trag de cuvinte de dimineață până seara
când ai spus:
„ce bine ne stă nouă cu spicele de grâu în păr”
am tresărit în mine
până și în lacul în care ne-am privit
stelele în urma noastră se uimeau
cum de acei miri,
care își puseseră inelele în catedrală
nu înțelegeau
cum vom ști să îngenunchem noi înaintea durerii.
uneori nu mă înțeleg nici eu
trag de cuvinte de dimineață până seara
ca soarele să nu mai treacă
peste podul unde, legat la ochi
am încercat să mă mint c-am fost iubit.
însă așa cum veneai
cu cel trup, plutind,
(ce dumnezeiască apariție!)
aproape că m-aș fi lăsat răstignit,
stihuind în iarba în care ne-am lăsat
de fiecare dată învinși.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu