în locul frunzei

 

în locul frunzei

 

mi-am zis că e doar un vis

că doar eu rămăsesem să te caut în Valea Lunii

dar în camera unde am respirat dorul tău

printre cearceafuri și pături

trebuia să fim doar noi singuri pe câmpul acela de luptă.

„nu lăsa vulturii să provoace viscolul, ți-am spus

nici pescărușii să alerge în ciocuri luna pe mare

noaptea asta pare atât de bizară...”

nu credeam să fie așa prima noastră noapte de dragoste

și te numeam Antigona

deși scenariul era ca eu

să-ți fi luat acea frunză adusă de vânt

din palmele unde am ținut să-mi fie inima.

cum i s-a întâmplat lui Oedip

până la ieșirea lui din destin

tu, ce e drept, dormeai

și toate aceste mișcări ale sufletului

Kafka le-ar fi pus pe seama fructului oprit

și al momentului când adevărul

a căzut ca ghilotina peste noi.

până târziu pescărușii au tot țipat deasupra mării:

„Antigona este fiica lui Oedip!”

...spre zori viscolul încă șuiera la fereastră

să anunțe că poezia

doar ea

avea să rămână pe câmpul acela de luptă.