Ciocnind durerile, în
iubire, una după alta
Luând partea poeților, psihologii
sunt de acord că mintea noastră operează cu imagini, dar cum se petrece această
conexiune între cele două planuri ale acestui uriaș travaliu imagistic între
granițele dintre real și posibil în lăcașul gândirii, nimeni nu realizează în
ce fel se întâmplă. În labirintul unui creier, spunea un mare chirurg, se intră
doar „mână în mână” cu Dumnezeu și, în cazul poeților, sub cupola
inspirației. Poetul e un evocator (spunea Anatol France), dacă îl înțelegi ești
la fel de poet ca el. Ca și prozatorul care recurge la parabolă atunci când își
vede îngrădită posibilitatea de a comunica societăţii adevăruri nerostite. Dar
fără o poezie emoțională,
care să și ascundă o mică poveste, un tâlc, o parabolă, publicul nu va veni
către poet și poezia lui. Cum spunea inventivul Rimbaud vorbind despre
eliberarea prin limbaj, ascuzându-se sub mantia orfeică a cântăreţului fără de frică şi
prihană, că o eliberare în acea sferă a sonurilor muzicale unde nimeni nu-l
împiedică pe poet să jongleze cu cuvintele, fiind tot mai pregnantă rostirea
sa, cum că nu adevărul contează, ci doar abilitatea de a percepe un tip special
de credibilitate a rostirii în marginile imaginarului.
Aflată mereu într-o lucidă căutare și
înțelegere a timpului trăit, Mihaela Roxana Boboc, cu noul volum de poezie „Așa
să (nu) iubiți”, apărut la ed. Cartea Românească EDUCAȚIONAL/2024, se
găsește într-o scrutare inspirată a unui fapt de viață și iubire, ca formă
absolută a cunoașterii în universul său vizual cu rădăcini în pictura pe care o
practică cu modalitățile personale de expresie, pe care le consideră și forme
convenționale de reflectare a realității. Lectura poemelor din volum are
puterea de a oferi cititorului nu numai o evidentă satisfacție estetică, ci și
numeroase prilejuri de reflecție, poeta fiind adepta unei libertăți absolute de
creație.
Avem însă certitudinea că autoarea nu a căutat
cu orice preț să-și transforme poezia într-un spațiu comod al răspunsurilor
certe, al soluțiilor sau vindecărilor de acele iubiri trăite în durere, cât să
ne țeasă în poeme cele două vieți ale sale, cea personală și cea literară,
tărâmuri unde poți străbate numai cu gândul (și cu autoritatea ficțiunii) orice
ghem tematic din existența sa. Cele două concepte, ideea și imaginea, sunt
înrudite aici, fiindcă iubirea se învârte printre noi ca o umbră: „Iubirea
desfășurată precum un ghem la picioarele tale/nu știu cât încurcă ițe și cât
țese poezie/azi din pură coincidență/am deschis fereastra/ și un porumbel alb a
ocupat pervazul/din fața balconului/acolo unde o pisică lacomă/visează că ninge
cu pene/până când poezia devine o pasăre jupuită/de orice emoție” (Pură
coincidență).
În
această aerisire și aerare a textului literar, care nu încetează să fie
„înăuntrul lucrurilor (acolo) unde se aude o inimă bătând”, filozofia
textului poematic are mai mereu trimiteri în povestea fiului de împărat care
refuză să vină pe lume până când tatăl îi promite imposibilul în acest suflu al
timpului care destramă orice vis, dar niciodată iubirea. Stă și scris în
Corinteni I (13.8): „Dragostea nu cade niciodată”, fiindcă istoriile unui eu
cotropit de frumusețea iubirii nu se scriu pe un suflet gol și neîncercat, ci
tocmai pe această cunoaștere a unei vieți destul de complicate pe acest tărâm
al dragostei. Astfel de secvențe epice, în poezia Mihaelei Roxana Boboc,
conservă în ele ipostaze trăite și subtil rezumate la acele momente din viața
ei, ale strivirii continue încercării de a lupta pentru iubire, într-o lume în
care alunecările faptelor par o poveste: „acest petec de rai de poalele căruia
tragem/să fie lumină/spuneai/și te-am crezut/erai al meu/în acel mod în care
vidul devine piesa de rezistență/pentru ceea ce urmează/o zi ploioasă de
aprilie/în care te dezbraci de cuvinte/poate iubirea va aluneca în năvod/și
prinsă între două poeme/va ridica steagul alb” (Tu erai al meu).
După cum vedem, fiecare dintre noi,
cel-care-scrie și cel-care-citește, este un om norocos. Treziți ca și Daniel
Petric (din „Un om norocos” al lui Octavian Paler), din visul care-l aruncase
la marginea zidului ce-l despărțea de mare, ca pretins fugar, poate realiza că,
pesemne, pecetea de fugar în poveste ni se poate așeza precum o coroană și
nouă. Cel-care-scrie fuge într-o lume a lui, vrând s-o închidă într-o carte,
cel-care-citește fuge în povestea dintr-o carte, vrând s-o găsească în ea și pe
a lui. Uneori textele devin ecouri ale unui act de inițiere tainică dovedit a
fi de cele mai multe ori și vizionar: „e miezul nopții, adame,/și mormântul se
desface de vină/se cască gura lacomă a firii și înghite tot/întunericul e
ciobit pe dinăuntru/un vas prin care lumina sparge rugina/cândva vom așeza masa
de Paști/vom sta unul în fața celuilalt/și ne vom privi fără încetare/cu Iisus
în mijloc/de-o parte și de alta a mesei” (E miezul nopții, adame). Cum
„noaptea atârnă/dorința ca-ntr-un ștreang”, drumul către adevăr e un drum cu
multe pericole, dar cum gândirea umană funcționează precum o cameră de filmat,
privirea în urmă este încărcată de simțământul pierderii ireversibile a
formulării filozofului că „iubirea este viață!” și doar poeziei îi rămâne
speranța de a aduce fericire, „atunci când aruncă maci printre șine de tren”:
„dacă ea nu există/trăiești la întâmplare/ziua se consumă ca o lumânare/în
pântecele sterp al iubirii” (Himeră).
Odată cu temele existențiale (dragostea/moartea),
pentru care eroticul și maternul (respectiv amintirea traumatică a pierderii
tatălui) sunt borne ale memoriei, ce-mi sugerează statornicirea în suflet a
unor stări contemplative aflate, adesea, în preajma sentimentului religios,
răzbat și acele libertăți de gândire și simțire în viața care înseamnă
mai mult decât niște amintiri. Și anume: aceste mișcări ale sufletului, cu
angoasele lui trecute într-un cotidian de convulsii, frământat și tulburat de
întâmplări dintr-un spațiu situat dincolo de realitate, ca într-un puzzle
uriaș, ori în labirintul întunecat al lui Piranesi, în care nu ai
cum să nu te întrebi cum e când te simți pierdut și te regăsești în avertismentul
poetei: „...vom pune risipa de iubire/și-o vom arăta lumii/așa să nu
iubiți/doare până la os/zâmbetul lui în părul meu/și umerii goi/primind stelele
în piept/una câte una” (Așa să nu iubiți).
Sunt multe lucruri care se pot spune despre
poezia Mihaelei Roxana Boboc, iar unul dintre ele este că, o dată ce ai deschis
cartea ei de poeme ai și fost prins ca într-o pânză de păianjen, fiindcă
reușește să mențină echilibrul între forma de expresie și trimiterile la
trăirile personale, până la mesajele transmise. Fiecare vers este o invitație
subtilă la reflecție, o fereastră deschisă sufletelor chemate să exploreze
intimitățile iubirii alături de poetă, acolo unde și imaginația rămâne singurul
instrument care, conferind realității o aură metaforizată, poate salva tot ceea
ce e mai frumos în iubire. Tema
visului/în/și-prin/iubire, e des întâlnită la poeții moderniști, dar frecvent o
găsim și la postmoderniști, însă la poeta buzoiancă, prin amestecul elementului
biografic cu secvențele suprarealiste, poezia a încercat și aceste teritorii
fabuloase în care realul se împletește cu imaginarul, fantasticul cu parabola,
ezoterismul, magia, mitologia... și din toate acestea ne hrănim, noi cititorii,
visul trăit.
Tudor Cicu
