Un car cu boi prin nămeți

 

Un car cu boi prin nămeți *                           

      Dacă și ferestrele, ușile, pereții caselor unde am copilărit n-ar fi avut buzele încleştate, pesemne, mi-ar fi pus ele întrebări, când m-am aflat, după mulți ani, dinaintea căsuței noastre din satul meu natal. Şi le-aş fi răspuns că istoria are, de la o vreme, sandale ruginite şi abandonate în straturi de argilă. Că oamenii care au trăit în acele locuri au sfredelit pământul, o vreme, apoi, şi cele câteva urme norocoase le-au abandonat. Că azi, doar trecătorii (ca mine) se mai întreabă ce istorii s-au petrecut pe vremea lor. Şi, dacă nu primesc răspuns, dau şi aceştia din umeri, şi pleacă mai departe. Pleacă în istoria lor. După treizeci de ani, când m-am întors în satul natal și m-am aflat în capătul uliței pe care am copilărit, cred că am avut senzația aceea ciudată pe care o avusese și K. (din Castelul lui Kafka), când se oprise pe podul de lemn care ducea de pe șosea spre sat și rămăsese o bucată de vreme „cu ochii ridicați spre spațiul în aparență gol”. Dar când am privit spre capătul uliţei, acolo unde ştiam, cândva, că se afla transformatorul electric ce alimenta partea noastră de sat şi l-am zărit tot acolo, în capătul uliţei pe care stătea unchiul Nicolae, am răsuflat uşurat. Deci, nu mă rătăcisem. Dar unde erau salcâmii şi corcoduşii de la poartă? Unde era cuptorul din chirpici, plita pe care mama fierbea mâncarea, unde erau duzii? Dar nucul ce trona falnic, tânăr, viguros, în mijlocul viei? La umbra lui plănuiam cărţi care să îmi aducă gloria, cândva; iar nucul din grădină era şi copacul în care plesneau visele peste noapte; și eu nu aveam decât să dau fuga, dis-de-dimineaţă, să scutur pomul şi să mă acopăr de glorie. Oare de ce mi se arăta el în vise, făcându-mi semn cu crengile, de parcă ar fi spus: „Lasă, nu fi trist, ne mai întâlnim noi”. De câte ori eram trist și fugeam de acasă, la unchiul, tristețea fugea și ea în cele patru zări. Parcă-l auzeam: „Ce-i nepoate? Ce ți s-au mai înecat?... Ei, lasă, ducă-se!” Și găsea el ceva să ne țină cu gurile căscate în jurul lui, de uitam de toate. Cum termina ce avusese de povestit, unchiul știa să tragă cortina în mijlocul râsetelor și al mormăielilor nemulțumite. Iar ochii lui păreau a zâmbi unei taine numai de el știută. Când povestea ceva, noi, copii, nu vedeam decât umbre chicotind în jurul nostru și ni se păreau reale. Astfel, unchiul Nicolae ne povestea odată că, pe când era mai tânăr, împreună cu moşu’-său Neagu, pornise într-o iarnă, cu carul cu boi, la iarmaroc la oraş. Şi-au terminat ei treburile pe acolo prin iarmaroc, au băut şi aldămaşul pentru o vânzare de grâu şi porumb cu străinii aceia şi, după aceea, s-au întors către casă. Au mers ei ce au mers, drumul lung, boii mergeau încet, hăis şi cea, hăis şi cea; când pe la mijlocul drumului, moşu’-său zice:

– „Nepoate, ai tu grijă de căruţă şi de boi (începuse să şi ningă), vezi bine de ţine drumul drept, că eu mă simt cam obosit. O să mă învelesc cu dulmanul şi o să aţipesc o ţâră pe fundul carului. Când n-o să mai poţi tu, mă trezeşti şi trec eu la boi.”

      …Zis şi făcut, continua unchiul Nicolae istorisirea. Numai că zăpada continua să crească şi să astupe drumul, iar ninsoarea fulgilor de nea albise totul în jur până la orbire.

     Nu ştiu câte ceasuri să fi trecut, numai ce se pomeneşte unchiul Nicolae cu moşu’-său, că-l zgâlţâia cât putea de tare:

– „Mă nepoate, ce dracu făcuşi, mă? îl certa moşu’-său. Scoală, scoală mă, odată! Tu nu vezi că nu-s boii la car?! Unde-s mă, boii?”

– „Ce boi, care boi, ce tot îndrugi acolo, de boi, tataie?” bâiguia Nicolae, încercând să se dezmeticească din somnul ce se vedea cât de colo, îl cam luase şi pe el, pe negândite.

– „Boii, mă, boii de la carul nostru! Nu vezi că nu mai sunt?” îi striga în ureche moşu’, zgâlţâindu-şi nepotul, ca să-şi revină din toropeala adâncă în care căzuse.

– „Ţţţ! Păi să ştii că nu mai sunt!” - făcu acesta ochii mari, când se trezi luat la rost.

– „Păi asta văd şi eu, zice moşu’-său. Au fost până să aţipesc eu, şi, acum gata, nu mai sunt. Bravo nouă, mă, nepoate! Da, ce dracului ai păzit, tu nu vezi că am rămas acuma fără boi la car? Pe cine să găseşti acuma, în pustia asta, să ne tragă nouă carul? Şi unde Doamne, iartă-mă, suntem noi aici? Ai, fir-aş să fiu, cu cine m-o fi pus… Să plec cu nepotu’ la drum, taman de Bobotează!”, se frămînta el, din coşul căruţei.

     …Asta vedea şi unchiu’ Nicolae. Că, de acum înainte, nu se mai putea pune mare bază pe el. Dar ce putea să facă? Doar să se scarpine după ureche a pagubă, ca mucalitul Dănilă, cel din povestea spusă de mă-sa mare. Asta le mai trebuia. Fără boi, singuri în câmp, şi cu pustia de ninsoare, hăt, cât ţineau zările. După ce-şi mai trăsese câţiva pumni în cap, de ciudă, se dădu moşu’ jos din car, să cerceteze prin împrejurimi, dacă mai era ceva de cercetat; când, deodată, se împiedică de un cocoloş îngrămădit în dreptul jugului de la car, şi un muget de bou îi făcu pe amândoi să încremenească, acolo, în mijlocul câmpului. Boii, se vede treaba, se aflau trântiţi pe jos, în mijlocul drumului. Adormiseră stăpânii, rămaşi slobozi se trântiseră şi ei, iar zăpada, ce nu contenea să se aştearnă, îi acoperise cu totul.

      Când și-a sfârșit istorisirea, noi, nepoții unchiului, câți ne găseam strânși roată pe prispa casei, ne-am ridicat ochii spre cer, acolo pe unde, credeam noi, încă mai rătăcea carul acela tras de boi, ori poate îi ceream Domnului să ni-l arate. Văzându-şi de lucrarea lui, undeva prin ceruri, de pe tronul lui, Domnul nu prea avea timp şi pentru cele două mogâldeţe şi carul lor cu boi, care, poate şi acum rătăcesc, rătăcesc întruna; dacă nu cumva s-a aşternut, peste toate acestea, uitarea. Mătușa Talina, soția unchiului Nicolae, care pesemne trăsese și ea cu urechea, din fața sârmei pe care tocmai întindea rufele, se vede treaba că nu părea a fi, cu toate cele spuse, de acord și flutură  o pânză în vânt, menită a ne atrage atenția:

          – Ce-ți mai place, când îți stau nepoții ca șoarecii cu ochii sticliți și urechile ciulite, bre! Păi, nu să te tragă de urechi, bietul taica, s-ar fi cuvenit. Dacă ți-ar fi rupt bățul în nădragi, poate n-ai fi povestit pătărania cu atâta haz.

    Noi am înțeles că prin asta voia mătușa să îmbune pe Dumnezeu și să facă pace între cei doi, ori să-l împace pe unchiul cu sufletul celui dispărut, știind ea că nu tocmai o sfadă oarecare avusese loc între cei doi, bunic și nepot. Pesemne, multă vreme după acea întâmplare, cele două părți s-au chinuit mult ca să-și dea mâinile, spunând pe ici-colo, că nu pot ști cine-i mai „breaz” în ceea ce susțineau fiecare dintre cei doi. Apoi, cei ai familiilor i-au lăsat, cu timpul, în pace. Că adică, la amurgul zilei, ce-i pasă boului pentru cine și-a rupt grumazii în jug?

* repovestită după o mai veche scriere din tinerețe. (apărută recent în revista „Caietele de la Țintești”)