De ce mi-ai dat, Doamne, iubirea aceasta?

 

De ce mi-ai dat, Doamne, iubirea aceasta?

 

      Nicio poveste nu se termină până când nu mor eroii: că uneori te întrebi „Asta e viața? Atât e totul?” În „Cântecul lui Igor” (unul din marile cântece ale lumii), întoarcerea lui Igor, cu oastea după el, acasă, a fost condamnată, pentru totdeauna, de cei din cetate. „Iertaţi-mă, rostise Igor. Mare a fost greşeala mea”. Plângea la picioarele Iaroslavnei, că n-a ştiut  să-i ridice un cântec pe măsură în inima sa. Dar cine ne va ierta dacă am renunța la o astfel de încercare?... Am ținut să redau povestea celor doi „prinși în trăirile mele”, din povestirea mea „Luna ca un ban de aur”, într-un roman,. Și am ezitat. Fiindcă m-am întrebat: cine după noi ar mai fi continuat povestea lor? Când, la masa de scris, uneori, nu am decât muţenia nesfârşită a cerului și îmi tot vuiesc în ureche întrebările dureroase ale clipei, precum ale lui Pip (din Marile speranţe). Mă gândesc la scena în care avocatul Jaggers îi adusese vestea misterioasei moşteniri. Iată ce spunea: „De la această persoană vin marile speranţe despre care ţi-am vorbit, şi taina aceasta n-o ştim decât noi doi”. Cu alte cuvinte o iubire trecută poate însemna și „cerul acela de inspirație”. Toate însă au au o taină a lor. Dacă am ști, ar fi mai ușor să judecăm viața. Păsările singure zboară spre zări... căutând o altă liniște. Oare noi, ce căutăm? Imi vine în minte o scenă din îndepărtata mea copilărie când mă așezam pe prispa casei mătușii Vasilca, al cărei soț fusese dat pierdut în cel de-al Doilea Război Mondial și nimeni în sat nu mai știa de el. Citind „Donul liniştit” de Mihai Şolohov, pe vremea când urmam şcoala generală în sat, într-o bună zi, întâlnind-o pe ţaţa Vasilca, mi-am permis să-i ţin calea. Și mă uitam în ochii ei suferinzi, în lacrimi, când o întrebam dacă mai știe ceva despre soțul ei. Îi spuneam: „Ştii mătuşă, când unul ca Pantelei Prokofievici, despre care am citit recent într-o carte rusească, fu mobilizat la oaste, acesta şi-a luat în grabă rămas bun de la bătrâna lui, „apoi îngenunchind, se închină de două ori până la pământ în faţa icoanelor şi glăsui: „Rămâneţi sănătoşi, dragii mei! Mi se pare că n-o să ne mai vedem, a venit ceasul din urmă. Şi iată ce poruncă vă las eu: treieraţi grânele ziua şi noaptea, căutaţi să isprăviţi totul până în ploi”. Deschisesem până și cartea, în fața ei, şi îi citeam direct din carte. Plângea cu lacrimi ţaţa Vasilca, la cele ce auzise, acolo.

      Acum câțiva ani am scris o carte, despre o dramă a unor îndrăgostiți din satul natal, cu încă cineva, pe care l-am dorit coautor. Când scrii în doi o carte, cititorul vede în povestea fiecăruia firul întins care să-l scoată din acel labirint emoțional. Când unul mizează pe simplitatea rostirii, vorbind despre trăirile sale, făcând loc și dezolării și spaimei difuze a timpului să se scurgă în relatare, celălalt preferă adesea să lase narațiunii să comenteze nelămuririle celuilalt. Unul accentuează tragismul unei viziuni expresioniste în scris, celălalt lasă zborului imaginația sa lirică, să explice. Scriam undeva: „Eu scara către aștri tot urc și urc să-ți fur.” Pe banca acea, unde am visat asta, eu am stat şi azi, când scriu, pe banca de lemn. Banca aceea e atât de singură și tristă. Dar eu am aşteptat-o ca şi când aş fi stat acolo, sperând că fiecare final e un nou început. Oare am iubit ce trebuia? – îmi susura la ureche frunzele copacilor ca un excentric gest de iubire față de tot ceea ce gândeam. Și gândurile mele părea să comprime ideile ce-mi veneau, în aceeași imagine cu sensurile acoperite ale închipuirii. Și mi-am zis că sunt, pesemne, într-o lucidă căutare și înțelegere a timpului trăit. Atunci cum să nu îți spui: „Ah, cum trece viața pe lângă noi fără să ne dăm seama?” Sau cum spunea un personaj cehovian: „Încă puțin și poate o să știm pentru ce trăim... Dacă am ști!... dacă am ști?” Gândiţi-vă numai ce-i spunea Ivan, lui Aleoşa, în „Fraţii Karamazov”: „Eşti tu cumva în măsură să-mi explici care-i rostul ei (harababura vieţii – n.n.) pe pământ şi la ce poate folosi?!” În copilărie, am ştiut de la mama, că unde se termină un basm începe al doilea. Așa am învățat că, ele, poveștile, se combină, se unesc se schimbă între ele ca să dea naștere altor povești. Când eram copii, abia aşteptam să înceapă  basmul. Când termina de povestit, deşi în ochi lumina i se stinsese pe veci, mama avea încă ochii înfipţi în viaţa basmului pe care tocmai îl terminase. Încă de la primele năzuinţe spre Tărâmul fără de Moarte numit literatură (văzând cât timp din viață dădeam cititului, în loc să plec cu copiii la joacă), mama, ca un înger păzitor, îmi spusese: „Tu ţi-ai ales drumul ăsta, îmi spunea de obicei. Tu crezi că eu nu văd cât te chinui?”. Ce știam eu pe-atunci? Dar unele lucruri le-am priceput târziu. Că așa e viața! Viața e un tren în care ne găsim pentru a porni mai departe. Ori am prins trenul la timp, ori l-am pierdut pentru totdeauna. Trenul acesta trece peste noi de parcă nimic nu mai face parte din noi. Un fluviu curge în continuare (în noi) – odată cu trenul vieții. Taina tuturor lucrurilor se întâmplă numai înlăuntrul nostru. De mâine încolo viaţa celor luați de tren nu mai poate lua forma întâmplării. Totul tremură în univers, iar poveştile mari vor poposi şi la urechile celor ce n-au vrut să audă că, dacă n-am scrie despre drama acestui timp numit viață, „timpul ar trece peste noi cu nepăsarea lutului grăbit”, cum ne avertiza marele Will. Dar a nu scrie, înseamnă , automat, că ai revelația teribilă a capătului de drum și a locului unde cei care ajung, și nu se mai pot salva, au doar prilejul să străbată acele vămi ale dezamăgirii, cum stă scris în Biblie la capitolul deșertăciunii deșertăciunilor. Vorbind despre onoarea actului de a scrie, Mircea Cărtărescu împărtăşea şi el durerea acestui act al democraţiei noastre, temându-se că „va avea soarta tristă de a nu fi citit de nimeni”. Și „nu ne vom asocia închipuirii iscusitului cavaler al Tristei Figuri, cum că, în încăierarea de la hanul unde a năzărit-o pe Dulcineea, s-ar fi crezut transportat în timpul încăierării pe câmpul lui Agramante...”. Altfel, poate aş fi fost un cititor care încă nu i-a citit cu asiduitate pe antici. Acei antici pe care îi citeam pe băncile școlii. Acum mă duc și eu cu gândul la „timpii-adolescenţă”, când inima, ca „un ceas solar”, nu mai ajungea să descifreze conturul de casandră al iubitei (la care făceam referire în fraza de început). Și mă gândesc și la ce spunea Biblia: Ieremia (17.10) „Eu, Domnul, cercetez inima… ca să răsplătesc fiecăruia după purtarea lui, după rodul faptelor lui”. Ca și mine, îmi place să cred, știți că viața unui scriitor seamănă cu acele drumuri întortocheate ale unui labirint. Fiecare cale întortocheată din acel labirint ascunde o poveste. În memoria labirint a unui scriitor se ascund multe povești. „Numai cântările sunt nepieritoare în veac” – scria Ovidiu, în Dragostea Corinei. Pe vremea când eram licean, în drumul meu către locuința gazdei mele treceam prin dreptul statuii poetului Ovidiu și în timp ce citeam epitaful de pe frontispiciul statuii mă rugam pentru odihna lui veșnică. Ori m-o fi auzit, de-acolo din împărăția cerurilor, ori am fost un copil norocos. În „Caietul de vise” (din „Un om norocos” a lui Octavian Paler), autorul se pomenește că, povestind viața sa, unui necunoscut, acesta îi spune după un moment de tăcere: „Povestește mai departe... altfel vei muri”. Celui care nu va ști să facă un rug imens din amintiri și să stea apoi la taifas cu cititorii săi, taina scrisului nu i se va deschide niciodată. Un prieten susținea (la o discuție) că ea, taina, ar urma să fie împlinită într-un orizont nu prea îndepărtat, ori într-o altă dimensiune, după care ar urma o vânzoleală în sufletul scriitorului, așa cum fac ciorile din vârful plopului uscat, în curtea bisericii, tăifăsuind despre cel decedat, se zice. Și, în timp ce spunea toate astea, gândul meu era la acel corb din povestea lui Ispirescu, venit să îmi arunce un cioc de apă vie pentru a mă trezi la realitate. Și, acestor amintiri ale mele, dacă le-ar da prin cap să bea din ceea ce zeul suprem, corbul din poveste, ar arunca apa vie la dorința voinicului, ori ar vorbi ca noi şi ar vâna și ele cu arcul, cum făcea Șperlă Voinicul când se lăsase pe pământ hergelia de iepe din cer, ce minunat ar fi! Dar, na! Vine o vreme când, rătăcind printre amintiri, ţi-ajung la ureche vorbele speriate ale acelor muze măiastre: ,,Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii!”. (Veți spune: ia te uită!, meteahnă de copil trăit în lumea poveștilor!) Mi-l închipui şi pe cel care ascultă, alături de voinicul din poveste (și chiar transformat în el) - căutând într-o parte şi alta, cu barba albă până la genunchi, ridicându-şi pleoapele ochilor cu mâinile... şi abia umblând, nu găsi decât un tron hodorogit, îl deschise, dară în el nu găsi pe ai săi; săltă capacul chichiţei şi un glas slăbănogit îi zise: „Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam”. Dar, să revin la cele ce voiam să-ți spun, atunci când ți-am scris prima frază:

                „Aș fi vrut să-ți scriu și eu un poem. Nu l-am scris.

               Marea vuia între noi ca un clopot de vis.

               Ca pe zdrențe purta vântul cuvintele noastre

               de ne izbeau pe-amândoi, ca un val între coaste.

               Știi c-aș fi vrut. Doar că am înțeles prea târziu

               tu la un capăt de lume, eu pe țărmul pustiu...

               că două stele, lucind într-un iaz plin cu lotuși,

               nu se ajung niciodată pe boltă… Și totuși!”

      Ajuns aici, cred că ai înţeles deja, că acest dialog în tăcere, purtat între mine (cel-care-scrie) și tine (cel-care-citește) este (dă Domane!) singurul prilej de spovedanie lăuntrică, că poate şi eu sunt, ca şi tine, un om dezamăgit. Dezamăgit (am vrut să spun) ca un om pe care nu-l crede nimeni că a văzut (în vis) lacrimi, nu numai în „ochii trecători”, dar și în ochii sfinţilor din icoane. Pentru că (şi eu), asemeni lui Ismail Kadare (pe care l-am citit recent), cu vremea ploilor de afară „nu am descoperit decât muţenia nesfârşită a cerului”. Câteodată apare în fiecare dintre noi nevoia imperioasă de a spune adevărul despre fiecare. Şi nu-l putem spune oricui. Şi nici ascunde în noi la nesfârşit. Îți amintești eroarea în care a căzut Ana, din „Moara cu noroc” a lui Slavici? Spunea: „Omul să fie fericit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. Erau cuvintele soacrei. Uneori, cred că cei cate mă citesc sunt lebede, mai convingătoare decât cea în care Lucian Blaga ni se înfăţişa nouă, iar gloria va fi a celui ce ţine în mâna lui cele două chei de la cetatea în care Cel-de-Sus a ferecat lumea cărţilor: pe a nemărginitei Judecăţi şi pe a binefăcătoarei Biruinţe. Care dintre cele două chei, mi-ar da mie de înţeles, acum, că, alegând-o pe una dintre ele şi lăsând-o deoparte pe cealaltă, nu am ales Resemnarea din faţa Destinului? Parcă Plutarh, de care îmi aminteam sub statuia leului de la Cheroneea/Grecia, spunea: „Cheamă norocul în ajutor, dar dă și din mâini”. Adică, ceea ce au făcut sulițașii lui Alexandru Macedon când i-au învins pe vitejii Tebei. Și asta să însemne, totuși, o speranță? Pesemne, când nu mai ai speranța care să te lege de viață te simţi ca o fântână seacă. Arunci piatra şi după un timp auzi ecoul impactului, un sunet surd, şi cam atât. După aceste mărturisiri făcute aici, important este doar „tăria” condeiului cu care mi-am dus, până la final scrierea, faţă de suferinţa şi singurătatea în care nu se află decât ea şi întreaga cunoaştere a celor relatate. E nevoie uneori să existe câte un Diogene înăuntrul nostru, care să ne arate, fie şi la flacăra lumânării, frumuseţea omului. Și da, trebuie să visăm mai departe! Așa cum visam și de pe băncile școlii să ajung scriior, deși vedeam, rămas singur (de cele mai multe ori), la ce război nemilos îmi făceam valiza.

      Visul fiecăruia e acela de a dobândi fericirea vieții, dincolo de orice strigăt interior, dincolo de orice uimire care a întins drumuri de nu le mai dăm de capăt. Cum viața se depărtează ca un vis de fiecare dintre noi, și candela cerului licărește acum tare departe, nu cred să mă fi înșelat când am crezut că ideile niciodată nu surprind viața fiecăruia până la capăt. Ci, doar uneori, cu ceva ce seamănă a  „ceva” fericire.

 

                                                           Tudor Cicu      

 

 

Un cuvânt înainte la concursul „Nașterea Domnului”/ed. a III-a

 

Crăciunul există odată cu credința și speranța noastră

      Lecturând cele aproape 600 de pagini cu textele trimise la concursul de creație literară „Nașterea Domnului – prilej de bucurie sfântă” ediția a III-a/Buzău/2024, am visat azi-noapte că pe-afară începuse, din senin, să cadă pe pământ prima zăpadă, în timp ce lupii tăiau elegii printre nămeți, iar eu susțineam sus și tare că cel-care-scrie (poetul/prozatorul) trebuie să fie o portavoce a vremurilor sale. Și undeva, la geamuri, păreau a cânta colindătorii ca pe vremea coplăriei mele de Crăciun. Măreția Crăciunului, în poezie, în proză (îmi spuneam în vis) se trăiește o clipă ca pe un tărâm unde a dispărut graniţa dintre scriere şi trăire, uneori fără vedere, sau pe înțeles, prin trecerea tuturor simțurilor în altă fire. Îmi place să cred că în această „școală de creație” (cum am numit manifestările literare ținute în Parohia „Sfântul Mare Mucenic Mina”, copiii au înțeles mesajele noastre. Lectura de identificare este o strategie importantă în strădania noastră de a-i face pe copii să citească și astfel să cunoască lumea în care trăiesc. Iar bucuria, ori tristețea (celui-care-scrie) din cuvinte, nu este altceva decât presupusul subiect al unei experienţe trăite deja, în alt timp şi în alt spaţiu. Așadar, după lectura acestor texte, spuneam că am visat cum veneau fulgii de nea din lună și eu mă tot uitam cum valsau pomii acoperiți de o mantie de zăpadă la fereastră și mă închipuiam cum voi trece ca emirul lui Macedonski pe podul de aur spre satul copilăriei mele. În clipa când m-am trezit din acel vis, soarele galben, ca un taler de alamă bine lustruit, își tăiase demult drumul pe bolta cerului și cred că era în coborâre spre linia unde trebuia să dispară în amurgul zilei. Și mi s-a părut că l-am auzit pe tata, prin odăița dinspre bucătărie, din căsuța natală, încercând să dea perdeaua la o parte din dreptul geamului, să mă vadă venind din lumea în care m-am pierdut după studii. Se trezise îmbrăcat, așa cum se culcase pe velința patului. Am luat o coală de scris și am așternut aceste versuri, inspirat de lumea fascinantă a copilăriei din textele acestor copii participanți la concurs: „cum de mult n-am dat prin sat/ne mai știi? - m-au întrebat,/acei salcâmi de la poartă/uitați până și de soartă //c-aseară-n fântână luna/îmi făcea cu ochiu-ntruna/o vreme-am crezut de nu,/că-mi făceai cu mâna tu //cât am stat pe lespezi, gândul/m-a muncit clipe de-a rândul./și-atunci dorul într-o clipă/le-a dat viselor aripă //mă vedeam la noi în casă/cu toți ai mei strânși la masă/și la geam priveam de numa’/duzii cum făceau cu mâna, //câinii lătrau pe afară.../stele lăcrimau cu ceară,/anii mei aduși de spate/strânși pe file într-o carte. //mai erai și tu în vis/ce frumoasă ești! - mi-am zis./toate să le fi visat,/că n-am dat de mult prin sat? //și-abia când eram în prag/dulcele amar pribeag/mi-a șoptit luat cu veste/cum că toate-s azi, poveste.”

     Am urmărit cu interes întâmplările copiilor din aceste texte, chiar dacă unele par  a se derula pe tărâmul situat între imaginar şi real, altele între fantastic și ireal, dar mai toate într-un spaţiu tangibil al unui anumit segment existenţial, şi în asta constă măiestria micuților naratori: să pipăim cu simţurile noastre iluzia creată, să ne convingem de substanţa şi învelişul întâmplărilor, ca făcând parte şi din mister, dar şi din realitate. Mesajul textelor trimise de acești copii e unul singular: binele triumfă, răul e pedespsit. Iubirea lor pentru prietenul apropiat, pentru părinți, bunici și necuvântătoare nu e de poveste, ci una ruptă de realitate, departe de a fi perfectă, dar și dureroasă ca viața. Şi poate ar fi de remarcat bogăţia luxuriantă a epicului, calitatea observaţiei, forţa de iradiaţie a cuvintelor împinse spre magia unor vremuri ce încep a deveni de domeniul trecutului. Odată cu luna decembrie și apariția primilor fulgi de zăpadă, pe aici prin părțile noastre de țară, așa cum sunt rânduite pe această lume mai toate, lumea creștină se pregătește de întâmpinarea Crăciunului. Și încep prin satele noastre copiii a umbla cu colindatul pe la neamuri, pe la bunici și casele gospodarilor, mari și mici trăgând trăistuțele prin troiene, pe când alții se vor cuibări la gura sobei lângă bunici și părinți, pentru a asculta minunății de povești care, cum s-ar părea, tocmai acum de Crăciun își deschid și baierele sacilor și poveștile de tot felul. Mulți dintre copii au surprins în textele lor sufletul acelor trăiri evocate, fiecare, după puterile lor. Și acum, noi, cititorii lor, ajunși maturi, ne mai întoarcem cu gândul la felul în care li se ura cândva, celor „boieri” un grâu în pai ca trestia, în spic ca vrabia, pentru ca vreun uncheaș ori o mătușă să deschidă ușa și să ne strecoare în trăistuțe câte o nucă, un măr, un covrig sau niște colaci cât roata morii. O singură noapte, câte povești nu aducea! Și „niște scormonitori printre cuvinte, ori doctori de suflete”, s-au întrecut să ni le reamintească, interpretând în felul lor sensul și dimensiunea etică a narațiunii lor, (mici texte prozaice/sau poezii, cum se vede în această antologie), și după puterea și forța imaginației au surprins clipa acelui concret pe viu. Iar vocaţia de a îmbina epicul şi liricul (atât de intuitiv şi natural într-o narațiune sau poezie) nu poate să fie decât o vocaţie îngerească, care nu vine la comandă.

     Textele acestor copii au și puterea de a vindeca suflete triste care așteaptă o minune de Crăciun prin venirea Moșului, dar și a salva vieți prin zicerea poveștilor: iată câteva texte despre necuvântătoare, care ne-au atras atenția prin farmecul lor: (Baciu Mihail David, cu „Un Crăciun de neuitat”; Isabelle-Josephine Eriksson, cu „O minune de Crăciun”; Manea Anisia Maria, cu „Speranța”). Poveștile altora se tot leagă între ele prin ferestre care se deschid unele în altele, cu trimiteri la minunile făcute de venirea Crăciunului: (Nica Bianca Andreea, cu „Darurile sufletului”; Călinoiu Diana, cu „Miracolul de Crăciun; Oprea Andreea Maria, cu „O speranță de Crăciun”). Și tot despre speranțe puse în scrisorile adresate Moșului pentru a li se înfăptui ne vorbesc: Alexandrescu Alin, cu „O speranță de Crăciun”; Vîjiac Andrei, cu „Speranță de      Crăciun” și Conache Gabriela Ștefania, cu „Speranța din ajun”. Altor copii basmul le-a furnizat posibilitatea să învețe de la bătrâni ce e iubirea și, mai apoi, să le amplifice cu tăria de a fi siguri că vor străbate lumi nebănuite, umplându-le singurătatea nopții de Crăciun (vezi: Voicea Patricia Ștefania, cu „Seară de Crăciun”; Ilie Alexandru Mihai, cu „Bucuria de a fi împreună”; Duman Leonard, cu „Magia Crăciunului”; Neagoie Alin Gabriel, cu „Dumnezeu este speranța noastră”; Toader Ștefania-Rachel, cu „Raza de soare”). Visul (pentru alți copii) e doar un instrument de a dovedi că dăruind altora din puținul lor îi croiesc o personalitate, dar și o realitate din care extrag simboluri necesare deslușirii narațiunii: aici îi găsim pe Ciocan Ana-Maria, cu „Cel mai frumos vis”; Magheru Diego-Valentino, cu „Crăciunul de pe strada luminilor”; Sîrbu Sofia Elena, cu „Fapta bună de Crăciun”. Cei afectați de ororile războiului cred că prin apelul lor sincer către Moș Crăciun pot face lumea mai bună prin mesajul transmis tuturor copiilor din lume, și e bine că nu acceptă resemnarea, ori să se predea soartei căreia trebuie să i se închine, ci fac față evidențelor potrivnice și refuză să se lase învinși: amintim aici pe Ana-Maria și Ionel Bicer, cu „O speranță de Crăciun”. Vorbind la general despre strădania lor de a relata și nara întâmplări din viață, situații imaginare, putem afirma că e folositor să călătorești cu aceste personaje în povestea închipuită, asta chiar îi stârnește și cititorului imaginația. Unii au căutat să înțeleagă de unde ne-am conturat, ca cititori, imaginea unei lumi în derivă și apoi, înțelegând asta, și-au imaginat cum poate fi ea îndreptată și printr-o minune a Celui-de Sus. Și, deși ceea ce se citește este o ficțiune, ei au căutat prin mijloace proprii să arate că narațiunea lor este o distopie ancorată în realitate. Au înțeles că ele provin din alte povești, din oceanul de povești în care navigăm cu toții, că multe dintre ele se combină, se unesc și se schimbă în așa fel încât să dea naștere la povești noi.

     Vorbind acum despre creațiile lirice, observăm că pentru generația actuală poezia este tărâmul lor de vis, unde ne retragem pentru a ne descărca sufletul de povara unor trăiri zbuciumate și duse pe firul vieții trecătoare, luptând cu încăpățânare cu morile de vânt, ale unei lumi invocate în vers, până la granițele de trecere de la poezia de notație în fleșuri imaginative, sau poezia cantabilă și cu rimă, până la cea modernă și postmodernă în care predomină contemplativul împins, printr-o tehnică descriptivă, dar nu întodeauna elocventă și pentru adevărata poezie. Am remarcat pe Roșu Carla-Maria, cu „Crăciunul ne doare...”, evocând amintirile celor dragi, atmosfera colindelor și imaginii de suflet aduse lui Iisus. Nica Bianca Andreea, cu „Un fulg atât de mic” arată frumusețea primilor fulgi veniți pentru o binecuvântare a Crăciunului. Grama Maria Andreea, în „Moș Crăciun”, îi aduce, atât lui Moș Crăciun, cât și membrilor familiei, atât urări cât și dorințe firești. Ilie Mario, în „Minunea din căsuța uitată”, ne spune povestea unei mame și a unui copil așteptând o minune de Crăciun. Barbu Rafael, cu „O speranță de Crăciun”, ne vorbește despre speranța ca Moș Crăciun să aducă daruri la copiii neajutorați. Jurca Ștefania, cu „Dorința”, ne încântă cu darul unui iepuraș. Manciu Eva Alexia, în „O speranță de Crăciun”, aduce acel farmec de poveste al urărilor de Crăciun. Mai amintim poezia „Acasă împreună”, a Alexandrei Gheorghe, și versul care ne stă pe limbă: „Moșule, în sacul tău încape dorul?”

     Acum, pentru cel care ne citește, a venit vremea să răspundem și noi la întrebarea: „Care este rostul prozei și poeziei în această lume a noastră?” Știm de la apariția celor „1001 de nopți” că spunem povești pentru a putea trăi. Că oamenii întotdeauna caută într-o carte acea lume cu care s-ar vrea identificat și își caută în acea scriere leacul cu care să-și trateze rănile, dar și recurg la poezie sau proză ca la un mijloc de salvare. Fără poezie și lumea cuprinsă într-o carte, oameni ar fi mai puțin frumoși și mai puțini buni fără ele. Cineva spunea că picătura străpunge piatra nu prin puterea ei, ci prin cădere repetată... așa și cu poezia/proza unora dintre cei antologați aici, care de la o vreme va face galerii și prin munte.

      Iată câțiva dintre ei care s-au evidențiat deosebit: Anton Ștefania, cu „Toți suntem oameni, dar Om cine este?”, o lecție de bunătate și iubire față de cei bătrâni și neajutorați, cărora prezența și iubirea unui suflet curat/credincios le poate face minuni. Eftime Maria, cu „O dorință împlinită”, care nu-i alta decât povestea a doi prieteni care ridică un om de zăpadă. Bucuria avea să le fie știrbită de o gașcă de băieți obraznici. Salvarea va veni tot de la Moș Crăciun. „Crăciunul”, scrisă de Fifere Bianca, e o poveste tristă a unui copil fără tată, pierdut într-un accident, și o mamă bolnavă pentru care trebuie să strângă bănuții necesari spre achiziționarea medicamentelor. Epuizat, copilul se duce la biserică, rămânând doar să se roage, iar de Crăciun ruga lui va fi ascultată și minunea va fi realizată. Nițu Amalia-Elena, cu „Steaua căzătoare”, ne spune povestea unei fetițe silitoare la școală, care la vederea unei stele căzătoare își pune o dorință: să aibă pomul de crăciun în casă și cadouri. Visul i se realizează, mai mult, tatăl plecat la muncă în străinătate se întoarce în familie cu daruri. Frățilă Andra, cu „O dorință de Crăciun”, narează povestea tristă a unei fetițe dintr-o familie sărmană, care îi tot scria lui Moș Crăciun pentru a-i aduce un strop de fericire în casă. Și când, în sfârșit, Moșul îi trimite o păpușă, ea se refugiază în brațele părinților, considerând că ei sunt darul cel mai de preț pe această lume. O lecție pentru mulți copii. Iar Toie Viviana Maria, cu poezia „Să vină moș Crăciun”, are o sumedenie de frământări cu privire la ce și-ar dori când vine Moșul, ca în final să aleagă partea sufletului plin de bunătate pentru orice copil.

      Pentru o țară arta și mai ales literatura copiilor sunt ca acei arbori care împiedică alunecarea pământului de sub picioarele noastre, ale tuturor. E ca rolul grănicerilor care păzesc țara, o apără și o păstrează întreagă și în bună stare, căci fără literatură și sănătatea copiilor ei, o țară se pierde. Noi cei maturi, care știm asta, ne bucurăm că și acești copii minunați transmit în scrierile lor, tot ce au învățat ei, să convingă și pe alții de aceste adevăruri. Și nu fac altceva, citindu-i și discutând despre creațiile lor, doar să le doresc mult succes în viață.

 

                                                                                Tudor Cicu

                                                                          (președintele juriului)

 

          

 

 

O dorință de Crăciun

 

Dorință de Crăciun*

 

De Crăciun pândeam la ușă

Cu ochii mereu pe horn;

Pe unde-mi spuneau, când dorm,

Moșul mi-aduce-o păpușă.

 

N-am dormit întreaga noapte

Dar spre ziuă am văzut

Primii fulgi când au căzut

De s-a pus cerul pe fapte.

 

Și-a tot nins, și a tot nins

Ochii nu-mi veneau să creadă

Cum nămeții de zăpadă

Întreg satul l-a cuprins.

 

De-au ieșit copiii-n drum;

Doamne, dis de dimineață,

Întreg satul a prins viață...

De Moș am uitat oricum.

 

Și-am uitat că mai pe seară

Cum eram toți frânți de somn

Moșul ne-a intrat pe horn

Cu sacul la subsuoară,

 

Și-am visat, a câta oară

Sub pătuțe că ne-a pus

Cam ce ne-am dorit nespus

An de an, seară de seară.

 

Și-acum peste ani, dovadă

Mă reped de Moș la ghete

Și dau ușa de perete,

Să prind fulgii de zăpadă.

 

·       Găsită prin vechi caiete, pesemne din anii de școală când „mâzgăleam” primele poezii.

 

mai erai și tu în vis

 

mai erai și tu în vis

 

cum de mult n-am dat prin sat

ne mai știi? - m-au întrebat,

acei salcâmi de la poartă

uitați până și de soartă.

 

c-aseară-n fântână luna

îmi făcea cu ochiu-ntruna

o vreme-am crezut de nu,

că-mi făceai cu mâna tu

 

cât am stat pe lespezi, gândul

m-a muncit clipe de-a rândul.

și-atunci dorul într-o clipă

le-a dat viselor aripă

 

mă vedeam la noi în casă

cu toți ai mei strânși la masă

și la geam priveam de numa’

duzii cum făceau cu mâna.

 

câinii lătrau pe afară...

stele lăcrimau cu ceară,

anii mei aduși de spate

strânși pe file într-o carte.

 

mai erai și tu în vis

ce frumoasă ești! - mi-am zis.

toate să le fi visat,

că n-am dat de mult prin sat?

 

și-abia când eram în prag

dulcele amar pribeag

mi-a șoptit luat cu veste

că toate-s doar în poveste.