăţi şi pe a binefăcătoarei
Biruinţe. Care dintre cele două chei, mi-ar da mie de înţeles, acum, că,
alegând-o pe una dintre ele şi lăsând-o deoparte pe cealaltă, nu am ales
Resemnarea din faţa Destinului? Parcă Plutarh, de
care îmi aminteam sub statuia leului de la Cheroneea/Grecia, spunea: „Cheamă
norocul în ajutor, dar dă și din mâini”. Adică, ceea ce au făcut sulițașii lui
Alexandru Macedon când i-au învins pe vitejii Tebei. Și asta să însemne,
totuși, o speranță? Pesemne, când nu mai ai speranța
care să te lege de viață te simţi ca o fântână seacă. Arunci piatra şi după un
timp auzi ecoul impactului, un sunet surd, şi cam atât. După aceste mărturisiri
făcute aici, important este doar „tăria” condeiului cu care mi-am dus, până la
final scrierea, faţă de suferinţa şi singurătatea în care nu se află decât ea
şi întreaga cunoaştere a celor relatate. E nevoie uneori să existe câte un
Diogene înăuntrul nostru, care să ne arate, fie şi la flacăra lumânării,
frumuseţea omului. Și da, trebuie să visăm mai departe! Așa cum visam și de pe
băncile școlii să ajung scriior, deși vedeam, rămas singur (de cele mai multe
ori), la ce război nemilos îmi făceam valiza.
Visul fiecăruia e acela de a dobândi fericirea vieții,
dincolo de orice strigăt interior, dincolo de orice uimire care a întins
drumuri de nu le mai dăm de capăt. Cum viața se depărtează ca un vis de fiecare
dintre noi, și candela cerului licărește acum
tare departe, nu cred să mă fi înșelat când am crezut că ideile niciodată nu
surprind viața fiecăruia până la capăt. Ci, doar uneori, cu ceva ce seamănă a
„ceva” fericire.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu