pe când niște ploi

 

până când niște ploi

 

am tras cortina poveștilor să te găsesc

goală în așternuturi

cum văzusem într-o pânză de Modigliani

și să cred că azi ești a mea

că avem în față câte o carte

iar ziua aceea trebuia să fie marea noastră descoperire

ne înțelegeam deja fără cuvinte

de aceea m-am rugat să dai tu prima filă

eu o să trag după aceea o linie

și să număr zilele care au mai rămas.

până când niște ploi

te vor aduce la mine.

știu că îmi vei cere să citim la lumina stelelor, amândoi

poate așa

prințesa adormită din povestea ta ne va spune

secretul sărutului care va trezi în mine

cei doi lupi flămânzi ce încă mai întorc filele cărții...

dar să te strâng în brațe

să-ți vorbesc de Estela

enigmatica marilor speranțe din Dickens

asta chiar m-ar fi salvat de la multe.

știi?

mi-ai spus ceva asemănător în podul cu fân

când pescărușii pe acoperiș țipau atât de îngrozitor;

dar abia ieșit în ploaie

am deslușit, că pentru a înțelege

trebuie să-ți amintești tot.

o, cum aș vrea să fiu...

 

o, cum aș vrea să fiu...

 

dincolo, spuneai – arătându-mi zarea,

dospesc poveștile în jurul unei iubiri

ce ar fi putut să aducă ploaia peste un oraș care cântă

și eu încă visam

se stârnise vântul în acel octombrie

mult prea viclean.

tu erai în dialog cu cerul

vedeai cum niște năluci se scăldau sub razele lunii

în lac. m-ai făcut să mă uit

luntrașul, ori nu avusese nici un regret

ori ne lăsase la mal

mirați de câtă înstrăinare băteau clopotele în depărtare.

dar nimeni nu era pregătit

să dea glas acelor cuvinte temătoare de intrigi.

azi te știu hălăduind prin pădurile unor iluzii

cu toți copacii pe urmele tale obosite de gânduri

vânând încă o poveste de dragoste...

ți-aș pune o întrebare

pe care doar foșnetul de frunze pe drum

mi-l va putea răstălmăci. și

o, cum aș vrea să fiu un șoim pe această bucată de cer,

în dialog cu poemul la care scriu

doamne, câte umbre mă vor legat la ochi,

că nici lumina acestor candele aprinse

nu ne va așeza de-a dreapta, ori de-a stânga

celui care va judeca povestea

și să ne declare

pierduți într-o filă de carte.

vorbeau ursitoarele

 

vorbeau ursitoarele

 

acele cuvinte, sigur mi-au fost spuse

și mie la naștere:

când îți vei scrie poemul

o beznă se va lăsa, un vânt va urla

cum ai să poți îndura, tocmai tu, urgia frigului,

mi s-a spus.

primii pași sunt însă, cei care te pun la încercare

și dacă n-ai găsit drumul cel bun

nu vei găsi nici calea de întoarcere.

(vorbeau ursitoarele):

iată, cel venit se zbate la ușă

până când se va auzi și cântecul cocoșilor în depărtare

abia atunci înțeleseseră ai mei

cum e să te zorești ca să cioplești piatra

să-i faci un chip

dar urma vulturului pe cer n-ai să poți

nici măcar pune într-un poem.

aici fiecare rămâne singur cu Dumnezeu

și totul atârnă de puterea cu care te rogi;

căci lumea e ca focul

te arde

cum insiști să o descoși.

trag de cuvinte de dimineață până seara

 

trag de cuvinte de dimineață până seara

 

când ai spus:

„ce bine ne stă nouă cu spicele de grâu în păr”

am tresărit în mine

până și în lacul în care ne-am privit

stelele în urma noastră se uimeau

cum de acei miri,

care își puseseră inelele în catedrală

nu înțelegeau

cum vom ști să îngenunchem noi înaintea durerii.

uneori nu mă înțeleg nici eu

trag de cuvinte de dimineață până seara

ca soarele să nu mai treacă

peste podul unde, legat la ochi

am încercat să mă mint c-am fost iubit.

însă așa cum veneai

cu cel trup, plutind,

(ce dumnezeiască apariție!)

aproape că m-aș fi lăsat răstignit,

stihuind în iarba în care ne-am lăsat

de fiecare dată învinși.

cât gol e acum în mine

 

cât gol e acum în mine

 

era dimineață cred

dimineața când am uitat

cheia de la lada unde am închis amintirile

deși, ți-aduci aminte, îți spuneam

că voi scrie totul despre noi

dar a rămas un singur cântec să-ți scriu

când  lunei, printre brazi

îi zăream amândoi, chipul

cum ne făcea cu mâna.

vezi, gândul meu, acum, e învăluit de iubiri noi

îmi face și el cu mâna, șovăitor

ca zborul unei păsări.

dar toate aceste minuni dau și ele semn

c-ar fi trebuit să beau și ultimul pahar la masa ta

deși prietenii îți tot vorbesc:

„chiar să fi iubit și el marea?”

păi, unde aș fi încercat eu să mă mint

de la o vreme încoace?

uite, chiar nu voi vorbi mai nimic,

deși știu cât gol e acum în mine

însă azi, o zi să fi fost poetul...

nu cel căruia din ficare rană îi curgeau cuvinte

ci simplu așa, stând în drum

să-mi fi spus: „e târziu și nu e nimeni

să ne unească strigătul...”

acum nu mi-ar fi vorbit despre tine, doar frunzele.

Ei și? - îmi zâmbești

 

Ei și? – îmi zâmbești

 

Vine noaptea

și deasupra nu-i decât cerul acesta cu dinți

și apele coboară, mamă, de fiecare dată

învolburate și repezi, că ne-am întoarce

ca orbii lui Bruegel

mirați că dinaintea zidului

nu îi așteaptă nimeni.

De la o vreme încoace

am încercat la ușă să-i spun gardianului ce mă ține închis

că pe deasupra mea încă mai gonesc nori amenințători

și se tot duc spre țărmul unde am cunoscut odată iubirea

până acolo...

și apa tot crește, mamă, de când sunt singur

dar am cântat pentru tine

și lumina ochilor tăi, mamă 

deși mai mult mă luminează el cântecul

căci  aici, frigul acestui poem

e ceva care mi-a amintit

cum era în ziua aia când ai murit

și doar această mână o am

ce ți-o întind și nu mai crede în nimic

Ei și? – îmi zâmbești

când nu vei mai fi

cel care va dechide cartea

se va face dintr-o dată

un pod salvator.