„Așa să (nu) iubiți” - Mihaela Roxana Boboc/cartea de poezie

 

Ciocnind durerile, în iubire, una după alta

 

      Luând partea poeților, psihologii sunt de acord că mintea noastră operează cu imagini, dar cum se petrece această conexiune între cele două planuri ale acestui uriaș travaliu imagistic între granițele dintre real și posibil în lăcașul gândirii, nimeni nu realizează în ce fel se întâmplă. În labirintul unui creier, spunea un mare chirurg, se intră doar „mână în mână” cu Dumnezeu și, în cazul poeților, sub cupola inspirației. Poetul e un evocator (spunea Anatol France), dacă îl înțelegi ești la fel de poet ca el. Ca și prozatorul care recurge la parabolă atunci când își vede îngrădită posibilitatea de a comunica societăţii adevăruri nerostite. Dar fără o poezie emoțională, care să și ascundă o mică poveste, un tâlc, o parabolă, publicul nu va veni către poet și poezia lui. Cum spunea inventivul Rimbaud vorbind despre eliberarea prin limbaj, ascuzându-se sub mantia orfeică a cântăreţului fără de frică şi prihană, că o eliberare în acea sferă a sonurilor muzicale unde nimeni nu-l împiedică pe poet să jongleze cu cuvintele, fiind tot mai pregnantă rostirea sa, cum că nu adevărul contează, ci doar abilitatea de a percepe un tip special de credibilitate a rostirii în marginile imaginarului.

      Aflată mereu într-o lucidă căutare și înțelegere a timpului trăit, Mihaela Roxana Boboc, cu noul volum de poezie „Așa să (nu) iubiți”, apărut la ed. Cartea Românească EDUCAȚIONAL/2024, se găsește într-o scrutare inspirată a unui fapt de viață și iubire, ca formă absolută a cunoașterii în universul său vizual cu rădăcini în pictura pe care o practică cu modalitățile personale de expresie, pe care le consideră și forme convenționale de reflectare a realității. Lectura poemelor din volum are puterea de a oferi cititorului nu numai o evidentă satisfacție estetică, ci și numeroase prilejuri de reflecție, poeta fiind adepta unei libertăți absolute de creație.

       Avem însă certitudinea că autoarea nu a căutat cu orice preț să-și transforme poezia într-un spațiu comod al răspunsurilor certe, al soluțiilor sau vindecărilor de acele iubiri trăite în durere, cât să ne țeasă în poeme cele două vieți ale sale, cea personală și cea literară, tărâmuri unde poți străbate numai cu gândul (și cu autoritatea ficțiunii) orice ghem tematic din existența sa. Cele două concepte, ideea și imaginea, sunt înrudite aici, fiindcă iubirea se învârte printre noi ca o umbră: „Iubirea desfășurată precum un ghem la picioarele tale/nu știu cât încurcă ițe și cât țese poezie/azi din pură coincidență/am deschis fereastra/ și un porumbel alb a ocupat pervazul/din fața balconului/acolo unde o pisică lacomă/visează că ninge cu pene/până când poezia devine o pasăre jupuită/de orice emoție” (Pură coincidență).

      În această aerisire și aerare a textului literar, care nu încetează să fie „înăuntrul lucrurilor (acolo) unde se aude o inimă bătând”, filozofia textului poematic are mai mereu trimiteri în povestea fiului de împărat care refuză să vină pe lume până când tatăl îi promite imposibilul în acest suflu al timpului care destramă orice vis, dar niciodată iubirea. Stă și scris în Corinteni I (13.8): „Dragostea nu cade niciodată”, fiindcă istoriile unui eu cotropit de frumusețea iubirii nu se scriu pe un suflet gol și neîncercat, ci tocmai pe această cunoaștere a unei vieți destul de complicate pe acest tărâm al dragostei. Astfel de secvențe epice, în poezia Mihaelei Roxana Boboc, conservă în ele ipostaze trăite și subtil rezumate la acele momente din viața ei, ale strivirii continue încercării de a lupta pentru iubire, într-o lume în care alunecările faptelor par o poveste: „acest petec de rai de poalele căruia tragem/să fie lumină/spuneai/și te-am crezut/erai al meu/în acel mod în care vidul devine piesa de rezistență/pentru ceea ce urmează/o zi ploioasă de aprilie/în care te dezbraci de cuvinte/poate iubirea va aluneca în năvod/și prinsă între două poeme/va ridica steagul alb” (Tu erai al meu).

      După cum vedem, fiecare dintre noi, cel-care-scrie și cel-care-citește, este un om norocos. Treziți ca și Daniel Petric (din „Un om norocos” al lui Octavian Paler), din visul care-l aruncase la marginea zidului ce-l despărțea de mare, ca pretins fugar, poate realiza că, pesemne, pecetea de fugar în poveste ni se poate așeza precum o coroană și nouă. Cel-care-scrie fuge într-o lume a lui, vrând s-o închidă într-o carte, cel-care-citește fuge în povestea dintr-o carte, vrând s-o găsească în ea și pe a lui. Uneori textele devin ecouri ale unui act de inițiere tainică dovedit a fi de cele mai multe ori și vizionar: „e miezul nopții, adame,/și mormântul se desface de vină/se cască gura lacomă a firii și înghite tot/întunericul e ciobit pe dinăuntru/un vas prin care lumina sparge rugina/cândva vom așeza masa de Paști/vom sta unul în fața celuilalt/și ne vom privi fără încetare/cu Iisus în mijloc/de-o parte și de alta a mesei” (E miezul nopții, adame). Cum „noaptea atârnă/dorința ca-ntr-un ștreang”, drumul către adevăr e un drum cu multe pericole, dar cum gândirea umană funcționează precum o cameră de filmat, privirea în urmă este încărcată de simțământul pierderii ireversibile a formulării filozofului că „iubirea este viață!” și doar poeziei îi rămâne speranța de a aduce fericire, „atunci când aruncă maci printre șine de tren”: „dacă ea nu există/trăiești la întâmplare/ziua se consumă ca o lumânare/în pântecele sterp al iubirii” (Himeră).

    Odată cu temele existențiale (dragostea/moartea), pentru care eroticul și maternul (respectiv amintirea traumatică a pierderii tatălui) sunt borne ale memoriei, ce-mi sugerează statornicirea în suflet a unor stări contemplative aflate, adesea, în preajma sentimentului religios, răzbat și acele libertăți de gândire și simțire în viața care înseamnă mai mult decât niște amintiri. Și anume: aceste mișcări ale sufletului, cu angoasele lui trecute într-un cotidian de convulsii, frământat și tulburat de întâmplări dintr-un spațiu situat dincolo de realitate, ca într-un puzzle uriaș, ori în labirintul întunecat al lui Piranesi, în care nu ai cum să nu te întrebi cum e când te simți pierdut și te regăsești în avertismentul poetei: „...vom pune risipa de iubire/și-o vom arăta lumii/așa să nu iubiți/doare până la os/zâmbetul lui în părul meu/și umerii goi/primind stelele în piept/una câte una” (Așa să nu iubiți).

      Sunt multe lucruri care se pot spune despre poezia Mihaelei Roxana Boboc, iar unul dintre ele este că, o dată ce ai deschis cartea ei de poeme ai și fost prins ca într-o pânză de păianjen, fiindcă reușește să mențină echilibrul între forma de expresie și trimiterile la trăirile personale, până la mesajele transmise. Fiecare vers este o invitație subtilă la reflecție, o fereastră deschisă sufletelor chemate să exploreze intimitățile iubirii alături de poetă, acolo unde și imaginația rămâne singurul instrument care, conferind realității o aură metaforizată, poate salva tot ceea ce e mai frumos în iubire. Tema visului/în/și-prin/iubire, e des întâlnită la poeții moderniști, dar frecvent o găsim și la postmoderniști, însă la poeta buzoiancă, prin amestecul elementului biografic cu secvențele suprarealiste, poezia a încercat și aceste teritorii fabuloase în care realul se împletește cu imaginarul, fantasticul cu parabola, ezoterismul, magia, mitologia... și din toate acestea ne hrănim, noi cititorii, visul trăit.  

 

                                                            Tudor Cicu