Scrierea din Întoarcerea, între „pană și penel”
Acest gen de scriere confesională a unui
roman epistolar, cum este Întoarcerea al autorilor Roxelana
Radu și Victor Cobzac (roman apărut la ed. Rafet/2024) - și în care cei doi
protagoniști se respectă și se raportează unul la celălat cu afecțiune -, aruncă
în aventura scripturală ce va urma întâlnirii de la Ungheni (pornind de la o
călătorie pe care Roxelana Radu o face în Republica Moldova), povestea de viață
a lui Vic și Roxi - „doi oameni care-și dau întâlnire într-o pagină de carte”.
Bucuria de a se confesiona într-o carte face parte din libertatea rostirii,
căpătată și în
prima carte scrisă în doi, „Împreunăzbor”,
și din nou el o face în stilul consacrat
al poeziei („chiar de-i închisă colivia,/Aceste inimi ard...”), iar ea, depănând noi amintiri „despre
perioada când România întreagă era ca o colivie, iar noi românii eram închiși
în ea”. Gândurile de acum a celor doi mă trimit la o mică parabolă despre libertate,
în care se spune că în casa unui om, pe același raft, poposise două colivii în
care stăteau închise două păsări. În una din colivii, o pasăre mare ceva mai
bătrână, în cealaltă, una micuță, un pui. Cea mare stătea liniștită în colivia
ei, în timp ce aia mică se tot agita între gratii, smulgându-și penele și
dându-se cu capul de pereții coliviei. Agitația ei zadarnică i-a atras atenția
celei mari, care a întrebat-o: „Pentru ce te dai cu capul de zăbrele să-ți dai
sângele, surato?” „Trebuie să facem ceva ca să scăpăm de aici!” i-a răspuns micuța.
Pasărea bătrână a râs, zicându-i că e lipsită de minte și că acest lucru se va
întâmpla doar dacă întâmplarea și hazardul se va produce, dacă va și veni vreodată.
Dar pasărea micuță a continuat agitația, risipindu-și penele și dându-se cu
capul de pereții coliviei. Un copil, trecând pe acolo, impresionat de chinul
păsării micuțe, a deschis ușa coliviei și a lăsat-o să zboare în natură. Dar,
înainte să plece, s-a uitat și spre colivia păsării mari și i-a dat drumul și
aceleia. Găsindu-se afară, pe un ram, cea mare spuse: „De ce te-ai chinuit
atât? Ai văzut? Am stat la locul meu, nu m-am agitat, dar până la urmă tot m-am
eliberat”. „Da, dar te-ai eliberat pe sângele meu!” i-a răspuns micuța pasăre. Întoarcerea, acest „cuvânt în care e
ascunsă cheia de la întrebările (ridicate
la rang de confesiune) rămase fără răspuns” (din finalul cărții), are ca
punct de pornire o trecere „în țara vecină”, o adevărată piatră de încercare
într-un loc pe care Roxi îl percepe ca „neprietenos” datorită modului în care
se poartă lucrătorii vamali, simțind că „nu suntem bineveniți”. Roxi pornește
către orașul Ungheni, mai precis spre Palatul Culturii, locul unde Vic
organizase un eveniment literar în memoria poetei Ana Podaru, plecată la
ceruri, și unde, cei prezenți acolo, sosiți din „două țări, aceeași limbă
Română... au plâns cu inima, de mare bucurie” a regăsirii fraților aflați de-o
parte și alta a Prutului. Despre atmosfera de la manifestare, Roxi spune într-o
singură frază, ce va rămâne și-n memoria cititorului, cam ce au simțit toți cei
prezenți acolo: „...nu sunt sigură nici până-n ziua de azi dacă oamenii țineau
lumânări în mână, sau lumânările îi țineau pe oameni”.
Scrierile confesive din viața
celor doi coautori de carte, care s-au referit extensiv în ele la copilărie, la
chipul și bunătatea de sfințenie a părinților ce odihnesc acum în cimitire
aflate, deocamdată, în țări separate, transmit și cititorului o dorință
insațiabilă de comunicare. Roxelana își trece prin fața ochilor „crâmpeiele din
îndepărtata mea copilărie”, în timp ce Victor o completează lucid și precaut,
creionând „dorul de copilărie”, prin poezie, „între pană și penel”. Această
urzeală confesională, cu multe pagini lirice din partea ei, cu multe poezii imnice dedicate ființelor dragi trecute prin
viața lui, a fericirii amândurora de
a vibra cu sufletul la aceste întoarceri în timp, conferă cărții, mai degrabă,
aura unui jurnal intim, ori o autobiografie literară, și mai puțin amprenta unui
roman confesional, așa cum ne-am fi așteptat. Și totuși, scrierea acestui „jurnal epistolar”, născut „dintr-o
interacționare confesională” și deschidere a sufletelor, în aceste pagini de
carte, fie că ascunde printre gândurile transmise, în epistole, unele cerințe
ale imaginaţiei, fie că reflectă năzuinţa ascunsă de a lăsa și cititorului să
găsească „cheia” evocărilor celor doi coautori care au ţesut această poveste
menită să ne conducă la „sufletul poporului ăstuia”. Suflet menținut viu (și
de-o parte și alta), prin poezia și cântecele celor evocați: Eminescu, Ciprian
Porumbescu, Grigore Vieru, soții Aldea Teodorovici, Bacovia, Dabija, Labiș,
Sorescu, Nichita Stănescu, Păunescu etc. Despre Eminescu cei doi ne vorbesc cu
sufletul: Victor îl urcă lângă icoane ca pe un „Dumnezeu... în poezie”, iar
Roxelana readuce în discuție povestea acelei iubiri nemuritoare, a „Eminului
meu iubit” pentru „Dulcea mea Veronică”. Și ne reamintim ce spunea Mircea
Eliade despre poet: „Dacă poporul român dispare și rămâne o singură carte a lui
Eminescu, lumea va ști cine au fost românii”. Căci puterea acestora constă în
bănuiala și frica celor care dețin puterea, că poeziile lor scrise vor rămâne
și peste veacuri, și vor mărturisi. Dacă
ar fi fost creată de poeți lumea ar fi arătat cu totul altfel. Din păcate poetul nu este creatorul, ci martorul lumii
prin care trece. Astfel de pagini despre poeții acestui neam erau mult
așteptate încă de la semnalul tras în primul volum. Iar paginile în care
Roxelana îl atrage și pe Victor la trăirile din perioada „gulagului românesc”,
la „coșmarul pe care l-am trăit cu toții înainte de 1989”, se citesc cu inima
tresărind. Paginile curg și vorbesc despre fragilitatea ființei umane prinse în
vârtejul transformărilor din deceniul al șaptelea al secolului care tocmai a trecut:
Roxelana ne vorbește despre foamea de pe timpul rației și raționalizării, de vremurile
foamei și al frigului îndurat în case și care a durat vreo cincisprezece ani, de
timpurile când programul la tv. alb-negru dura doar două ore, anii când învățam
la lumânare ca pe timpuri (fiindcă erau mari restricții la curent), etc. Grozăvii
care au scos poporul în stradă, în decembrie 1989, și a început revoluția. Mai
precaut, Vic găsește refugiu în poezie și versurile lui devin curate „lacrimi
sub peniță”. Dar, cum la orizont se arată Crăciunul (amintind și de magia de
odinioară a nopții de Crăciun când răsunau, pretutindeni, colindele), acum cei
doi se întrec să ne confere gânduri-reflecții asupra identității memoriei și
supraviețuirii în fața inevitabilelor schimbări ale vieții. Fiindcă
biografismul, surprins din „mașina
timpului”, este și el prezent în textele lirice ale celor doi autori, întrezărim
în ultima parte a volumului o apropiere a limbajului poetic, realizată de un
jurnalist și un poet. Pe de altă parte, datoria coautorilor, care își trăiesc
textele, este de a merge până la capăt, încercând să lase un răspuns și
cititorului: „ce lume lăsăm noi copiilor noștri?” Oare ar putea cineva să
răspundă? Știm doar cum zicea Vic: „Dumnezeu ne veghează de sus zi și noapte”.
Și poate doar la EL sunt toate răspunsurile, iar noi le cerșim asemeni
cățelului, din relatarea Roxelanei, care priveghea mut agonia celuilalt câine
călcat de mașină, și trecerea dincolo.
Și cerșea cu ochii ajutor de la oameni. Dar unde să mai găsești fărâma aceea de
omenie? Gândindu-mă la acel fiu
risipitor din pilda lui Iisus, întoarcerea acasă a celor doi îmi spune mie, lectorul acestei frumoase cărți, că
doar cu cât risipirea (în acest labirint
al memoriei) este mai mare, cu atât căința este mai puternică și mai urgentă.
Cei doi se întorc acasă pentru ca să
ia lucrurile de la început - așa cum trebuie - și să dea cheia acelei întrebări
lăsate fără răspuns. Fiindcă: „Ori suferi mai departe și te vei prăbuși pe
drum, ori îți bandajezi rana și mergi mai departe”, cum sună o zicală.
Când scrii în doi o carte, cititorul vede în povestea fiecăruia firul
întins care să-l scoată din acel labirint emoțional. Când unul mizează pe
simplitatea rostirii, vorbind despre trăirile sale, făcând loc și dezolării și
spaimei difuze a timpului să se scurgă în relatare, celălalt preferă adesea să
lase versurile să comenteze, singure, nelămuririle celuilalt. Unul accentuează
tragismul unei viziuni jurnalistice în scris, celălalt lasă zborul imaginației
lirice, să explice. Acum când scriu aceste rânduri, privesc pe geam și în
ureche îmi răsună, de dincolo de Prut, versurile lui Victor Cobzac: „timp
bacovian, afară plouă... inima-i o rană cu tristețea-n capul mesei” și mă
gândesc că „printre foile de carte/se ascunde-un vis de-al meu”. Iar de
dincoace de Prut, Roxelana Radu îl întreabă: „Ce lume lăsăm noi copiilor
noștri, Vic?” Aflați în lumi diferite, vorbind aceeași limbă, „doi nebuni
flămânzi și însetați de farmecul cuvintelor” se simt (asemeni celor două păsări din parabola spusă) în libertate și acum
nu au ce face cu ea”, sau poate mai au un plan? Și înțelegem: când Dumnezeu ne
veghează de sus, zi și noapte, scriitorii, aici pe pământ, doar își pun întrebări, se frământă
să găsească soluții pentru o lume mai bună.
Tudor Cicu
