Au fost, cândva, unsprezece...
(în memoria poetului Nicolae Gîlmeanu)
Motto:
„De parcă te-ai târât până la marginea
pământului
după lumină, iar eu am fugit după
acel capăt fugit
... să ajung la
tine, astfel am rămas să scriu în
tăcere toate
vorbele adunate în gât, sub acest ștreang.”
(Scriu
vorbe – din vol. Contorsiuni- Ieșirea)
În anul 2010 scosesem de la editură antologia de autor „11 poeți x 11 poeme”, iar printre
cei unsprezece se afla și poetul Nicolae Gâlmeanu. Acum când scriu aceste
rânduri au mai rămas doar cinci. În „cuvântul
înainte” la antologie scrisesem și fraza: „Poate mâine, jumătate pe sub
vis, jumătate pe deasupra, cu sacii de argint în caleașca doamnei Poezia, cu
toții au crezut că sub zdrențele creației întinse în zariștea cuvântului, cu
toții își vor găsi un Eldorado al lor”. Din cei unsprezece „corifei ai
scrisului” au mai rămas în viață doar cinci. Ultimul, acum, dintre cei plecați
printre îngeri este poetul Nicolae Gîlmeanu, despre care scriam în antologie:
„Poetul în jurul căruia gravitează o lume care iluminează spiritul și lucrarea
omului s-a născut la 9 august 1946”. Iar poetul Dumitru Ion Dincă îl prezenta
astfel: „...în poemele lui lui Nicolae Gîlmeanu silabele se împotrivesc,
îngenunchează într-o răsturnare de pastă argheziană peste oceanul planetar”.
Critica nefiind decât o confesiune indirectă, Gheorghe Postelnicu îi luase un
interviu pe care l-a publicat în cartea sa „Lumina cuvintelor” (ed. Sfera,
2017). Îl prezenta ca „regele neîncoronat al liricii Văii Buzăului, rapsodul
tăcerii și al suferinței, suprarealistul revoltat, prietenul generos în
sentimente”. Răspunzând, cândva, la o scrisoare a confratelui Gheorghe Istrate,
Nicolae Gîlmeanu spunea: „n-am atins până acum acel lirism ursit, cumințenia
mea de om n-a coborât acele profunzimi de fântânar, care să le izvodească
inspirându-le ori, inspirat să le dea albie și curs, nici până acum”. Întrebat
de autorul interviului, ce crede despre crezul său liric, N. Gîlmeanu
răspundea. ”...avangardismul, fără prea multe urme al liricii mele
expresioniste, este în sine o evoluție cu mult mai clasică și mai de
actualitate decât mimetismul calapoadelor creației poetice de astăzi”.
Cine i-a citit interviul a realizat că, mai mult, în aproape fiecare dintre
aceste fraze confesive, verdictul său critic este nu doar extrem de nuanțat,
dar și ebrietează plăcut imaginația cititorului. Cred că miza poetului, din
poemele adunate de mine în antologie, era să construiască în poemele sale doar
narațiuni interpretative. Iată ce spunea într-un prim poem antologat: „Tata era la coasă la nașterea mea,/Mama nu
mai era mireasă,/Începuse să miroasă a stea/Și tata să freamăte-a iarbă,/Se
auzeau gușterii înverzind țărâna,/Păsările îi făceau cuiburi în barbă./Eu îi
sărutam Dumnezeului mâna...” (Coasa). Iar când Dumnezeu i-a pus stiloul de
poet în mână, lumea l-a luat pe sus și l-a făcut martor al schimbărilor de tot
felul. Iată un poem în care țăranul pe care l-a cântat ca în marile ritualuri
cosmice este ca un Dumnezeu pe calul său: „Parcă
n-avea cal! Dar se auzea nechezat, tropăia/în spate, cu crucea sa, că/fusese
văzut călare pe șa și lovea din pinteni/în burta cabrată a animalului, de se
vedea/pe fața galbenă a lunii fire roșiatice de păr, chiar/umbla încălțat cu
cizme bilgher, în fiecare noapte,/să vadă lucernile tocmite pentru iarnă, cum
creștea/orzul clorofilei în burta pământului...” (Calul). Între scrisul
academic și cel publicistic detecta el însuși o întreagă rețea a detaliilor
semnificative din lumea aceasta mare: „Din lumea care mă doare simt un
reumatism degenerativ insalvabil operativ, și mă acopăr de pământ, să nu fiu
electocutat”, ni se mărturisea poetul. Întrebat de Ghe. Postelnicu dacă mai
credea că poezia este o vocație, N. Gîlmeanu răspundea: „Când va amuți poezia,
muzica nu va mai avea decât astringență, stâlpii energetici și cibernetici de
azi se vor pupa, stâlp cu stâlp, iar ființa umană va dispărea electrocutată...”
Cea mai mare binecuvântare pe care i-a lăsat-o Dumnezeu (spunea el) a fost când
a fost botezat cu numele de Nicolae. Prin cartea aceasta de interviuri Ghe.
Postelnicu venea în sprijinul înțelegerii mai bune a unor cărți ale autorilor,
sau fenomene recente din arealul cultural buzoian. Și din acest interesant
interviu desprindem că poetul N. Gîlmeanu era convins de hipergravitația
literaturii, de forța fizică a poeziei asupra ființei umane de a atrage totul
în jurul cuvintelor, văzutul și nevăzutul, fricile și nefricile, umanul și
divinul, norocul și nenorocul omului, în special frumusețea lui. Iată un
prozo-poem „realist” și hiper-reflexiv pe tema fricii și a fricilor de tot
felul, antologat în cartea mea: „După
atâta priveghi... să/scoatem cadavrul acesta din casă, a început/să se-mpută și
ne strică atmosfera curată, ce!/ne-a mai rămas? Parcă au început și hainele să
miroasă/a groapă, iar coliva! Din ceaun,/cu atâtea lumânări pe burtă, s-o fi
ars, de vară/nu mai prididesc muștele să tragă la mort:/să nu se înece vreuna
în borșul de post.../.../O, cum se înspăimântă întunericul din senin, bezna/se
prăbușește-n mulțimi, tot se-adună, se mână,/se deschid canioane în lună și din
munte golgote se sparg/ văluri de molii și dolii își pun cocarde de nuntă,/vin
soboare de preoți și lăutari, și făclii se aprind în cuvinte,/la o altă lumină
lumea se minte...” (Plângea Iisus). Narativitatea a jucat mereu un rol
aparte în poemele sale, însă fără a pierde din angrenajul liric emoția care l-a
făcut cunoscut în lumea poeților buzoieni. Fiindcă, cu fiecare volum, Nicolae
Gâlmeanu și-a surprins cititorii cu aceeași voce lirică fără a-și pierde din
vitalitate. Meditațiile asupra morții, odată cu îmbătrânirea fizilogică și
etapele ei, l-au apăsat cu aceeași resemnare nostalgică pe care și Marin
Sorescu a avut-o pentru oamenii din satul lui. În poemul „Scrisoare” spunea: „Mor, dar scriu ultima răstălmăcire,
bat/clopote în catedrale”; cam același lucru cu care se confesase în acel
interviu menționat - „sunt un individ care resemnat, revoltat și nepăsător,
vede... dar care, înghimpat, știe de când lumea, florile răsar și în mărăcini”.
În alt poem, intitulat „Măduva” își dăltuia în cuvinte un adevărat epitaf: „Mă doare măduva cu care scriu această
carte,/numai mormintele îmi sunt bolnave de oasele mele,/„dați drumul
porumbeilor să zboare”, fără inimi”/.../„du-te mamă, de tămâie mormintele,/le
zornăie țărâna în oase”, mă doare,/ca într-o metastază scriu această carte.”
În recentul volum de critică „Fundamente” (editgraph, 2024), Titi Damian
(care îi citise toate cele 12 volume de poezie) îi făcea, aici, și o prezentare
volumului lui N. Gâlmeanu „Cântecul
cucutei” (editgraph, 2023). Redăm un paragraf din acest comentariu critic:
„Volumul se înscrie pe aceeași traiectorie ascendentă, tematică și stilistică,
unde apropierea morții nu generează frică, spaimă sau coșmar, cum se observă la
ali poeți, ci presupune mai degrabă înălțare și privire înapoi, retrospectivă
raspunzând întrebării generale și răspunsul acceptat universal. „Ce este viața?
Ceea ce lași în urmă...” În întregul său, volumul devine o meditație asupra
vieții și a morții, asupra menirii creatorului, a trudei acestuia și a
finalității artei sale”. Dar, și e firesc, ca oricare poet, N. Gîlmeanu era și
el populat de himere, de regrete, de porniri reprimate în numele lipsei de
speranță. Iar la acest poet speranța era păstrată în lăcașul lăuntric doar
pentru chestiuni ce țin de suflet. Și mai înțelegem, tot de la el, că lumea
fizică nu conduce unui poet la aceeași imagine a universului, ci doar limbajul
cuvintelor setează mintea și felul în care percepe lumea și legăturile dintre
lucruri. Și acum câteva versuri din acel volum: „n-am fost decât un om vândut de/gerurile morfelor, ce-a mai rămas e/să
zidesc peste morminte buncăre, ca să mă apăr de cine sunt”(Peste morminte,
din vol. Cântecul cucutei).
Ultimul volum primit de mine de la
Nicolae Gâlmeanu a fost „Contorsiuni – Ieșirea”
(editgraph, 2016), un volum ce în mod suprarealist pendula între realismul
minimalist și un nivel oniric, un volum deschizător ca o punte spre acel spațiu
de desfășurare al emoțiilor, având și o descătușare a trăirilor ce nu mai pot
fi controlate: „Pentru că de fiecare
dată, îngenunchind, ai sărutat/buza gropii cu mine, haide să migrăm și să
scriem/în altă parte poezia în limba română, acolo vom fi mai/bogați, acolo vom
fi mai săraci și vom fi mai fericiți/în nefericirea de acolo, nu mai contează
verbul pe care/nu l-am învățat îndeajuns niciodată la școală și nu/înseamnă că
vom învăța vreodată alt verb/„nani, nani”, o aud pe bunica, „nani, nani”, ne
leagănă/femeia căreia îi suntem baby citeri, să nu adormim,/iubito, poezia în
limba română e alta.” (Mutanți).
„Aș fi simțit mai mult din această versatilă viață și ar fi mult mai
multe de spus...” își încheia poetul din Cislău acel interviu, dar... timpul
n-a mai avut răbdare. Și va trebui să înțelegem... așa se scrie istoria.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu