Cărțile de proză ajunse pe masa juriului

 

Cărțile de proză ajunse pe masa juriului

 (la „Concursul Național de Literatură V. Voiculescu”/2025)

 

1.     „Vremuri trase pe roată” – de Angela Dina Moțățăianu

 

    Când visul iese din acuarela cuminte a zilei, ne putem și noi întreba: cum simte cititorul acestor povestiri trecute prin țesătura misterelor trăite, printre cuvintele rămase să-i descifreze o lume marginală care se furișează infinit printre nuanțe? Povestirile din această carte par, mai curând, unindu-se cu perspectiva unei „ferestre” prin care privim viața într-o notă cât se poate de reală. Lecturăm un volum de povestiri scrise în graiul oltenesc; amintind mai toate de locurile copilăriei autoarei, într-un sat oltenesc. Dintre cele care ne-au atras atenția: „A lui Mărăcine”, ne vorbește despre soarta unei femei care trudește la vie... și în drum spre casă o apucă durerile facerii. Eroina naște pe drum, printre mărăcini, și doar o femeie simplă, zărind-o din goana căruței mânată spre casă de soțul ei, îi sare în ajutor. Drama femeii care naște pe ogorul pustiu e una previzibilă: copila trăiește, dar femeia își pierde vederea. „Albu” e povestirea dureroasă a unor copii orfani. Fetița din povestire își iubește „căluțul”, după ce iapa care l-a adus pe lume se prăpădește. Albul (căluțul) e crescut de fetiță și e lumina ochilor ei, dar frățiorul mai mare îl vinde unor țigani pe câțiva bani necesari traiului. Despărțirea e grea. Fetița trăiește drama despărțirii de căluțul ei. Abia după mulți ani, la senectute, în timpul vizionării piesei de teatru a lui V. Eftimiu, ei i se arată năluca căluțului alb. O descriere dramatică. „Ruja” ( o altă povestire), e drama unei cățelușe ce își caută stăpânul căzut în Primul Război Mondial. Îl caută insistent printre coclauri, îl găsește și (așa rănit, în gerul nopții) îl apără cu căldura ei, îmbrățițându-i rana din piept... și chiar murind pentru devotamentul ei. Ultima piesă din carte, care ne-a atras atenția, este „Șarpele de lemn”, cea despre o întoarcere în satul natal al unui bătrân cu nepotul său... de aici (din amintiri) se pornește drama pământurilor înstrăinate. Reținem darul de a povesti firesc al autoarei.

 

2.     „Laur” – de Ella Leynard (editura Junimea)

 

     Un roman psihanalitic cu un mesaj scris cu credință că povestea va dăinui, e și acest „Laur” (deși nu întotdeauna viața ne arată că e numai love-story), dar cu bucuria cititorului că are dinainte un roman confesional de structură psihologică... și în care nu trebuie decât să crezi că ne vom bucura pe mai departe de fericirea eoilor cărții. Reuşita lirico-psihanalitică deplină a unei scrieri (ca cea de față) e asigurată de echilibrul dintre impulsurile patetice şi capacitatea nestânjenită de concretizare plastică a stărilor trăite. Eroina Alma își deapănă povestea iubirii pentru profesorul unui Institut de teatru (un anume Laur – nimic comun cu Laur al rusului Evgheni Vodolazkin!), și această Alma o face în maniera notațiilor dintr-un jurnal intim confesional. Studenta Alma se îndrăgostește de profesorul Laur, iar atenția lui față de fată devine pregnantă abia după moartea soției. Laur pare un copil mare fericit și fascinat de lumea poveștilor, dar trauma sa e că aceste povești l-au dezamăgit în viață, pentru că nu l-au primit în lumea lor. Tot astfel (ca pe o poveste încă necunoscută până la capăt) o va ține în preajma lui pe Alma, dar în final, de teama de a nu fi iarăși dezamăgit, fuge și din viața ei. Pentru Alma această iubire sinceră ce i-o poartă profesorului pare., în tot ce întreprinde spre a o menține aprinsă, o bătălie a vieții pe care mult și-ar fi dorit s-o câștige. Cititorul va găsi în roman o poveste captivantă, uneori prea analitică (ceea ce îl face greu de parcurs), însă un roman scris într-o construcție sentimental-narativă, solidă.

3.     „Răsplata” – de Marian Tomescu

 

     Un roman realist captivant... glosând despre o poveste de iubire pentru profesia de pilot în aviație, dusă până la limita dintre rost și spațiu. Purtându-ne prin tot felul de istorisiri și sonuri clasice, autorul își introduce cititorul în spațiul său de poveste, unul realist și pragmatic, acolo unde par să ardă lumânarile vii în candela drumului pavat cu vise frumoase. Întrezărim și acele gânduri (ce par ca nerostite) și care o aduc în zona proximă a întâmplărilor de demult ce îl  determină pe autor să nu se mişte numai în limitele raţiunii care i-a adus și decepţii în final, ci să aspire și către viaţa care sălăşluieşte atât înlăuntrul, cât şi în cele „cereşti limanuri”. E povestea captivantă a unui erou al aviației, începută la școala de la Bobocu/Buzău. Destinul îl poartă pe erou în încleștarea forțelor desfășurate în cel De-al Doilea Război Mondial. Romanul, în fapt, e povestea unui destin al copilului născut la Merei și pe care soarta l-a prins în vârtejul unei vieți duse în durere și nenoroc. Avem dinainte un roman de acțiune, palpitant la lectură. Eroul lui, Tudorică, s-a visat de copil să devină pilot de avioane, ca din puful norilor să atingă stelele precum vulturul Ilie (emblema Gării de la Buzău) și de acolo de sus să arunce stele căzătoare peste casa părintească. Un vis, însă, împlinit în parte: devine prin muncă și străduință un bun pilot de aviație, dar războiul bătuse la ușă, abia izbucnit îl aruncă pe Tudorică în încercări și situații crâncene. Se prăbușește cu avionul pe frontul rusesc sub gloanțele inamice, reușește să se salveze, trece o perioadă prin spitale, apoi din nou pe front (de data aceasta luptând împotriva nemților). Camarazii și prietenii de zbor cad pe front, alții rămân cu sechele pe viață, totuși credința și aripa protectoare a Maicii Domnului îl salvează și se întoarce din acest război nevătămat, pentru a-și uni soarta cu fata Marilena, o iubire mai veche. Necazurile nu se termină nici după terminarea războiului, căci noul regim bolșevic, condus în țara noastră chiar de rușii, așa zis „eliberatori”, îi face viața un calvar, Tudorică devenind din vânător, vînat. Aceasta să fie răsplata unui luptător pentru neam și țară? Se pare că așa le-a fost sortit tuturor luptătorilor noștri care n-au căzut pe frontul rusesc și s-au întors acasă. Scrierea cursivă, tragismul eroilor, mișcă oricare cititor.

 

4.     „Dansul Magdei” – de Georgeta Muscă Oană.

 

     O carte de povestiri prozo-poematice în care fiecare dintre noi nu avem decât opțiunea lectorului aplecat detaliat pe fiecare perspectivă epică a narațiuni poematice și că în aproape fiecare dintre aceste fraze confesive, verdictul critic al lectorului este nu doar extrem de nuanțat către acest gen de proză. Sunt convins că miza ei poetică, oricare ar fi fost, era să construiască în aceste narațiuni ale sale doar narațiuni interpretative. De aici o întreagă rețea a detaliilor semnificative din lumea aceasta mare, surprinsă de autoarea ce pare convinsă de hipergravitația literaturii, de forța fizică a poeziei asupra ființei umane, de a atrage totul în jurul cuvintelor, văzutul și nevăzutul, fricile și nefricile, umanul și divinul, norocul și nenorocul omului, în special frumusețea lui. O proză despre nostalgii, dragoste, momente din copilărie, ori alte diversități ale vieții. Tonul acestor texte (spuneam: mai mult lirice) este unul așezat, cald, confesiv. Mai realiste dintre aceste proze sunt: Inelul; Alegerea; Puterea voinței... ca să dau câteva expemple. 

 

5.     „Christine” – de Cosmin Andrei Tudor

 

     Iată-ne și dinaintea unui alt gen al prozei, în fața unui roman psihologic în care prozatorul să ne facă în așa fel încât detaliile epice să ne împingă în a plonja, analizând textul, când într-o direcție, când în alta. Uneori (pe timpul lecturii) îmi făceam o trimitere către stilul ficțional și proza de psihanaliză, nelipsind în final o intrigă în genul romanului psihanalitic și această înlănțuire de fapte firești cu fapte senzaționale, ca în cele din urmă să-i pot creiona romanului aura unei povești reale și posibile. Dar numai ele, faptele, cele mai importante din viața eroului nostru, aparțin trecutului, făcând posibilă o introspecție de psihanaliză, de sondare a subiectivităţii personajului pentru a evidenţia tensiunile, căutările, traumele vieţii lui interioare. În romanul psihologic „Christine”, accentul cade pe construcția personajului central și evoluția lui din punct de vedere mental și sufletesc. Talentul autorului este axat (în narare) cu precădere pe adâncimea impresionantă şi incomensurabilă a Fiinţei Umane. Construit pe principiul romanului jurnal, suprarealismul delirant al trăirilor celor care au scris în jurnal îi va lăsa și cititorului multe clipe de reflecție. În fapt, romanul scris în două părți distincte, Jurnalul lor și Jurnalul Christinei, seamănă, întrucâtva, cu una dintre povestirile fantastice ale lui Mircea Eliade din Nuntă în cer. Protagoniștii romanului, Alexie și Christine, sunt doar doi îndrăgostiți oarecare, a căror finalitate nu poate ocoli un subiect atât de controversat în lumea religiei și cea medicală: persoanele transgen și sinuciderea. Jurnalul lor este scris de un anume Fane, prietenul de viață al celor doi îndrăgostiți, care redă cele scrise în jurnalul lăsat Christinei de către Alexie... și urmărește firul epic al trecerii lor prin viață. Apoi, după sinuciderea lui Alexie (moarte prin împușcare) jurnalul este continuat până la repetarea dramei și de către Fane (îndrăgostit la rându-i de farmecul Christinei, fiind preluat de un altul. Și astfel, autorul ne sugerează ciclul perpetuu al dramelor pentru misterioasa Christine, părând a deveni un ciclu continuator al trăirilor primilor eroi ce au „roit” în jurul farmecului fetei. Jurnalul Christinei (din finalul romanului) este un amestec de suprarealism și delir sentimental împins către absurdul situației, o „ieșire” care nu poate avea decât un final sinistru: incendierea locuinței și moartea misterioasei fete, îmbrățișând jurnalele primului iubit. Puse cap la cap, secvențele care conduc romanul spre o scriere inventivă va prinde și cititorul în transa acestei scrieri. Această dominantă a scriiturii reliefează, în mod paradoxal, o imagistică a Sinelui și vine să fixeze, în mintea cititorului, un personaj care trăiește, inconștient, într-un scenariu psihanalitic, în care fraza „nici dragostea nu este un loc sigur” face parte din viață.

 

6.     „Cercul lui Euclențiu” – de Issabela Cotelin.

 

      Un roman ficțional scris într-un cadru de scenariu cât se poate de realist, păstrând o amprentă analitică a trăirilor, de multe ori duse până la granița unor imaginații suprarelist-magice.      Construcția romanului ne amintește de acea contopire a planurilor pe linia sondării intime de tip proustian cu o mare capacitate de sincronizare între romanul modern psihologic şi romanul epic de acțiune. În fapt, în timbru pregnant autoreflexiv, autoarea aspiră spre o contopire a contrariilor în rostirea intimă, vădind o grijă aproape pedantă pentru o competiție browniană a lumii întrebărilor hamletiene despre oferta destinului. Eroul romanului, Euclențiu, pare un individ abandonat între două lumi potrivnice dorinței lui de a se înfățișa lumii reale. De fapt eroul romanului este mereu aflat între două iubiri otrăvitoare pentru înțelegerea lui de a închide cercul: la început unei conviețuiri normale și mai apoi urâțeniei unei lumi care îl împinge cu o forță centrifugă spre a se învârti în acest cerc la nesfârșit. Și toate astea, fără putința de a înțelege menirea venirii sale pe lume. Prima căsătorie cu Bianca este un eșec. Aceasta l-ar fi vrut sub papucul ei pe „eunucul” Euclențiu, iar Denisa (cea de a doua soție) și l-ar fi vrut pe „tolomac” numai din dorința bizară de a i-l răpi Biancăi. Am mai sublinia determinismul lui Euclențiu pentru că, firesc (gândea el), nu e periculos să oscileze între fosta poveste de dragoste ce ar fi avut-o cu Bianca și atracția inexplicabilă pentru Denisa. Imaginea rotirii eroului într-un tramvai, ca într-un cerc, este legată, acum, de presimțirea unei catastrofe. Pentru ca un grăunte de speranță să avem și noi cititorii, și să ne fie misterul narațiunii singurul maraton la care să participăm, tramvaiul care îl tot ducea pe Euclențiu, atât în adolescență, cât și la o vârstă deja matură, de la un capăt la altul, nu face altceva decât să-i poarte într-un cerc continuu amintirile, cunoștințele familiare, trăirile amoroase, și întregul arsenal de introspecție în nebuloasa sa existență printre oameni. Un roman care poate fi citit și într-o cheie a realismului magic.

 

7.     „Gava Nebunul” – de Andrei Ungureanu

 

  Avem acum spre lectură un roman social, realist, despre destinul omului care nu se poate integra în societatea de după `89, deși luptă din răsputeri să se strecoare ca prin „ochiurile de plasă” în lumea nou croită după trecerea de la comunism la democrația noului capitalism început în România. Eroul romanului încearcă să înțeleagă lumea în care unii își păstrează demnitatea, iar alții își vând sufletul, o lume în care solidaritatea umană pare că ar fi dispărut la unii, ca noțiune. Dar ea, lumea nouă, pare că împarte binele după bunul plac al cuiva. Dimensiunea zbuciumului uman a unor astfel de romane, proiecția lor spre o nouă abordare care iscodește, care tulbură conștiințe, pare undeva proiectată între romanele lui Orwel și Aldous Huxeley, cu o lume tocmai ieșită dintr-un normal „adormit” ce dă acum fiori, vizând ceva sumbru la orizont. Eroul romanului, Gava Alexandru, e trecut prin toate etapele unei vieți tumultoase și incerte: de la copilăria în „Mica Indie” (cum își numește orașul Câmpulung, vestit pentru ARO românesc), la adolescența trecută prin liceu și facultate, până în anii când maturitatea, într-o epocă cu atâtea transformări năucitoare la iluziile pe care și le făurise, e o povară mult prea zdrobitoare în lumea în care fără voie este aruncat. Destinul care îl aruncă din Câmpulungul natal, ajuns o ruină după revoluție, în Bucureștiul noilor iluzii întâmpinate îl schimbă total, dintr-un adult visător și așezat, într-un individ ceva mai ciudat și mai închis în sine decât alții, dar nu nebun, nu fundamental diferit de cei din jur. Lumea pentru el, aici, devine neînțeleasă și bizară. Nici măcar încercarea de a face din studenta Denisa o iubită nu-i reușește, fiindcă simte că lumea acesteia este una a pierzaniei. Alexandru realizează că nu plecase din „Mica Indie” și se chinuise atâția ani să iasă din noroi ca să ajungă într-o altă groapă,  și să fie la fel de prizonier ca în cea din care abia ieșise. Dar viața, cu ființele naive și singuratice, se va dovedi și nedreptă, și nemiloasă. Devine un inadaptabil, că uneori, dând greș la toate, se întreabă dacă nu cumva e nebun. „Nu ești nebun. Lumea e nebună!” – i se răspunde spre final, de către un tânăr care însoțea un bătrân, amândoi porniți la drum să găsească izbăvirea promisă de Marele Învățător. Sigur că aluzia biblică e punctată aici cu trimitere la Calea, Adevărul și Viața arătată de Mântuitor. Și tot căutând soluții de ieșire din acest labirint al vieții (în care depindem de deciziile altora – cum ni se sugerează), Alexandru ajunge la concluzia că trăim în epoca post-adevăr, post-realitate, post-valori... că nimic nu este de înțeles în lumea asta, iar moartea e capătul final al tuturor acestor zbateri. Viața i-a transmis nenumărate semne: a încercat să lupte, a încercat să se adapteze, să fie ca ei (toți ceilalți), dar „vezi bine că nu se poate” – îi spune o bătrână care îi iese în cale. „Nu te mai zbate! (i se spune) Tu nu ești din lumea asta, de asta nu-ți găsești locul nicăieri! Ți se pare că ești nebun, că nimeni nu te înțelege. Nebun ești pentru ei, dar nebuni și orbi sunt ei!” Sigur, ajuns aici cu lectura, cititorul se va întreba și el: da care e soluția ieșirii din tumultul vieții sociale care l-a făcut pe erou, dintr-un om liber, prizonier? O întrebare fără răspuns (la prima vedere), dar autorul ghicește că „ochiul de plasă” al salvării va trebui căutat și chiar intuit și de cititor. Întrucât concluzia ne stă la îndemână, după lectura aunui roman fluviu ca acesta, într-o asemenea societate nu se poate trăi decât uzând de căderea umană a celorlalți, adică a celor cu care intri în contact. În concluzie, spunem că am avut dinainte o carte de reflecții despre viață, iubire, trăire și multe alte taine ale trecerii fiecăruia pe acest pământ.

 

                                                                    Tudor Cicu                                           

 

                   

 

Într-o singură carte (cronică)

 

Într-o singură carte - cheile participării cronicarului la un ceremonial al lecturii *

 

 

O carte de comentarii literare este acea carte care, pe lângă stilul autoarei/autorului, împrumută din personalitatea acestuia tocmai esențele din scrierea celorlalți, amănunte cu care cel care o scrie ține să vină în întâmpinarea nevoii cititorului de cunoaștere afectivă a esențelor lumii noastre închise în cartea lor. Fidelitatea față de cartea supusă analizei și o evidentă dragoste, soră cu evlavia, pentru eseu, proză și poezie, fac din Urme de condei IV, semnată de Camelia Ardelean (Editura PIM, Iaşi, 2024), o carte care este rodul unei mai îndelungate acumulări intelectuale și culturale din spațiul și orizontul literar-cultural de pretutindeni. O carte de cronici de carte, unde temeritatea autoarei se asociază cu perspicacitatea și cu simțul rigorii și continuă cu analize încărcate cu o anumită blândețe și melancolie (a receptării), care ajută ideile să se îndrepte spre o viziune critică.

Cartea se deschide cu Ionel Necula, autorul volumului Eseuri cioraniene (2023). Impresia autoarei este că acela care va crede că are vreo părere sigură despre lucrurile din univers dovedeşte a nu se fi apropiat de niciuna dintre tainele fiinţei ce se desfăşoară în acest univers, așa cum ne sugera Emil Cioran. După cum vedem, Ionel Necula nu este nici trist, nici cuprins de temere, ci temerile şi tristeţea i-au stratificat gândurile. Ceea ce ne poate transmite nouă, celorlalţi căutători prin universul cuvintelor sale, e să-i înţelegem decriptările ideilor. Ori el încearcă să ne avertizeze sau să înlăture zidul din faţa abisului care tinde să ne absoarbă la prima citire: 1). „...este necesar a adjudeca aforismul ca o formă ideală de exprimare”, în situaţia în care scepticismul este „filosofia cea mai potrivită nebuniilor lumii moderne”; 2). este indispensabilă înclinaţia pentru “ideea de individuaţie” şi pentru alte “concepte şi direcţii de gândire” – ni-l decodifică autoarea pe Ionel Necula. Cititorului i se arată mai limpede acum atitudinea marelui sceptic referitoare la progres, ca nefiind „una constantă”, cum credea. Într-unul dintre eseuri, Necula dezvoltă „apriga dispută” dintre Aristotel și Platon, în altul ne vorbește despre reflecțiile lui Cioran privitoare la democrație (ca libertate iluzorie înainte de dictatură), în altele despre conceptul de cultură, despre ofensiva naturii întoarse împotriva omului, despre viața acestuia trăită în exil și despre o seamă de personalități din perioada sa, precum și regretul lui Cioran că „am uitat să trăim, gândind prea mult viața”.

Radiografiind trăirile interioare ale fiecărui poet/poetă comentat(ă), Camelia Ardelean caută (pe tărâmul poematic, în registrul lor liric) noutatea adusă de aceştia, dar și versuri care să rezoneze cu propria sa frecvență: David Valentin și Teodora Pascale sunt surprinși cu șarjele lor de umor în formă fixă, din volumele Florete și sonete, Dueluri vesele cu pisici și căței şi Ronset în cuplet. Cronicarul le scoate în evidență „tonul autoironic, limbajul îndrăzneț și diversitatea temelor de viață... menite să binedispună”. Mirelei Cocheci (cea aflată „în concert cu fluturii”), Camelia îi prezintă detaliat tematica scrierilor din poezii, punctându-i aproape fiecare trăsătură de personalitate şi redând versuri aproape din fiecare poem descris, cu scopul de a o prezenta cititorului „cu plusurile și minusurile aferente”. Lui Dumitru Tâlvescu, autorul volumului Arcana Animae, îi face o „intruziune voită prin tainele sufletului”, afirmând că este poetul cu un anumit har și o vădită îndemânare poetică în redarea unor ipostaze dure, neplăcute ale vieții, care folosește imaginația ca salvatoare în poezie. În prezentarea acestuia, autoarea face și unele trimiteri la dizertațiile filozofice ale lui Heidegger și la poezia lui George Trakl ori Bacovia, pentru a evidenţia atmosfera apăsătoare de „dezolare și lipsă acută a speranței” din versurile poetului.

Elvira-Aurica Tomuș este prezentată ca una dintre iubitoarele poeziei populare românești (amprentă pe care cronicarul caută să o scoată în evidență) și tot așa Ileana-Cornelia Neaga (cu Pazâtura ca la buna), fiecare dintre cele două poete folosind versificația cu trimitere la poezia populară, cu farmecul, simplitatea și muzicalitatea specifică. Nicolae Crepcia, un autor de haikuuri, este poetul „tatuat cu rănile luminii”. Ajunși aici, ne punem întrebarea: este suficientă o astfel de tratare lirică a relației dintre un poet și opera sa, adusă de cronicarul de întâmpinare într-o carte de comentarii critice? Răspunsul nu poate fi decât afirmativ, dacă ne gândim că dansul sacru al poeziei ar deveni un fel de pantomimă deşartă printre cititori, dacă cronicarul nu ar fi explicat detaliat orice ecou şi orice zumzet al vieţii adevărate din poezia fiecărui autor comentat.

Fără doar și poate, Camelia Ardelean, o poetă risipitoare cu darurile sale, vede lucrurile la modul contemplativ și sim­te poezia în simbioza dintre trăire și fantezie, păstrând (totuși) distanța dintre închipuire și trăire şi punctând pe dispozi­ția poetului/poetei față de temele existențiale (viața și moartea/iubirea și dezamăgirea). Acest lucru aduce însemnărilor din volum o notă de meditație, mai ales că un alt instrument de analiză și comparație este și cel utilizat de cronicar atunci când face referințe la fascinația, magia și universul lecturilor acumulate în timp.

În fine, din carte nu lipsesc debutanții: Cristina-Florina Țăndău („o romantică la porțile Parnasului”) și Paul Vețan cu volumul Alb (un nonconformist ce ține să atragă atenția cititorului printr-o poezie încărcată de simboluri), care încearcă nu doar „să biciuiască rima”, ci și „să rupă versul în două”. Fiecare dintre cei doi debutanți este prezentat „în bula lui de (ne)fericire, unde visează, meditează, își face planuri de viitor..., încercând să panseze rănile trecutului cu ajutorul muzei”.

Cu aceste ultime cuvinte, am încercat să descifrăm odgoanele/legăturile acestei punţi de trecere: dinspre poeți spre poezie, dinspre fiinţa lor materială spre fiinţa lor spirituală, adică acolo unde privirea cronicarului care ştie să-şi valorifice cuvântul și-a făcut loc în acest prim capitol intitulat Note de lectură. Cu alte cuvinte, să facă din el clopotul său de ceremonie, la care ne adună dinaintea paginii scrise.

Cu acestea intrăm și noi, odată cu autoarea, în lumea celui de-al doilea capitol al cărții: Editoriale și eseuri. Vorbind într-un editorial despre „Poezia modernă – între nonconformism și tradiție”, să nu uităm a-l aminti tot pe Cioran (cu care și-a început dizertația cronicilor), care spunea că „pentru a fi fericit, ar trebui să avem mereu vie în minte imaginea nenorocirilor de care am scăpat”. „Ideile îți vin mergând”, spunea Nietzsche. Așa și cu poezia: te înalță, pe măsură ce citești tot mai multă și diversă. Că este ea „o călătorie în lumea emoțiilor și a gândurilor”, cum spune Camelia Ardelean, că funcția ei educativă și estetică a fost un deziderat al trecutului (cum spune Al. Mușina, cel amintit de autoare), a-i căuta un sens anume, în zilele noastre, e ca și cum te-ai înfățișa dinaintea Oracolului din Delphy, ca Diogene, ca să-l întrebi ce trebuie să facă poetul pentru a ajunge cât mai faimos. Oracolul, se pare, i-ar fi arătat lui Diogene că OMUL pe care-l căuta nu stătea în flacăra unei lumânări care să-i dezvăluie chipul, ci în pana de scris. În ea va simţi cel-care-scrie acel gen de devotament pe care trebuie să-l aibă şi naufragiatul pentru pluta lui. Ce-l pândeşte pe scriitor? se întreabă autoarea. Ar fi de menţionat pierderea limbajului (unul limpede, care să ajungă la cititor) și un răspuns neașteptat pe care şi-l poate da un cititor la întrebarea: „Mai e poezia o oglindă a sufletelor noastre?” Din păcate, poetul nu este creatorul, ci martorul lumii prin care trece. Dacă lumea ar fi fost creată de poeți, ea ar fi arătat cu totul altfel. Dar cu siguranță este nevoie uneori să existe câte un Diogene înlăuntrul nostru, care să ne arate, fie şi la flacăra lumânării, frumuseţea omului. Fiindcă poezia este o artă a omului care trebuie privită doar pe verticală și este despre sondarea adâncimii sufletului uman. Poezia (sugerează autoarea) trebuie să fie reflexivă, psihologică, coborând cu precădere în substraturile eului uman, un fel de spectacol cu umbre care intră în alte umbre și acelea în următoarele umbre, un fel de Matrioșka a um­brelor. Iar ceea ce-i apropie aproape pe toţi, în accepţiunea criticului, este atmosfera, misterul, căutările fiecăruia, scormonelile lingvistice, taina rostirii şi modul de a atinge veşnicia din absolut.

În Lacune și poezie în critica literară, autoarea pornește de la o constatare a teoreticianului/criticului american Harold Bloom, şi anume că o primă idee în discuția unui text ar fi „decriptarea” lui. Decodificarea unui text nu poate fi pusă dinaintea cititorului fără vaste cunoștințe livrești. Cunoașterea este o chestiune de revelație (pe care scriitorii o au), nu de zbatere empirică. Socrate observa că doar prin cunoaștere (educația ca scop în sine, nu ca instrument pentru ceva iluzoriu) ai șansa de a transmite fericirea și celui care te citește. Adică, suntem ceea ce am citit. Sau cum se spune în popor: „Ai atâtea vieți, câte cărți ai citit!”.

Vorbind, într-un eseu, despre scriitor ca „element” al societății, înțelegi că acolo, la masa de scris, scriitorul își pune întrebări, caută soluții pentru a găsi o lume mai bună; iar dacă, prin poezie, își construiește lumea din care să iasă ceva mai întărit, criticul trebuie să vină să construiască în textele sale doar narațiuni interpretative, critica nefiind decât o confesiune indirectă.  Dar (tot după o sugestie cioraniană), singura confesiune sinceră pe care o face indirect este cea în care vorbește despre ceilalți. Sau poate scriitorul are obsesia că a moştenit, printr-o minune, miracolul unui hotar dintre lumi, hotar la care va detecta, el însuși, o întreagă rețea a detaliilor semnificative din lumea aceasta mare. Iar această menire a înțeles-o și Camelia Ardelean, dăruindu-i cititorului o carte care nu se putea scrie decât citindu-i pe ceilalți.

 * cronica a apărut în revista Dunărea de Jos/nr. 282- septembrie, 2025

                                                                                                            Tudor Cicu

 

în bezna acestor zile

 

în bezna acestor zile

 

mâinile mele care se ridică spre cer

nu pot spune, aici e sfârșitul drumului meu

departe e și lumea pe care am gândit-o noi

când într-o zi mi-ai ghicit în palmă.

ca să înțeleg

îți căutam mirarea ca-ntr-un tablou de Da Vinci.

multe linii se găseau și atunci într-o mare încurcătură

tot într-o uimire era și Carul Mare

pornise de unul singur pe cer

însă un țel are doar omul

să urnească cerul cu noi

în ploaia ce ne făcuse atât de visători.

și atât de mult voiam eu să te țin în brațe

să cred că doar tu erai cea care mă căutase o viață

că vorbisei cu luna.

așa cum a vorbit prințul la căpătâiul iubitei

dar știam cât de îndelung îți era răscolit sufletul,

după o ploaie ca asta

mi-am zis că ar trebui să urmeze și altfel de zile...

vezi tu,

a trecut atâta timp

nimeni n-a mai aruncat gresia să ridice noi ziduri

oare să fiu eu cel care încă mai speră

să tragă și Carul Mare la cheu

pe o ploaie ca asta?

sau ele, doar închipuirile,

umflă și azi în pânzele corăbierilor...

cum urlă lupii în bezna acestor zile.

poveștile au mereu un final fericit

 

poveștile au mereu un final fericit

 

sfârțitul lumii vine la zeci de ani

și atunci depărtarea îți va părea un pod imens între noi

pesemne că nu de iubire m-am temut,

pesemne mai pipăi iluzia unei alte vieți

ori cum eram biruit... am înțeles

ca unul care a văzut tot ce trebuia să vadă;

dar mereu cu ochii spre acele tărâmuri de poveste

uite, îmi amintesc

cum spuneai că rătăcești lângă unul

pus să joace la zar iubirea

oare cum ar fi, ți-am zis!

să ne trăim viața

ca și cum din stele ar porni să ningă cuvintele încă nespuse

ori să ne așezăm povestea,

fiecare sub mărul de aur al prințului

ca în o mie și una de nopți?

îmi vine să arunc oglinda și să se facă o apă mare în urmă

o mare pe care Solomon a despărțit-o cu judecata,

să citesc în ochii tăi

cât din tine eu

sunt în prelungirea drumului pe care ai plecat.

știu că în noaptea asta o să te caut din nou în așternut...

dar ca mine sunt o mie de visători

ei sunt cei care mă privesc cum șovăi

de parcă acesta ar fi destinul meu.

O carte de George Bratu (orbul campion național la șah în România).

 

Lumina care vine din interior *

                                              Tudor Cicu

 

     Cartea de povestiri autobiografice „Puterea voinței” (apărută la ed. Editgraph, 2012) de George Bratu, buzoianul orb care trăiește într-un sat de deal/munte, numit Vârf, îi oferă cititorului, la lectură, o lecție despre viață și dăruire, despre supraviețuire și speranță, în narațiuni desfășurate între ficțiune și realitatea pe care o străbate cu lumina care vine din interiorul omului nevăzător ce o așterne pe coala de scris. Și încearcă să descopere, cu puterea cuvintelor, la prima lui bătălie cu vasta creație a Celui-de-Sus, cine și unde se poate afla la ieșirea din această frumoasă confruntare cu scrisul. Autorul îmbină, în povestirile din această carte, diegeza scrierii cu introspecția și cu analiza psihologică, ca element de studiu, pentru a surprinde narațiunilor sale subtilitățile sufletului unui personaj care își păstrează până la sfârșit luciditatea, voința proprie, asociată cu îndrăzneala învingătorului, sporind și dramatismul acțiunii fiecărui text narativ.

      George Bratu ține să ne arate că viața poate fi și frumoasă, chiar dacă Biblia ne amintește că, de cele mai multe ori, ea este o mare deșertăciune. Autorul ne conduce și la ideea că traumele vieții pot fi și vindecătoare, atunci când faci totul din dragoste și rațiune, iar cel mai bun mod de a dezamorsa conflicte, emoții etc., e să îți depeni povestea în desfășurări epice, autobiografice, cât mai logice. Povestind despre trecutul său autorul pare a ne reaminti că trecutul găsește, mai mereu, astfel de situații parșive cu ființa umană, gata să ne arunce într-un labirint fără ieșire, în care nici strigătul cu mâinile ridicate în sus să nu ne aducă acel dram de speranță. Scrierea acestor povestiri ne aduce aminte de pilda celor doi drumeți, unul tânăr și celălalt bătrân care, voind să treacă un râu, întâlnesc o femeie care le cere ajutorul să o treacă dincolo de mal. Cel bătrân o ia în cârcă și o trece râul, iar aceasta nici măcar nu-i mulțumește pentru binele făcut, ba mai mult pleacă sfidătoare după trecerea apei, ceea ce îl face pe tânăr să îi reproșeze celuilalt că gestul lui a rămas fără nicio recunoștință din partea femeii. Raspunsul bătrânului e surprinzător: „Eu am pus-o jos după ce am trecut-o râul, m-am descărcat de povară, tu de ce ții morțiș să o duci cu tine în spate, pe mai departe?” În prefața cărții lectorul ei, Marin Ifrim, scria: „Actuala sa percepție asupra lumii e, de foarte multe ori, mult mai acută decât cea a unor artiști obișnuiți” - și îi remarca, „categoricul său talent de narator”. Dacă nu și-ar fi scris povestirile de viață, ne-am fi întrebat, pesemne, ce ar însemna libertatea de a scrie, dacă am păstra-o doar pentru noi și nu dăm și altora din astfel de rostogoliri ale unor traume în care viața ne-a împins pe nedrept și care pot da un sens unei vieți strivite fără vină.

     Povestirile „Coșmarul din codru”; „Hoinar” sunt primele însemnări din copilărie când lumina ochilor încă mai distingea în jur, au acea aură a narării din amintirile lui Ion Creangă, dar țin să ne vorbească și despre frumusețea salvatoare a lui Dostoievski. Și au acea zvârcolire a ființei care nu-și găsește niciodată soarele aducător de speranță pentru a ne oglindi în fântânile binecuvântate ale meritatei bucurii pe pământ. „Abandonați pe fluviu” e povestirea unei călătorii uimitoare într-o barcă ce avea să-i ducă pe tinerii aventurieri, de-a lungul Deltei până la revărsarea Dunării în mare, oferind și cititorului pagini încântătoare în descrieri de locuri, situații, fapte și locuri care te obligă să le parcurgi cu sufletul la gură. „Întâmplare sau providență” e povestirea în care „doar rodul hazardului” îl va arunca, în adolescență, pe autor, într-o mare cumpănă cu singurul ochi cu care mai vedea „cam la 20 la sută”. Un șir de întâmplări neașteptate îi vor părea și cititorului un calvar pe care îl începe autorul acestei narațiuni, de acolo de la accidentul de pe stadion. „A fi dependent (de ajutorul cuiva, de care să depindă la orice pas altcineva) înseamnă a nu fi liber și încă mai rău decât atât” – spune el. Ajutorul dat de o familie binecuvântată dintr-o țară străină, acolo la marginea Atlanticului, chiar e de natura providenței. Ca și povestirea „O probă de curaj”, ori povestirea „Românii și Eta”, le citim ca pe niște narațiuni menite să-ți arate că „Dumnezeu nu te lasă să înduri mai mult de cât poți răbda”. Iar descrierea unei călătorii de întoarcere spre casă din „O călătorie de pomină. Întoarcerea românilor” ne evocă acel „sentiment de tristețe atunci când ne gândim la dramele care s-au născut din fenomenul de emigrare și din speculanții care au roit în jurul acestuia”.

     Această carte nu reprezintă doar o narare aproape jurnalistică dar, preocupat de ființa umană, cu toată valoarea sa morală și etică, ea nu este spovedania unui învins, ci povestea unuia care a trebuit să se confrunte cu indeferența semenilor și incapacitatea unui sistem de a oferi șanse de supraviețuire tuturor cetățenilor săi. Și totodată mesajul venit din partea unui nevăzător ce înseamnă respect pentru timpul cititorului.      

 

 * Cronica a apărut în revista LITERE nr 7 -8 /iulie-august 2025. (la pag 101)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

tu spui că e timpul

 

tu spui că e timpul

 

uneori prin ochii aceștia trece tristețea

ori teama de a te pierde

și doar fusesem cu toate visele mele legat de cer

și fericit că măcar aveam vise.

fericit ca și cel care a deschis fereastra

strigând că aici lucrurile nu sunt fără speranță

atât de mult am iubit eu semnele ivite pe cer

după plecarea ta.

dar acum poposesc, iată, pe un anume țărm

tot aud glasul celui alungat de talaz

ori pe mare asudau ca niște orbi, la vâsle, ai mei.

mâine, domnule, mâine, spui tu

e vremea să ne întoarcem viscoliți de amintiri,

să mă uit în ochii tăi

ca singura pasăre stingheră din vârful copacului

ce se uită prin fereastră la mine

și pare că ar povesti cuiva

ce se întâmplă cu noi.

martoră și ea spaimelor din atâtea zile

și atâtea nopți întregi

că nu m-am văzut în mijlocul cerului

așteptându-te sub zarzărul de lângă gard

nici soarele nu mai e, demult, la locul lui;

sub castani e doar cea care ne-a ghicit în cărți

își frânge degetele în orașul tăcut.

pe când niște ploi

 

până când niște ploi

 

am tras cortina poveștilor să te găsesc

goală în așternuturi

cum văzusem într-o pânză de Modigliani

și să cred că azi ești a mea

că avem în față câte o carte

iar ziua aceea trebuia să fie marea noastră descoperire

ne înțelegeam deja fără cuvinte

de aceea m-am rugat să dai tu prima filă

eu o să trag după aceea o linie

și să număr zilele care au mai rămas.

până când niște ploi

te vor aduce la mine.

știu că îmi vei cere să citim la lumina stelelor, amândoi

poate așa

prințesa adormită din povestea ta ne va spune

secretul sărutului care va trezi în mine

cei doi lupi flămânzi ce încă mai întorc filele cărții...

dar să te strâng în brațe

să-ți vorbesc de Estela

enigmatica marilor speranțe din Dickens

asta chiar m-ar fi salvat de la multe.

știi?

mi-ai spus ceva asemănător în podul cu fân

când pescărușii pe acoperiș țipau atât de îngrozitor;

dar abia ieșit în ploaie

am deslușit, că pentru a înțelege

trebuie să-ți amintești tot.