Crăciunul există odată cu credința și speranța noastră
Lecturând cele aproape 600 de pagini cu textele
trimise la concursul de creație literară „Nașterea Domnului – prilej de bucurie sfântă”
ediția a III-a/Buzău/2024, am visat azi-noapte că pe-afară începuse, din senin,
să cadă pe pământ prima zăpadă, în timp ce lupii tăiau elegii printre nămeți,
iar eu susțineam sus și tare că cel-care-scrie (poetul/prozatorul) trebuie să
fie o portavoce a vremurilor sale. Și undeva, la geamuri, păreau a cânta
colindătorii ca pe vremea coplăriei mele de Crăciun. Măreția Crăciunului, în
poezie, în proză (îmi spuneam în vis) se trăiește o clipă ca pe un tărâm unde a
dispărut graniţa dintre scriere şi trăire, uneori fără vedere, sau pe înțeles,
prin trecerea tuturor simțurilor în altă fire. Îmi place să cred că în această
„școală de creație” (cum am numit manifestările literare ținute în Parohia
„Sfântul Mare Mucenic Mina”, copiii au înțeles mesajele noastre. Lectura de
identificare este o strategie importantă în strădania noastră de a-i face pe
copii să citească și astfel să cunoască lumea în care trăiesc. Iar bucuria, ori
tristețea (celui-care-scrie) din cuvinte, nu este altceva decât presupusul
subiect al unei experienţe trăite deja, în alt timp şi în alt spaţiu. Așadar,
după lectura acestor texte, spuneam că am visat cum veneau fulgii de nea din
lună și eu mă tot uitam cum valsau pomii acoperiți de o mantie de zăpadă la
fereastră și mă închipuiam cum voi trece ca emirul lui Macedonski pe podul de
aur spre satul copilăriei mele. În clipa când
m-am trezit din acel vis, soarele galben, ca un taler de
alamă bine lustruit, își tăiase demult drumul pe bolta cerului și cred că era
în coborâre spre linia unde trebuia să dispară în amurgul zilei. Și mi s-a
părut că l-am auzit pe tata, prin odăița dinspre bucătărie, din căsuța natală,
încercând să dea perdeaua la o parte din dreptul geamului, să mă vadă venind din
lumea în care m-am pierdut după studii. Se trezise îmbrăcat, așa cum se culcase
pe velința patului. Am luat o coală de scris și am așternut aceste versuri,
inspirat de lumea fascinantă a copilăriei din textele acestor copii
participanți la concurs: „cum de mult n-am dat prin sat/ne mai știi? - m-au întrebat,/acei salcâmi de la poartă/uitați până și de soartă //c-aseară-n
fântână luna/îmi făcea cu
ochiu-ntruna/o vreme-am crezut de nu,/că-mi făceai cu mâna tu //cât
am stat pe lespezi, gândul/m-a muncit
clipe de-a rândul./și-atunci dorul
într-o clipă/le-a dat viselor aripă //mă vedeam la noi în casă/cu toți ai mei strânși la masă/și la geam priveam de numa’/duzii cum făceau cu mâna, //câinii
lătrau pe afară.../stele lăcrimau cu
ceară,/anii mei aduși de spate/strânși pe file într-o carte. //mai
erai și tu în vis/ce frumoasă ești! -
mi-am zis./toate să le fi visat,/că n-am dat de mult prin sat? //și-abia când eram în prag/dulcele amar pribeag/mi-a șoptit luat cu veste/cum că toate-s azi, poveste.”
Am urmărit cu interes întâmplările
copiilor din aceste texte, chiar dacă unele par
a se derula pe tărâmul situat între imaginar şi real, altele între
fantastic și ireal, dar mai toate într-un spaţiu tangibil al unui anumit
segment existenţial, şi în asta constă măiestria micuților naratori: să pipăim
cu simţurile noastre iluzia creată, să ne convingem de substanţa şi învelişul
întâmplărilor, ca făcând parte şi din mister, dar şi din realitate. Mesajul
textelor trimise de acești copii e unul singular: binele triumfă, răul e
pedespsit. Iubirea lor pentru prietenul apropiat, pentru părinți, bunici și
necuvântătoare nu e de poveste, ci una ruptă de realitate, departe de a fi
perfectă, dar și dureroasă ca viața. Şi poate ar
fi de remarcat bogăţia luxuriantă a epicului, calitatea observaţiei, forţa de
iradiaţie a cuvintelor împinse spre magia unor vremuri ce încep a deveni de
domeniul trecutului. Odată cu luna decembrie și apariția primilor fulgi
de zăpadă, pe aici prin părțile noastre de țară, așa cum sunt rânduite pe
această lume mai toate, lumea creștină se pregătește de întâmpinarea
Crăciunului. Și încep prin satele noastre copiii a umbla cu colindatul pe la
neamuri, pe la bunici și casele gospodarilor, mari și mici trăgând trăistuțele
prin troiene, pe când alții se vor cuibări la gura sobei lângă bunici și
părinți, pentru a asculta minunății de povești care, cum s-ar părea, tocmai
acum de Crăciun își deschid și baierele sacilor și poveștile de tot felul. Mulți
dintre copii au surprins în textele lor sufletul acelor trăiri evocate,
fiecare, după puterile lor. Și acum, noi, cititorii lor, ajunși maturi, ne mai
întoarcem cu gândul la felul în care li se ura cândva, celor „boieri” un grâu
în pai ca trestia, în spic ca vrabia, pentru ca vreun uncheaș ori o mătușă să
deschidă ușa și să ne strecoare în trăistuțe câte o nucă, un măr, un covrig sau
niște colaci cât roata morii. O singură noapte, câte povești nu aducea! Și „niște scormonitori printre cuvinte, ori doctori de
suflete”, s-au întrecut să ni le reamintească, interpretând în felul lor
sensul și dimensiunea etică a narațiunii lor, (mici
texte prozaice/sau poezii, cum se vede în această antologie), și după puterea
și forța imaginației au surprins clipa acelui concret pe viu. Iar vocaţia de a îmbina epicul şi
liricul (atât de intuitiv şi natural într-o narațiune sau poezie) nu poate să
fie decât o vocaţie îngerească, care nu vine la comandă.
Textele acestor
copii au și puterea de a vindeca suflete triste care așteaptă o minune de
Crăciun prin venirea Moșului, dar și a salva vieți prin zicerea poveștilor:
iată câteva texte despre necuvântătoare, care ne-au atras atenția prin farmecul
lor: (Baciu Mihail David, cu „Un Crăciun de neuitat”; Isabelle-Josephine
Eriksson, cu „O minune de Crăciun”; Manea Anisia Maria, cu „Speranța”). Poveștile
altora se tot leagă între ele prin ferestre care se deschid unele în altele, cu
trimiteri la minunile făcute de venirea Crăciunului: (Nica Bianca Andreea, cu
„Darurile sufletului”; Călinoiu Diana, cu „Miracolul de Crăciun; Oprea Andreea
Maria, cu „O speranță de Crăciun”). Și tot despre speranțe puse în scrisorile
adresate Moșului pentru a li se înfăptui ne vorbesc: Alexandrescu Alin, cu „O
speranță de Crăciun”; Vîjiac Andrei, cu „Speranță de Crăciun” și Conache Gabriela Ștefania, cu
„Speranța din ajun”. Altor copii basmul le-a furnizat posibilitatea să învețe
de la bătrâni ce e iubirea și, mai apoi, să le amplifice cu tăria de a fi
siguri că vor străbate lumi nebănuite, umplându-le singurătatea nopții de
Crăciun (vezi: Voicea Patricia Ștefania, cu „Seară de Crăciun”; Ilie Alexandru Mihai,
cu „Bucuria de a fi împreună”; Duman Leonard, cu „Magia Crăciunului”; Neagoie
Alin Gabriel, cu „Dumnezeu este speranța noastră”; Toader Ștefania-Rachel, cu
„Raza de soare”). Visul (pentru alți copii) e doar un instrument de a dovedi că
dăruind altora din puținul lor îi croiesc o personalitate, dar și o realitate
din care extrag simboluri necesare deslușirii narațiunii: aici îi găsim pe
Ciocan Ana-Maria, cu „Cel mai frumos vis”; Magheru Diego-Valentino, cu
„Crăciunul de pe strada luminilor”; Sîrbu Sofia Elena, cu „Fapta bună de
Crăciun”. Cei afectați de ororile războiului cred că prin apelul lor sincer
către Moș Crăciun pot face lumea mai bună prin mesajul transmis tuturor copiilor
din lume, și e bine că nu acceptă resemnarea, ori să se predea soartei căreia
trebuie să i se închine, ci fac față evidențelor potrivnice și refuză să se
lase învinși: amintim aici pe Ana-Maria și Ionel Bicer, cu „O speranță de
Crăciun”. Vorbind la general despre strădania lor de a relata și nara
întâmplări din viață, situații imaginare, putem afirma că e
folositor să călătorești cu aceste personaje în povestea închipuită, asta chiar
îi stârnește și cititorului imaginația. Unii au căutat
să înțeleagă de unde ne-am conturat, ca cititori, imaginea unei lumi în derivă
și apoi, înțelegând asta, și-au imaginat cum poate fi ea îndreptată și printr-o
minune a Celui-de Sus. Și, deși ceea ce se citește este o ficțiune, ei au
căutat prin mijloace proprii să arate că narațiunea lor este o distopie
ancorată în realitate. Au înțeles că ele provin din alte povești, din oceanul
de povești în care navigăm cu toții, că multe dintre ele se combină, se unesc
și se schimbă în așa fel încât să dea naștere la povești noi.
Vorbind acum despre creațiile lirice, observăm că pentru generația actuală poezia este
tărâmul lor de vis, unde ne retragem pentru a ne descărca sufletul de povara
unor trăiri zbuciumate și duse pe firul vieții trecătoare, luptând cu
încăpățânare cu morile de vânt, ale unei lumi invocate în vers, până la
granițele de trecere de la poezia de notație în fleșuri imaginative, sau poezia
cantabilă și cu rimă, până la cea modernă și postmodernă în care predomină contemplativul
împins, printr-o tehnică descriptivă, dar nu întodeauna elocventă și pentru
adevărata poezie.
Am
remarcat pe Roșu Carla-Maria, cu „Crăciunul ne doare...”, evocând amintirile
celor dragi, atmosfera colindelor și imaginii de suflet aduse lui Iisus. Nica
Bianca Andreea, cu „Un fulg atât de mic” arată frumusețea primilor fulgi veniți
pentru o binecuvântare a Crăciunului. Grama Maria Andreea, în „Moș Crăciun”, îi
aduce, atât lui Moș Crăciun, cât și membrilor familiei, atât urări cât și dorințe
firești. Ilie Mario, în „Minunea din căsuța uitată”, ne spune povestea unei mame
și a unui copil așteptând o minune de Crăciun. Barbu Rafael, cu „O speranță de
Crăciun”, ne vorbește despre speranța ca Moș Crăciun să aducă daruri la copiii
neajutorați. Jurca Ștefania, cu „Dorința”, ne încântă cu darul unui iepuraș.
Manciu Eva Alexia, în „O speranță de Crăciun”, aduce acel farmec de poveste al
urărilor de Crăciun. Mai amintim poezia „Acasă împreună”, a Alexandrei
Gheorghe, și versul care ne stă pe limbă: „Moșule, în sacul tău încape dorul?”
Acum, pentru cel care ne citește, a venit vremea să
răspundem și noi la întrebarea: „Care este rostul prozei și poeziei în această
lume a noastră?” Știm de la apariția celor „1001 de nopți” că spunem povești
pentru a putea trăi. Că oamenii întotdeauna caută într-o carte acea lume cu
care s-ar vrea identificat și își caută în acea scriere leacul cu care să-și
trateze rănile, dar și recurg la poezie sau proză ca la un mijloc de salvare.
Fără poezie și lumea cuprinsă într-o carte, oameni ar fi mai puțin frumoși și
mai puțini buni fără ele. Cineva spunea că picătura străpunge piatra nu prin
puterea ei, ci prin cădere repetată... așa și cu poezia/proza unora dintre cei
antologați aici, care de la o vreme va face galerii și prin munte.
Iată câțiva dintre ei care s-au
evidențiat deosebit: Anton Ștefania, cu „Toți suntem oameni, dar Om cine
este?”, o lecție de bunătate și iubire față de cei bătrâni și neajutorați,
cărora prezența și iubirea unui suflet curat/credincios le poate face minuni.
Eftime Maria, cu „O dorință împlinită”, care nu-i alta decât povestea a doi
prieteni care ridică un om de zăpadă. Bucuria avea să le fie știrbită de o gașcă
de băieți obraznici. Salvarea va veni tot de la Moș Crăciun. „Crăciunul”, scrisă
de Fifere Bianca, e o poveste tristă a unui copil fără tată, pierdut într-un
accident, și o mamă bolnavă pentru care trebuie să strângă bănuții necesari
spre achiziționarea medicamentelor. Epuizat, copilul se duce la biserică,
rămânând doar să se roage, iar de Crăciun ruga lui va fi ascultată și minunea
va fi realizată. Nițu Amalia-Elena, cu „Steaua căzătoare”, ne spune povestea
unei fetițe silitoare la școală, care la vederea unei stele căzătoare își pune
o dorință: să aibă pomul de crăciun în casă și cadouri. Visul i se realizează,
mai mult, tatăl plecat la muncă în străinătate se întoarce în familie cu
daruri. Frățilă Andra, cu „O dorință de Crăciun”, narează povestea tristă a
unei fetițe dintr-o familie sărmană, care îi tot scria lui Moș Crăciun pentru
a-i aduce un strop de fericire în casă. Și când, în sfârșit, Moșul îi trimite o
păpușă, ea se refugiază în brațele părinților, considerând că ei sunt darul cel
mai de preț pe această lume. O lecție pentru mulți copii. Iar Toie Viviana Maria,
cu poezia „Să vină moș Crăciun”, are o sumedenie de frământări cu privire la ce
și-ar dori când vine Moșul, ca în final să aleagă partea sufletului plin de bunătate
pentru orice copil.
Pentru o țară arta și mai ales literatura
copiilor sunt ca acei arbori care împiedică alunecarea pământului de sub
picioarele noastre, ale tuturor. E ca rolul grănicerilor care păzesc țara, o
apără și o păstrează întreagă și în bună stare, căci fără literatură și
sănătatea copiilor ei, o țară se pierde. Noi cei maturi, care știm asta, ne
bucurăm că și acești copii minunați transmit în scrierile lor, tot ce au
învățat ei, să convingă și pe alții de aceste adevăruri. Și nu fac altceva,
citindu-i și discutând despre creațiile lor, doar să le doresc mult succes în
viață.
Tudor Cicu
(președintele juriului)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu