Poeta care a pornit să
asedieze cărarea spre pădurea viselor
În această goană ca „o vînare de vânt” cine poate să spună omului „ce va fi
după el supt soare” (cum spune Eclesiastul
1-3), dacă n-ar exista poeții și visele lor? Iar dacă un poem ne-a făcut să
rezonăm cu ei, înseamnă că acești tineri poeți ai autenticismului 2000 – ist au
intrat și în sufletul nostru. Observându-i evoluția în cele șapte cărți
de poezie scrise (vorbim despre Victoria- Maria Pripon, aflată încă de la începuturile scrisului la o
vârstă școlară, clasele V-VIII), ne punem firesc întrebarea dacă se va abate
cândva de la acest demers de început poetic în care, cu toată îndrăzneala
imaginarului ei, va ține cu tot dinadinsul să se asigure că va fi și înțeleasă
în armura unui expresionism apolinic. Enigma scrierii poemelor din volumele
analizate, până acum, sta în volumul imens de cultură antică, veche, clasică și
modernă citită. Dacă nu cu mult în urmă, pornind de la volumul „Vanitas” (2023), eleva poetă ținea să
argumenteze spusele părintelui psihanalizei Freud, în felul ei poetic, că
memoria nu e decât un tărâm de „ruine psihologice” pe care avea s-o iscodească
în poezie, în „Atrium” cartea care
i-a urmat, își întâmpina cititorul cu o nouă semnificație despre lumea
înconjurătoare, mult mai contemplativă în jocul de cuvinte care o fascinau, dar
convinsă că a putut surprinde miracolul unei lumi aflată la hotarul celor două
lumi trecut-prezent. Ovidiu, poetul citit de eleva poetă, spunea că nu-și dorea
să profite „de vârsta, ca să câștig prin arme cununa prăfuită”, însă striga mai
presus de orice că venise vremea în viața lui, când „scrisu-nfrunta timpul”. Cu „Atrium”
Victoria-Maria Pripon venea în fața cititorului pentru a-i împărtăşi din
bucuria unui suflet îndrăgostit de „arderea”, ca o torță, a tuturor cuvintelor
ce transmit imaginație în poezie. Acum, cu noul ei volum „Coronandi opera” (apărut la ed. Betta, 2024), căpătând în scris o
combinare de construcție critică și o finețe a ideilor (o nuanțare a lor în
exprimare), îi observăm o mai mare încredere în puterea cuvântului de a pune în
versuri realități îndepăratate surprinse subtil în poezia ei de notație. De la
însemnarea jurnalieră și proiecția unor acumulări livrești din celelalte
volume, cu Coronandi opera
eleva-poetă și-a pregătit intrarea în viața și lumea poeziei. Cu o lume iscată
din contururi și umbre, în care privirea e mai „învățată”, mai înțeleaptă cu
materia comunicativă a poemului spectacol: „Tot ce dispare după furtună/Este
adus, în particule,/Înapoi în viețile noastre obișnuite./Învățând să descifrăm
aceste mesaje/Descoperim că nu mai suntem/Cine eram cândva/Și că luminile care
nu sunt aici/Aduc mai multă suferință” (Suferință).
Cu altă ocazie, vorbind despre poezia ei, puneam o întrebare și cititorului: oare în ce perspectivă asupra existenței privim poezia Victoriei-Maria Pripon? A trecut de poezia în care se simțea în largul ei, folosind acel limbaj transgresiv și disruptiv capabil să-i surprindă trăirile, setea de cunoaștere și tensiunea interioară a rostirii? Sau continuă să ne poarte, în aceeași manieră a fragmentarismului intertextual, în manierismul unei generații de poeți ce țin neapărat să reinventeze o poezie existențialistă, de semnificații metafizice? Ne găsim acum dinaintea unor rostiri în vers ca și cum ne găsim în fața pasajelor din Apocalipsa biblică în care versetele se exprimă, în mare măsură prin simboluri încifrate? Capătă acum poezia ei câte ceva din conceptul de reinventare a poeziei? Observăm că nu mai ne găsim la granițele de trecere de la poezia de notație în fleșuri imaginative, cu alunecări la cea modernă și postmodernă în care predomină contemplativul printr-o tehnică descriptivă, până la așezarea cuvintelor ca în pictura cubistă, cum arătam într-un comentariu la Vanitas.
Revenind
la poetul antic Ovidiu, cel care într-un vers își plângea „azi iubirea pierdută
în trecut...”, Victoria-Maria Pripon se desprinde la modul optimist de mai
vechea imaginație
asupra zilei în care poezia acestui veac trebuie rostuită într-o formă nouă
oaspeților ei, cititorii; acum furtunile din acel suflet prea mult pustiit de
întrebări, dar supuse furiilor interioare, vor înceta și ușor-ușor se
întrezărește un alt destin, o altă atmosferă, alte perspective în tabloul
poetic configurat la orizont: „Aștept/Și tot aștept ziua de mâine,/Ca tu să vii
și să aduci din nou/Soarele în acest loc uitat de lume...”(Și totuși aștept). E și acesta un mod de a ni se confesa (finit coronat opera), ori chiar se
autoanalizează şi își mărturiseşte hiperbolic lirismul în limbajul
sufletului: „În fiecare final/Se află cheia către un nou început”, descompunând
fragmente din viață, spune ea. Într-un poem întemeiat pe libertatea de spirit
ca „Încoronând opera”, în care poeta
respiră/și caută acel eu aforistic-disruptiv-confesiv, pentru a găsi frânturi
de sens în destinele noastre,
discursul continuă să fie al unei poete gata înrolate pe un anumit orizont de
așteptare mereu față în față cu Timpul (o
iluzie) și cu Viața (captivă
între propriile gânduri): „Unde te îndrepți/Și pe cine vrei să găsești/Când
lumea este prea mică/Pentru a putea cuprinde aceste/Două spirite?” Precum stă
scris în 1 Corinteni (13-13), credința, nădejdea și dragostea sunt acele punți
din viața fiecăruia pentru care speranța ar trebui păstrată pentru chestiuni ce
țin de suflet. Perspectiva asupra dramei de a ne pierde credința, temere
ce se profilează la amurgul vieții planetei care ne suportă pe toți, e furtuna
care se petrece cu omul (în esența ființării sale), dincolo de împrejurări ce
nu păreau a conduce la niște destine puse pe taraba întâmplării: „Fără Tine nu
sunt nimic,/Doar la Tine este cheia/Către porțile unei lumi/Unde tristețea e o
mantie/Aruncată în drum, pierdută/Și deloc căutată” (Între Alfa și Omega). Aflată, aici, într-o lucidă căutare și
înțelegere a timpului trăit, nu cantitatea de realitate o definește pe autoare,
ci dispariția neanunțată în viața oamenilor, visul și visarea, raportul dintre
imaginar și realitate, unul articulat pe stranii coincidențe și tot felul de
sugestii: „Acolo unde/ Mi-a fost teamă/Să ajung/Unde Eminescu nu a cutezat/Să
meargă,/Iar Labiș nu mângâie/Pasărea cu clonț de rubin,/Acolo te îndrepți/Cu
sufletul trist/Ascuns cu cheile/Unui alt tărâm” (Șapte vise). Ultima secțiune a volumului „De neuitat”, în care
percepția ei de a surprinde, în vers, lumea înconjurătoare cu micile senzații
de fericire, iubire și trăiri adolescentine, arată o poetă „înzestrată cu
imaginație, cu emoții, cu vise” (după Gina Zaharia în cuvântul prefațator), o
poetă cu „contur tras pe romanța vremii”. Schimbând continuu conotația și sensul în funcție de vibrația privitorului
din afară cu secvențe
de poezie concretă și elemente ale poeziei de notație, poeta-elevă găsește în
mod fericit calea de comunicare cu cititorul și o spune cu fermitate: „nu voi
privi norii altor zile/ci îi voi ascunde sub aripile mele/până când vor înceta
din plâns” (Nori pierduți).
Acest al șaptelea volum oferă spre lectură cititorilor ei o poezie în
care accentul cade pe ideea de împărtășire a unui izvor ideatic care explorează
vina, frustările și destinul, lumea
cu întrebările ei, singurătatea, spaimele, visele și năzuințele lumești etc. Cu
alte cuvinte sunt trăiri asemănătoare unui ghem de energii implozive și „nimic
nu mă va opri” (cum spune), spre a porni mai departe spre „pădurea viselor” și
îi va asedia cărarea. E un prim semnal că flacăra va arde și nu se va stinge,
atâta timp cât vor dăinui și „pădurile ei
de gânduri”.
Tudor
Cicu
* cronica a apărut în revista LITERE/nr 300 Martie, 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu